E vremea castanilor în floare. Nu sunt atât de mulţi
precum teii. Dar sunt magnifici.
De câte ori privesc la castanul înflorit de la fereastra mea, cu mici piramide
perfecte, nenumărate, de flori albe, ca de nisip, pornesc într-o călătorie
imaginară prin Egiptul antic, prin Egiptul meu. Şi prin cel al lui Eminescu:
„Nilul mişcă valuri blonde pe/ câmpii cuprinşi de maur/ Peste el cerul d-
Egipet,/ desfăcut în foc şi aur.”
Ce arhitect iscusit e copacul de-a construit atâtea piramide prin frunzele
lui!...
Fiecare dintre flori e o mică Piramidă. Baza pătrată cu patru laturi care se
unesc într-un punct se rotunjeşte în forma florii de castan, pentru a face loc
celeilalte asemănări, cu o lumânare, neaprinsă, veşnic în aşteptare, gata să se
ofilească degrabă.
E atâta bucurie în imaginea unui castan înflorit, încât aş deschide braţele
să-l îmbrăţişez, uitând că fiecare piramidă îngroapă un faraon.
Noaptea, în castanul meu se reflectă luna, iar ziua, soarele se aşază blând,
probând razele primăverii. Când plouă, stropii alunecă peste piramidele albe,
făcând mai uşoară, mai lină, călătoria mea cu ochii deschişi sau „larg-
închişi”.
Mi-e drag castanul meu, încât aş dori, ca-ntr-un „vis vegetal”să înflorească şi
iarna, ca să mă bucur, ca să te bucuri.
În sfârșit,a venit primăvara, de atâţia castani înfloriţi.
Şi declar castanul de la fereastră una dintre cele şapte minuni ale lumii mele.
