Deschid poarta și intru în curte. E octombrie,ba plouă,ba e soare, un aer proaspăt se ridică deasupra crizantemelor galbene care mărginesc poteca pe care calc pe frunzele căzute ce foșnesc triste. Petale de trandafiri sunt spulberate peste tot, iar ierburile crescute în voie, la întâmplare, înconjoară casa veche a vecinilor. Mi-a fost aproape teamă să intru în pacea locului, să tulbur armonia care părea instaurată acolo de la începutul lumii. Mi-a dat curaj un măr bătrân, încărcat de mere. Multe din roadele lui erau risipite prin iarbă. De peste tot cădeau frunze galbene și picături de apă, în care se oglindea cerul. Printre merele rămase pe crengi, am zărit, mirat și câteva flori, semn bun de toamnă senină și lungă. I-am dat binețe mărului și m-am apropiat de el, să facem cunoștință de-aproape și-am văzut cât era de bătrân: mai multe ramuri erau deja uscate, altele, răsucite cumva ciudat, aveau doar câte un smoc de frunze galbene în vârf. L-am îndrăgit pe loc. Părea învăluit în tristețe, epuizat de lupta pe care o dădea să reziste. Florile lui erau un semn de încurajare! Am ales mărul ca paznic bătrân al locului.Plec și-l văd plecându-și ușor crengile ca de salut. E-adevărat că jumătate din viaţa lui s-a risipit într-un morman cenuşiu de putregai, dar ce-a mai rămas din ea duce înainte povestea, tresare, încă, ori de câte ori pe cea mai înaltă creangă a lui se aşază o păsăruică, un măcăleandru, ori poate un sticlete sprâncenat, gata, gata să cânte, din toate puterile lui, bucuria de a fi viu. De aceea mă rog cu toată puterea de mărul meu cel bătrân să mai trăiască. Nu răspunde. Foșnește ușor și scutură de pe crengi un măr. Galben ca aurul, se rostogolește în iarbă. Mă grăbesc să-l culeg. Lumina lui alungă tristețile toamnei.
