E toamnă, cu auriu și vânt. Îmi place toamna, iubesc toamna, o iubesc datorită grăitoarelor ei parfumuri,a celui mai frumos zâmbet al anului Frunzişul și-a pierdut prospeţimea și totuși există o armonie în toamnă şi o strălucire în cerul ei, care nu poate fi regăsită de-a lungul verii.
Ascultă!vântul este în creştere, iar aerul este sălbatic, cu frunze,cu plopii transformați în flăcări, torţe de iluminat pentru iarnă. Toamna a devenit artistul ce dirijează vântul ce aruncă departe ploaia, ia cu el cerul şi frunzele, lasând în spate doar copacii,apoi schimbă culorile frunzelor.
Nu mă pot îndura să nu văd un răsărit de soare în toamnă.
Toamna a fost întotdeauna anotimpul meu favorit, natura explodează într-un ultim moment de frumusețe, ca și cum s-a pregătit tot anul pentru acest final glorios, în care fiecare frunză se transformă într-o floare.Privesc frunza căzută și văd că e un semn de ,,rămas bun” din partea verii.Îmi spun că aceia care cred că frunzele căzute sunt moarte nu le-au văzut niciodată dansând pe o zi cu vânt. Când frunzele sunt nevoite să se despartă de copaci, își poartă cele mai frumoase culori și dansează până ating pământul. Ce pline de lumină și culoare sunt ultimele lor zile, iar noi nu avem nici măcar puterea de a opri o frunză din căderea ei.
Mai departe...mai departe...urc pe dealul plin de rugina frunzelor căzute.Aici, pădurile de conifere le îmbrăţişează discret pe cele de foioase, aşternându-le la poale păşuni încă smălţate cu flori târzii. Brânduşele au cotropit poienile şi se răsfaţă sub razele soarelui, nefiresc de calde. Din loc în loc, cireşii sălbatici străpung, cu roşul de purpură al frunzelor, mantaua verde-arămie a pădurilor. E seară şi, de undeva, din spatele dealului, luna plină se pregăteşte să ia în stăpânire cerul. Ce culori pe albastrul adânc al cerului, nuanţe violent de clare, de brun şi de ocru, pe care luna le sculptează pe scoarţa arborilor uriaşi. Toamna scutură cerul de stele şi le împrăştie în iarbă, dându-le formă de măr pârguit. Ici galben, dincolo roşcat, ceva mai sus negru sau alburiu, unde e mai multă piatră. Nicio teamă, nicio strângere de inimă. Doar încredere. Şi linişte, curată şi atotcuprinzătoare. E o toamnă luminoasă dincolo de cuvinte. Timpul se opreşte dintr-odată şi nimic nu ne tulbură tihna venită, cu siguranţă, de foarte departe, dinspre rădăcini. Într-un nuc, două veveriţe, flămânde, dau după noi cu cojile goale, ca să nu râvnim la bunătăţile lor. O ciocănitoare zglobie vine şi ea să-şi consulte pacientul bolnav, înţepându-l cu ciocul. În apropiere, o ramură se înalță ca un catarg,zvâcnetul său sub bătaia niţel cam nervoasă a vântului, seamănă cu un fâlfâit de pasăre nevăzută.
Un fazan trece speriat de la stânga la dreapta, lăsând în praful potecii o linie făcută cu coada, o graniţă imaginară, un ,,până aici!", aruncat odată cu propriul lui ţipăt. Aşa cum stau pierdut în mijlocul drumului, îmi pare că pacea sună ca foşnetul vântului printre pini. Raiul e la un zbor de fazan depărtare. Şi cel mai frumos loc de pe pământ e aici.
Cred că am ajuns să cunosc prea bine toamna, cu ultimul și cel mai frumos zâmbet al anului,cel mai frumos spectacol, înconjurat de frunze ruginite, Dacă aș fi o pasăre, aș zbura de-a lungul întregului pământ în căutarea luminii veșnice....acum e o altă toamnă, o altă pagină întoarsă…
