TRANDAFIR—numele florii iubirii, simbol al urcuşului
duhovnicesc printre spini, către frumuseţea Raiului, frumuseţea de la capătul
tulpinii pline de ţepi fiind o veritabilă imagine a drumului greu spre Dumnezeu. Fiecare om ce poartă acest nume
spune o poveste parcă diferită de toate celelalte, alura sa aduce cu cea a unui
labirint, pentru a exprima dificultățile pe care viața le-a pus în calea lor.
Ambele personaje
din cele două opere literare poartă numele Trandafir: în nuvela,,Popa Tanda” este
părintele Trandafir,arătat de către narator ca un,,om bun”,învățat,harnic și
grijitor”. Sadoveanu își amintește de
dascălul său: ,,un om bine făcut, puțin chel în vârful capului, cu ochii foarte
blajini, când zâmbea, se arătau sub mustața tunsă scurt niște dinți lungi, cu
strungă mare la mijloc.
,,Popa Tanda”, în dorința sa de a insufla oamenilor din Sărăceni
dragoste de muncă, dovedește hotărâre,
tenacitate, energie. Deși trec luni și ani în care eforturile preotului sunt
zadarnice, acesta nu renunță, ci caută mereu noi metode, pentru a-i schimba pe
săteni, astfel încearcă pe rând predica, sfatul, ironia , batjocura, ocara.,,Domnul
Trandafir”-învățătorul,da copiilor nu numai învățătură cărții,dar și învățătura
cealaltă- sufletească,nu pentru că trebuia și pentru că i se plătea, dar pentru
că avea un prisos de bunătate în el și pentru că în acest suflet era ceva din ,,curățenia
unui apostol”, ,,Domnu”,având un suflet cald, plin de bunătate, a format
mințile și sufletele copiilor și a fost pentru ei un model de blândețe
sufletească. Îi învăța pe copii din dragoste și devotament, fără a-i păsa de
lume și de ,,viforul de nemulțumiri” din jurul său.
Amândoi trăiesc într-o lume săracă:Domnul îi învăța pe
copii într-o odaie în care vara era cald,iar iarna frig,iar preotul este în
satul Sărăceni, satul sărac cu nume
predestinat, în care casele arătau
jalnic, curțile nu au garduri, biserica sta să cadă, iar pământurile se
părăginiseră.
Domnul Trandafir
era și el bun organizator,chiar dacă nu răspundea în fața nimănui,dar el făcea
ceea ce considera că era bine pentru școala și elevii săi.Își iubea elevii ca
un adevărat părinte.La fel și preotul voia bunăstare,curățenie pentru enoriașii
săi și de aceea numai după ce sătenii vad primele realizări ale preotului,îl
privesc cu uimire și admirație,iar exclamația:,,e omul lui Dumnezeu!” indică
recunoștința și dragostea sătenilor ce înțeleg și apreciază meritele preotului.Le-a
arătat sătenilor cum se îngrijește casa,familia,pământul,cum prin muncă își pot
schimba viața.Și Domnul Trandafir era gospodăros,le arăta elevilor săi că munca
trebuie făcută cu pricepere,dar șI respectul pentru locul în care trăiesc,pentru țară,neamul,să
creadă în trecutul și vrednicia oamenilor
.Așa cum PREOTUL a reușit să le stârnească interesul
oamenilor săraci pentru muncă,la fel ÎNVĂȚĂTORUL a reușit să-i aplece pe copii
pe învățătura cărții,pentru a prețui adevăratele valori.
Amândoi au fost în diferite momente autoritari:Domnul îi
dojenea pe copii,încruntându-se:,,măi,domnule!”,iar,la venirea sa în satul
sărac,preotul își certa enoriașii oriunde-i întâlnea,gândind că vorbele lui vor
fi înțelese.
Ambii dovedesc respect pentru cei superiori:deși este
reclamat la episcop de oamenii care nu înțeleg schimbarea dorită de preot,acesta
continuă în a crede că insistența sa,credința în puterea divină va transforma
viețile semenilor săi. ,,Domnu nostru nu ne-a învățat niciodată din pricină că
se temea de cei mari”-mărturisește elevul de odinioară,aducându-și aminte de
vizita unor oameni importanți-ministrul și inspectorul- în școala sărăcioasă.
,,Domnu”a fost un om statornic locului,nu a plecat din
școala unde le-a dat copiilor învățătura de carte și cea sufletească și nici,,popa
Tanda”nu renunță la dorința sa de a transforma întreg satul,rămâne
neclintit, ajungând în stadiul deplinei sale mulțumiri, fiind prezentat peste
ani în postura de bunic, înconjurat de nepoții săi.
Substantivul “Domnu”
” este scris cu majusculă, pentru că elevii îl admirau și îl respectau pe
învățător;iar, dacă la început preotul era,,popa Tanda”,cel ale cărui vorbe nu
erau auzite și înțelese, în final,oamenii se roagă pentru el, spunând: „ține-l,
Doamne, la mulți ani, că este omul lui Dumnezeu!” --amândoi sunt SEMĂNĂTORI de
învățătură,arătând importanța lucrului bine făcut, și-au pus sămânța cuvântului
în toate sufletele. Iar ,,sămânţa căzută în pământ bun este pentru cel ce
aude Cuvântul şi-l înţelege; el aduce rod”-învățătură sau bunăstare,așa au
înțeles amândoi pilda semănătorului din Biblie.
Preotul e un om generos,el
e un factor de bine, devine însuși serafimul care vede direct tainele lui
Dumnezeu, păstrează raporturi sufletești ideale cu toți credincioșii săi, este
nevoit să-și argumenteze mereu poziția, chiar dacă de multe ori argumentele nu
îi sunt luate în seama;Învățătorul este cel ce reuneşte în inima sa dragostea
de profesiune şi dragostea de elevi,el deschide ușa în casa înțelepciunii
sale ,iar ceea ce scrie pe tabla vieții nu poate fi niciodată șters.
Ambele sunt
personaje reale, complexe, memorabile, demne de urmat,sunt figuri luminoase,
optimiste ce întrupează respectul și dragostea față de viața ce trebuie
celebrată prin muncă și bucurie.
