,,Povestea spune ca ar fi fost o singură babă, pe care o
chema Dochia. Adică… babă nu prea era ea, că… să vedeţi. Ba era chiar fiica
unui împărat vestit şi era aşa de frumoasă, că toţi fiii de crai o peţiră, dar
ei nici unul din ei nu-i plăcea.
Azi aşa, mâine aşa, poimâine la fel, până ce unul din ei,
nici una, nici alta, porneşte cu război împotriva împăratului, tatăl fetei; îl
bate, îl prinde şi se apropie de palatul fetei; căci gândul lui nu era altul
decât să pună mâna pe fată.
Biata fată, când a auzit, de frică să nu cadă în mâna
lui, s-a dus la o vrăjitoare şi a rugat-o să o prefacă într-o babă zbârcită şi
urâtă.
Și-a luat nişte oi, s-a îmbrăcat cu nouă cojoace căci era
iarnă şi topenie de frig, şi şi-a luat drumul spre pădure. A stat fata, adică
baba, nu fata! Zic, a stat, până primăvara, când a dat colţul ierbii. În ziua
dintâi a lui martie a fost aşa de cald, că baba şi-a lepădat un cojoc din cele
nouă. A doua zi, şi mai cald, şi baba şi-a mai lepădat un cojoc, şi aşa până ce
şi-a dezbrăcat toate cojoacele. Dar tocmai a noua zi, când şi-a azvârlit
ultimul cojoc, unde nu începe deodată un vânt aşa de puternic, încât o îngheţă
pe babă şi o prefăcu într-o stană de gheaţă. Pasă-mi-te c-o ajunsese vreun blestem
de-al lui bietul tată-său.
De-atunci a rămas rostul vremii tot aşa schimbător în
cele nouă zile de la începutul primăverii. Şi tocmai când ai zis Doamne-ajută
şi ţi-ai lepădat surtucul, atunci te pomeneşti cu câte un pui de geruleţ, ba
încă şi cu câte o zăpadă, de nici nu ştii cum să-l îmbraci iarăşi mai degrabă.
De atunci a rămas şi vorba: „Să te ferească Dumnezeu de zilele Dochiei!“.
În multe părţi se mai crede că această Dochie ar fi fost
fiica lui Decebal şi că a fugit în pădure şi s-a făcut păstoriţă, de frică să
nu cadă în mâinile romanilor şi ale împăratului Traian.
După ultima zi a babei, se crede că frigul nu mai are
putere, iar oamenii nu mai au nevoie de foc. De aceea oamenii, în acea zi,
curăţesc curţile, strâng tot gunoiul la un loc şi îi dau foc, iar apoi sar
peste el ca să se afume şi să fie feriţi de orice spurcăciune, căci toate
spurcăciunile ard o dată cu gunoiul. Tot pentru asta, femeile afumă şi prin
case, cu o cârpă arsă.
De acum s-a sfârşit şi cu babele, sfânta muncă începe
iarăşi cu bucurie ca şi anul trecut.”
(,,Babele”,din
volumul,,Legendele românilor”)
Textul 2
,, Nu puteam merge într-o vacanță în nordul țării fără a
include și o plimbare în Ceahlău, acest munte tare deosebit. Deși mai ajunsesem
acolo de două ori (o dată toamna și alta iarna), nu îl văzusem niciodată
vara, decât într-o scurtă drumeție la Duruitoarea. Motiv suficient pentru a-i
dedica nu o zi, ci două. Am mers din start pe modul chill în această vacanță,
așa că, deși am fi putut face traseul ales într-o singură zi, am preferat să
dormim o noapte la Dochia, mai ales că apusurile și răsăriturile de acolo sunt
aproape mereu formidabile (eu cel puțin nu am prins niciunul să nu fie așa) și
tare îmi era dor de saluturile soarelui sus pe munte.
Eu aveam doar un traseu jumătate din acest munte pe care
nu ajunsesem niciodată, cel din Durău care urcă ocolit la Dochia pe la Cabana
Fântânele, și porțiunea dintre Dochia și Cascada Duruitoarea. Așa că am hotărât
să facem astfel traseul:
Ziua 1: Durău – Fântânele – Dochia
Ziua 2. Dochia – Duruitoarea – Durău
Noi, după o scurtă pauză pe vârf (de fapt lângă, căci la
plăcuța de vârf nici nu am mers, era prea multă lume) pentru admirat peisajul
absolut fantastic (nu prinsesem data trecută când am ajuns aici atât de frumos
Panaghia și lacul în fundal, căci era dimineață și încă era mare de nori peste
apă), am coborât pe traseul vechi spre Dochia, nu tot pe scară, căci deja îmi
era clar că ceva nu e în ordine cu ea. Și recomand oricui să nu pună piciorul
pe ea, nici la urcare, nici la coborâre. Se poate urca și coborî fără nicio
problemă pe traseul vechi, unde sunt niște resturi din vechile scări de lemn.”
(blogdecălătorii.ro 2012/nr.2)
Câteva cerințe: (obligatoriu: crezi că......asociază
textul.....)
--Crezi că prin lectura fragmentului extras de pe
bloguldecălătorii.ro și a imaginilor care îl însoțesc participi indirect la o
drumeție?
Răspuns:
Nu
știu...pot participa doar cu gândul,pentru că,privind o hartă,mă descurc destul
de greu.Dar voi încerca.Îmi imaginez că sunt în fața muntelui Ceahlău,că văd un
peisaj de vis, vârfurile brazilor se ascund misterios în ceața misterioasă a
dimineții.Urcușul până la Cabana Fântânele mi se pare dificil,dar pot asculta
în liniște cântecul păsărilor din pădure.Apoi urmez o potecă printre jnepeni
spre stânca Panaghia și ajung la o scară ce duce spre cer,spre o priveliște
uimitoare cu râpe adânci,stânci prăpăstioase,poteci ce apar și dispar.Ajuns pe
platoul înconjurat de prăpăstii,cred că am atins creasta muntelui și,dacă aș
avea aripi,aș ajunge la stele.Admir o floare de colț și încet,încet cobor
obosit de la cabana Dochia în Durău pe la Cascada Duruitoarea printre stânci și
vegetație.A fost obositor,dar ochii s-au bucurat de priveliști de basm.
--Asociază textul,,Babele”cu o altă operă literară
studiată sau citită ca lectură suplimentară,prezentând o asemănare și o
deosebire între ele.
În legende și operele literare există acțiunea omului de căutare
a echilibrului.
Tatăl lui,,Făt-Frumos din lacrimă”(scris de Mihai
Eminescu) și al Dochiei sunt împărați ce luptă cu vrăjmașii,dornici de a
stăpâni teritorii și ființe.
Făt Frumos se naște într-un mod miraculos, el crește
foarte repede, devenind matur la o vârstă mică,iar Dochia cea frumoasă și
dorită de fiii de crai se transformă miraculos din fata frumoasă într-o babă
urâtă. Ca și Dochia,, Făt Frumos din lacrimă” are caracter de mesager;amândoi
pleacă de acasă,trec prin probe ale vieții. Făt-Frumos plecă să se bată el
singur cu oștile împăratului cu care se dușmănea tatăl său,Dochia pleacă,pentru
a se salva.În drumul lor,fiecare trăiește câte o experiență:Făt Frumos încântă
lumea și natura prin prezența lui,Dochia, prefăcută în babă pierde cojoacele ce o protejau de
frig și devine sloi de gheață.Făt Frumos după multe încercări își va găsi
fericirea,Dochia devine sloi de gheață ca o eliberare a suferinței,a lipsei căldurii inimii,devenită rece și moartă.
Călătoria acestor
personaje exprimă o dorința profundă de schimbare în sine, o nevoie de noi
experiențe, e ca o Aventură, dar și ca o cercetare, călătoria fiind calea
destinului, un dat(puteți asocia fragmentul și cu ,,Greuceanu”)
