Pictorul italian din secolul al XVI-lea, Bernardino
Licinio, abordând această temă biblică, a realizat o pânză în ulei, surprinzând
bucuria cu care tatăl își întâmpină copilul întors, dar primit, după cum ne
arată compoziția;se sugerează astfel că peste tot în această lume există
un „Tată”, care așteaptă să împărtășească bunătățile sale materiale și
sufletești. Întoarcerea fiului risipitor ilustrează parabola din
Evanghelia lui Luca. Dincolo de întâlnirea tatălui cu fiul risipitor ce are loc
în prim plan, Licinio ne introduce în atmosfera unei curţi nobiliare veneţiene
din prima jumătate a secolului XVI, acţiunea inserându-se într-un amplu peisaj
al cărui orizont înalt se situează aproape de limita superioară a tabloului.
Atenția se îndreaptă spre omul îngenuncheat,îmbrăcat
sărăcăcios cu o cămașă murdară,acoperită cu o scurteică,haină de culoare
gri,ambele au culoarea gri,este nuanța cenușii și a prafului,a trecerea
timpului,a slăbiciunii,a fricii.Îngenucherea înseamnă smerenie,astfel fiul devine
mic în faţa tatălui,în fața lui Dumnezeu
şi se supune Lui, îşi recunoaşte propria slăbiciune,este un fel de a- şi cere
iertarea, milă şi îndurare. Cele două braţe se împletesc pe piept, de parcă ar
încerca să se „ascundă” de o situaţie nefavorabilă, se simte stingherit sau
nesigur.De aceea privirea lui este îndreptată în sus,spre părintele său-este
semnul ritual al binecuvântării,al iertării;își sprijină capul pe mâna tatălui
de parcă cere ajutor.Fața sa exprimă chin,slăbiciune,disperare,umilință,neajutorare,imploră
iertare.Întreaga atitudine este de regret,de recunoașterea fără cuvinte a
greșelilor. Da, fiul are sufletul schilodit de păcat, iar fața înfăţişează
tocmai rătăcirea în care orbecăise prin țara păcatului,dar se observă o
reculegere adâncă: exprimă și pacea, odihna regăsită acasă, la Tatăl, mărturisirea păcatului,parcă
spune: „Tată am greșit la Cer și înaintea Ta”.
Tatăl,înduioșat
de revenirea celui plecat prin gestul părintesc,ocrotitor să-l cuprindă pe după
umeri,îl primește aplecându-se cu dragoste spre cel îngenuncheat.Cu chipul
blajin și înțelegător,pentru o clipă ochii li se-ntâlnesc,este sentimentul că
toată dragostea și emoția omenească nu pot reda suficient
intensitatea copleșitoarei întâlniri.Îi dăruiește fiului revenit acasă o haină nouă,ce-i
va acoperi trupul și sufletul,este gestul părintelui de a-l proteja,de a-l
mângâia.
Îmi reține
atenția tatăl se află înconjurat de o dulce lumină: e lumina izvorâtă din
nesfârșita sa iubire, care se proiectează de pe chipul său blajin și
atotînțelegător către umerii nimicitului fiu. Parcă nepământeană, ea învăluie
tainic și dramatic personajele tabloului, vrând a ne sugera că toată dragostea
și emoția omenească nu pot reda suficient intensitatea copleșitoarei
întâlniri.
Haina lungă a tatălui are culoarea albastră, este
culoarea cerului, a misterului divin,exprimă seriozitatea,tăria,încrederea.Pletele
și barba albă arată un om bătrân plin de demnitate, cu trăsături nobile.În fața
celor doi-tată și fiu sunt doi tineri nobili îmbrăcați elegant în hainele epocii,cel din
planul apropiat poartă culori vii:verdele-culoarea
echilibrului,al siguranței;roșul mantiei și al pălăriei îi arată energia;alături
de el,un alt tânăr poartă numai albastru ce-i conferă calm și încredere.Amândoi
îl privesc pe cel venit cu surprindere,uimire,neîncredere—ei sunt statornici
locului,nu înțeleg risipirea.În spatele tatălui sunt alți trei oameni:un alt
tânăr ce poartă un costum verde-deschis,el îi întinde mantia tatălui,un
vârstnic ce privește cu înțelegere scena, un tânăr paj (aflat în serviciul unui
senior, pentru a învăţa deprinderea cu manierele de la curte).
În stânga tabloului este surprinsă o parte a castelului
cu cele două arcade,prin care se pătrunde pe o terasă
,iar doi oameni se grăbesc spre locul acțiunii.Alături este o scară pe care
coboară un băiat de casă cu alte haine;a plecat dintre cei de sus, slujitorii
care anunță lumii cu trâmbițe vestea cea bună de pe terasa castelului.
În dreapta tabloului sunt alți oameni ce vin să asiste la
acest eveniment,doi slujitori întâmpină nobilii veniți călare ,doar animalul
fidel omului pare că înțelege tot ce se desfășoară .Fundalul tabloului este un
peisaj muntos pictat în culorile albastrului intens al cerului de vară—este o
zi a păcii,a seninătății,a împăcării, a luminii izvorâtă din nesfârșita iubire
divină.
Lumina cerului, roșul, simbol al purificării, al
dragostei ,verdele energiei vitale,liniștea albastrului învăluie tainic și dramatic
personajele tabloului, vrând a exprima că toată dragostea și emoția
omenească nu pot reda suficient intensitatea copleșitoarei întâlniri.
Pilda fiului risipitor!
(Cine este fiul rătăcitor? este omul mânat de voluptatea aventurii, de dorul de ducă, de mirajul locurilor îndepărtate.)
Tema acestei
frumoase parabole a Noului Testament este cea a căinţei şi a întoarcerii la
calea cea dreaptă. Trei sunt personajele acestei parabole: fiul rătăcitor,
fratele fiului rătăcitor şi părintele acestuia, fiecare întruchipând o anumită
atitudine faţă de aproapele nostru.
Un părinte avea
doi fii. Fiecare a primit partea lui de moştenire, dar fiul cel mic, nechibzuit
fiind, şi‑a luat lumea în cap, a plecat de acasă şi a cheltuit toată avuţia în
petreceri şi destrăbălare. A ajuns, până la urmă, într‑o cruntă mizerie,
tocmindu‑se păstor al unei turme de porci. Cuprins de remuşcări, dar și de
oarece edificări, se întoarce acasă cu gândul că ar fi fericit dacă ar ajunge
argat în casa părintească. Spre uimirea sa, tatăl îl primeşte cu mare fast,
dându‑i veşminte curate şi pregătind o masă mare, pentru care a sacrificat
viţelul cel gras. „Şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi‑l înjunghiaţi şi,
mâncând, să ne veselim. Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era
şi s‑a aflat” (Luca 15.23‑24). Fiul cel mai mare, văzând toate acestea, s‑a
simţit nedreptăţit întrucât el, cu toate că fusese credincios tatălui său, nu
se bucurase niciodată de atâta cinstire. La reproşurile sale, tatăl lasă să se
înţeleagă că întoarcerea acasă şi recuperarea unui păcătos socotit pierdut este
de mare folos şi trebuie să constituie un prilej de mare bucurie.
Pilda fiului rătăcitor exprimă ideea că pocăinţa nu este
niciodată prea târzie, cu condiţia ca aceasta să fie sinceră şi deplină.
Valoarea pedagogică a acestei pilde rezidă în asumarea inteligentă şi matură a
rătăcirii, a pierderii, pentru moment, a reperelor. Creştinismul vine cu o
perspectivă aparte asupra păcătuirii. Păcatul, în măsura în care este pasager,
poate deveni sursă şi reazem întru perfecţionare, prilej de reorientare şi
înaintare pe drumul cel drept. Conştientizarea unei stări de fapt reprobabile
este începutul îndreptării noastre. Fără acest „grad zero” al iluminării de
sine nu există nici reconversie morală, nici chiar început ființial.
Cine este fiul rătăcitor? Este omul mânat de voluptatea
aventurii, de dorul de ducă, de mirajul ţării îndepărtate. Este fiul
neascultător, care forţează tiparele bunei purtări. Este cel care nu a învăţat
încă din greutăţi, dar este capabil de această învăţare. Este cel care caută
obstacolul, ocazia pentru a se ilumina. Are însă o mare calitate: experienţa
limită îl trezeşte, îl înfrumuseţează şi înnobilează spiritual, „venindu‑şi în
sine”. Mai mult decât atât, el este gata de pocăinţă, de acceptare a unui
statut inferior, dar în casa sa, a părintelui său. Dorul întoarcerii acasă este
însoţit de căinţa sinceră: „Sculându‑mă, mă voi duce la tatăl meu şi‑i voi
spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc
fiul tău. Fă‑mă ca pe unul din argaţii tăi” (Luca 15.18‑19).
Cine este tatăl fiului rătăcitor? Este prototipul
părintelui, este „tatăl generic”, un fel de Dumnezeu, al toate înţelegător,
iertător. Este marele pedagog, capabil de a converti situaţia de păcătuire în
prilej de îndrumare şi formare. Este părintele ce priveşte „cum se cuvine”
fapta fiului său: „Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi‑l îmbrăcaţi şi daţi
inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui” (Luca 15.22). Este tatăl ce
valorifică o situație limită spre un scop nobil: copilul pierdut să se
regăsească. Este pedagogul care foloseşte singura cale de îndreptare în
situaţia dată: pedeapsa „pozitivă”. Nu prin deposedare sau descalificare, ci
prin dăruire şi primenire.
Cine este fratele fiului rătăcitor? Este un personaj
important al acestei pilde, trecut cu vederea destul de uşor. Este omul
conformist, ascultător de porunci dar şi dornic de a extrage foloase din
acestea. „Iată, de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n‑am călcat porunca ta.
Şi mie niciodată nu mi‑ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei” (Luca
15.29). Este prototipul individului orgolios, care oferă cu condiţia să
primească în aceeaşi măsură. De la el putem învăţa că resentimentul ne face
rău, situându‑ne cum nu se cuvine faţă de cel ce a păcătuit. Înţelegerea
aproapelui şi îndurarea sunt calităţi ce trebuie să prevaleze în fața
egoismelor noastre. Fratele fiului rătăcitor ne propune următoarea întrebare:
cine păcătuieşte cu adevărat, cel ce a trecut de păcat sau cel ce se agaţă de
el pentru a‑l coborî pe semenul său?
Oricum, de la fiecare protagonist al acestei parabole
avem de învățat câte ceva: de la fiul rătăcitor - că oricât de „rătăciți” am
fi, putem descoperi Calea; de la tatăl acestuia - că toți fiii,
indiferent de căderile lor, trebuie așteptați, primiți, primeniți cu iubire pe
măsura căderilor lor; de la fratele fiului rătăcitor - că putem deveni
„mici”, cu toată credința noastră arătată, dacă nu îi înțelegem pe cei care au
păcătuit dar au avut forța să-și revină…
