de ANUL NOU....

   

Azi noapte,în ultima zi a anului,
crengile de cais
au avut un vis
atât de frumos,
încât n-au mai simțit
gerul dușmănos
care le-a alungat

și ultimele frunze uscate...
au crezut c-au primit un semn
despre un timp fericit
în care mugurii amorțiți
se făcea că s-au trezit
și-au înflorit....

Apoi un înger a împrumutat petale,

pentru aripile sale cu care-a cutreierat lumea,

cântându-i:

     ,, Omule te văd rouă,te văd zare....
         Împlinirea pură, nouă,
         pace și iubire,

                     LA MULȚI ANI!!!!

în ANUL NOU 2019....ne urăm și vă urăm s-avem și s-aveți suflet de stea și soare,de iubiri de viață,de ani fără sfârșit!!!!!!

O veste minunată....

Vine o noaptea-n Betleem,(beyt lehem, „casa pâinii”)

Și liniștea-i deplină,
Și vântul parc-a-ncremenit
Văzând cum s-au adăpostit
Doi tineri părinți într-o stână.

Ei n-au avut loc de popas
În han, ori în vreo casă,
Veneau din Nazaret (mlădiță,ramură,lăstar)
Fecioara Maria avea să nască.


Și L-a născut pe Fiul ei
Și L-a culcat în paie
Deși va fi al Slavei Împărat
E Mesia - Cel promis!
Scriptura se-mplinise
S-au bucurat păstorii-n câmp
Și-apoi L-au căutat pe Pruncul Sfânt
Cum îngerul vestise.

Iar magii de la Răsărit
Au venit cu daruri să se-nchine.

Acum e vremea Noii Împărății
Și-a Împăratului din veșnicie
O stea ce luminează-n nopți târzii
Hristos Se naște, mare bucurie!!!!

O, ce veste minunată!
E Crăciun acuma iară,

Și precum odinioară
Se aud colinde- afară...
O, ce veste minunată!

dacă aș fi MOȘ CRĂCIUN....

… ți-aș aduce un zâmbet dimineața, apoi te-aș învăța să zâmbești tot restul zilei,

… ți-aș spune că, în ciuda tuturor greșelilor, ești iubit,să nu îți  fie teamă de lumea ,,oamenilor mari’’,

… ți-aș aduce în dar toate amintirile frumoase, toate clipele frumoase petrecute ai tăi,

… ți-aș asculta vocea ochilor, a inimii și a mâinilor,

… te-aș învăța să vorbești cu Universul,cu florile, cu copacii,cu frunzele lor, cu păsările, cu animalele, cu oceanele, cu râurile, cu TOT,

… ți-aș aduce în dar chiar Sufletul tău de Copil și te-aș învăța să trăiești cu bucurie și curiozitate fiecare clipă, să aștepți cu o și mai mare bucurie clipa ce urmează să vină,

… ți-aș ține în palmele mele toate clipele grele și te-aș lăsa să te joci, fără griji cu Timpul – măcar pentru câteva clipe,

… ți-aș lua mâinile între palmele mele și ți-aș asculta toate întrebările, fără să te întrerup – așa te-aș ajuta să afli răspunsurile, în tăcerea ascultării mele,

… te-aș invita la o plimbare în Țara Basmelor și a Sufletelor Frumoase, pentru că știu că ai nevoie de povești adevărate cu oameni frumoși,

… te-aș ajuta să îți faci ordine în gânduri și te-aș învăța cum să le păstrezi doar pe cele luminoase, vesele, tandre, jucăușe,

… ți-aș proteja fiecare gând, de dimineața până seara și apoi te-aș veghea până adormi,

… ți-aș picta un vis frumos despre inocență, bucurie adevărată, curiozitate, spontaneitate, curaj și energie pură,

… ți-aș spune că toate visele pot deveni realitate, dacă tu crezi în ele, dacă le hrănești cu energia de care au nevoie,

… ți-aș aprinde steluțe în priviri, pentru a te ajuta sa vezi CALEA pe care să o urmezi, dar și pentru a vedea frumusețea vieții, clipă de clipă, zi de zi,

… te-aș ajuta chiar eu să pui la fereastra ta coronița din brad și să ne bucurăm împreună de mirosul de brad verde,

… aș număra împreună cu tine toate florile de gheață pe care iarna le-a pictat pe fereastra camerei tale,

… ți-aș spune ca Viața este Minunată, că tot ce trebuie să faci este sa fii în acord cu tine și cu Existența,

… ți-aș spune că nimic nu este mai important decât Clipa de Acum, pe care îți doresc să o vezi ca pe un Miracol,

… ți-aș spune să asculți cu atenție, întotdeauna, ceea ce îți șoptește Sufletul,

… ți-aș spune să ai curajul să scrii o scrisoare către Inima ta, pentru a ajunge să experimentezi libertatea unei trăiri cu Lumina în Suflet și necesitatea unei trăiri cu Sufletul în Lumină,

… ți-aș spune să îți rogi Inima să îți spună Adevărul despre tine și să îți transmită ce anume are nevoie de la tine,

… te-aș încuraja să îți deschizi Sufletul … și să te încarci cu Iubire,

… ți-aș spune că toate deciziile pe care le vei avea de luat în viață TREBUIE să fie luate din Iubire, nu din frică,

… te-aș ruga să îți pui câte o dorință pentru fiecare glob colorat pe care îl vei așeza în bradul de Crăciun și apoi te-aș invita să alegi dorințele cele mai importante … dorințele care vor prinde viață sunt dorințele prin care tu vei crește,

… ți-aș mai spune că cel mai frumos dar pe care îl poți oferi celor din jur este Darul Iubirii … este un dar pe care nu îl vei găsi împachetat în hârtie colorată și nici ambalat în vreo cutie specială pentru cadouri … pentru că este un Dar, iar pentru Daruri nu există cutii pe care să le poți cumpăra din magazine; în magazine găsești doar cutii pentru cadouri,

… te-aș invita să descoperi cum să transformi un cadou într-un Dar, pe care apoi să îl oferi cu simpla intenție de a face o bucurie celui căruia îl vei oferi,

… ți-aș aminti că eu te iubesc, pentru că te iubesc și că dorința mea nu este să faci anumite lucruri- eventual să iei note mari  – unica mea dorință este să crești frumos, să fii ceea ce ești menit să fii, să fii în Armonie cu tine și cu tot ce te înconjoară – chiar și atunci când dăruiești și atunci când primești, dar mai ales atunci când iubești!!!!!!!!!!!!!!

                                         Sărbătoarea Crăciunului să-ți aducă daruri,bucurii,zăpadă și o stea                                                                                                                                     luminoasă!

compunere--Moș Crăciun cu plete dalbe....

  Moș Crăciun se află acolo unde este dragoste și bunătate, acolo unde oricine dăruiește un zâmbet, chiar și unui necunoscut pe stradă. El este în fiecare mângâiere, în fiecare zâmbet, lacrimă, gând bun, vorbă caldă.Toți îi vom simți prezența cu adevărat abia atunci când ne vom bucura de fulgii de nea, de căldura camerei și de prezența celor dragi în jurul nostru. El ne aduce fericire, sănătate, sclipiri de basm, miros de rășină în casă,iar copiii care se bucură cu inima plină de venirea Moșului.

 Îmi spun că doar copiii sunt capabili să-l primească pe Moș așa cum se cuvine și să-i vadă menirea. El nu ar ocoli niciodată un suflet care e pregătit să-l primească, ci-l va lumina cu căldură, dragoste și speranță. 

   Seara în care împodobesc bradul e ca o poveste. În casă e cald şi miroase frumos a pădure de munte,probabil că bradul a dus cu el mirosul pădurilor verzi.  În cutii, globuleţele colorate sclipesc, iar când le ating scot un clinchet cristalin, ca al clopoţeilor colindătorilor ce cântă:,,moș Crăciun cu plete dalbe”....apoi noaptea apar umbre colorate pe pereţi şi pe perdea,parcă dansând. Din când în când,până vine somnul apare întrebarea ,,Dar dacă nu vine?”

Apoi un glas șoptește:,,Trebuie să vină, de ce să nu vină, ai fost un copil cuminte şi i-ai scris şi o scrisoare mai demult, ai vrea să-ţi aducă ce l-ai rugat”. De fapt, tare aș mai vrea să nu adorm deloc, ca să-l surprind pe Moş. Adorm şi visez că a venit Moşul, că stau de vorbă cu el,că zâmbește,că este ca-n poza din cărți.Din sacul imens îmi dă cadouri:câteva cutii și o stea din hârtie pe care scrie:

                           ,,Iubirea, înțelepciunea,încrederea și generozitatea să-ți călăuzească pașii în

                                                          anii fericiți ce vor veni”.

   Dar moşul nu mai e în cameră,alerg repede la geam și mai am timp să văd sania trasă de reni, ridicându-se spre văzduh, iar moşul îmi  face cu mâna în semn de la revedere.Lăcrimez de emoţie și rămân cu faţa lipită de geam şi cu ochii pe sania moşului, până când acesta dispare în zare.Adorm cu ochii la fereastră,iar dimineața sub bradul sunt chiar cadourile din vis,iar lângă ele o stea din hârtie cu câteva cuvinte:,,Iubirea.......

                        Am ştiut,am ştiut... că vine Moș Crăciun!!!!!!!!!!

compunere--Minunea albă

Nu-mi place ziua de luni,simt încă ecoul zilei de duminică,aerul de libertate, de nesupunere,de liniște a gândului.Și totuși…e luni,m-am întors de la școală,am răspuns tuturor întrebărilor de-acasă:nu!nu m-a ascultat la română,da!am alergat în pauză,n-am mâncat sandvișul,l-am dat unui cățel care vine mereu la poarta școlii,da!am traspirat la ora de sport…. și iată-mă din nou în fața temelor.Nu că mi-ar fi greu,îmi place să învăț,mai ales că voi avea niște evaluări… și învăț totul ușor,dar vreau să am și timp de pierdut,ca acum: privesc fără vreun motiv pe fereastră și-mi legăn privirea după dansul crengilor goale,sărace ale pomilor.Simt frigul de afară,chiar dacă în camera mea este cald.E iarnă și nici urmă de zăpadă!

   După câteva exerciții și probleme,aud ca prin vis telefonul: o colegă mă întreabă dacă-mi place ce se-ntâmplă afară.Ce să fie?Și dintr-odată toată starea mea de indiferență se transformă în bucurie: ninge!O îmbrățișez pe mama,îmi iau fularul și năvălesc pe strada acoperită deja de fulgii albi.

  De data asta,m-au luat prin surprindere primii fulgi și-am văzut cerul ca leșia,norii plumburii și grei cum cern zapada albă.Oare îngerii își scutură aripioarele spre pământ?Totul începe să amorțească și nimic de pe pământ nu se trezește cand Craiasa Alba acoperă magic soarele,când dirijează norii și viscolul,iar vântul neastâmpărat spulberă troienele.Crengile goale ale copacilor par brațe cerând ajutor cerului și se feresc de păsările singuratice,nu le poate da adăpost.  Totul e rece,totul e alb,cenușiul dispare,doar pământul de sub zăpadă ascunde vieți;acolo este speranța ce va învia.Dar iarna albă cu viscolul și sărbători,cu moș Crăciun,cu beteala în brad- e o minune!

               Vă doresc să întâmpinați Crăciunul cu mulțumire,să priviți dincolo de lumini,să-l primiți pe îngerul ce v-aduce o crenguță de brad,o veste minunată și-o urare de ani mulți!

compunere--Povestea unei pietre prețioase

    Povestea smaraldului am citit-o demult,într-o seară de iarnă,când fulgii albi dansau în fața geamului meu. Pe atunci credeam că piatra verde ascunde secrete mistere şi mai credeam şi în puterile pe care piatra asta le are asupra mea.Din când în când o priveam în cutia cu,,comori”a bunicii și verdele ei strălucitor mă fascina.Am găsit o carte cu pagini îngălbenite și desene parcă făcute de un copli și iată ce-am citit:

   Se făcea că era în vremea unui mare şeic, şeicul El Luxur,care  şi-a petrecut vremea în mari lupte de cucerire şi strategia şi-o construia în funcţie de câţi meşteşugari se găseau în provinciile pe care urma să şi le supună.

Șeicul era mare iubitor de frumos şi de lux, avea un loc secret unde îşi păstra cele mai frumoase obiecte. Acel loc era atât de ascuns de ochii lumii, încât ştiau de el doar câţiva oameni şi aceştia juraseră să nu dezvăluie secretul. În zilele de odihnă, El Luxur făcea câte o vizită în peştera ascunsă şi atingea cu privirea toate colierele, inelele şi obiectele de podoabă bătute în pietre preţioase.

 Se pregătea de cu seară pentru ziua de răsfăţ ca pentru un pelerinaj: îşi punea cele mai bune haine şi pleca cu inima spre minunăţiile ce îi vor alinta ochii,  dezlega toate cele 309 coduri secrete și intra. Peştera avea pereţii învesmântaţi de covoare ţesute cu fir de aur, podeaua din marmură, din loc în loc coloane cu picturi desăvârşite şi culoarul ce ducea până adânc în inima muntelui îl însoţea de-o parte şi de altă cu tablouri pictate de cei mai valoroşi artişti ai vremii. Ajungea în camera secretă, locul cu adevărat valoros. Aici se aflau cufere întregi de bijuterii cu cristale, fantezie-unicate. Din timp în timp, şeicul alegea câte un pandativ sau o pereche de cercei pe care le oferea  cuiva cu plăcere.

 Într-un anumit an, din poporul desculţ şi flămând s-a născut un băiat. Părinţii i-au zis Gift şi l-au crescut ca pe cel mai de preţ giuvaer pe care le era dat să îl aibă. Când s-a făcut mai mare, Gift a început să viseze nopţile la o peştera plină de comori despre care nici măcar nu auzise vreodată. Visele au continuat ani de-a rândul, până într-o zi când i-a fost dat să plece în căutarea destinului. Povestea lui Gift nu se deosebeşte cu mult de cea a lui Ali Baba. Unii zic chiar că ar fi vorba despre unul şi acelaşi personaj, dar adevărul nu va putea fi ştiut niciodată, întrucât fiind vorba de o legendă, s-a pierdut în negura timpului.

Destinul lui Gift a fost să descopere peştera şi să scoată la lumina zilei bijuteriile,frumusețile ascunse, le-a arătat oamenilor,bucurându-le ochii.I-a dăruit fetei pe care o iubea o piatră verde-culoarea vieții și a primăverii,piatra luminii verzi,a speranței-era smaraldul.

   Și-atunci am înțeles că nimic nu este mai verde ca Smaraldul,culoarea dintâi a lumii, cea din care iese la iveală frumuseţea.

                   Verde-n dimineţi cu rouă,
                   Verde-n clipele când plouă,
                   Verde... peste amintiri,

                  Verde-n nopţi fără de stele,
                  Verde-n apa vieții,
                  Verde... la-nceput de noapte

                  Verde-n iarba încolţită,
                  Verde-n smaraldul unor mistere.....

Compunere—O poveste care m-a impresionat

   Am citit de mult,nu știu cum s-a-ntâmplat,într-o lună a lui decembrie cartea,,Un colind de Crăciun"de Charles Dickens, o poveste care readuce spiritul Crăciunului, reaprinde dorinţa omului de a fi mai bun cu semenii săi, de a se comporta puţin diferit faţă de cum o face în restul anului.

  M-a  impresionat personajul principal al poveștii, Scrooge, care se schimbă radical în urma unor întâmplări incredibile de care are parte. Cine este Scrooge?

,,Un ticălos bătrân, hrăpăreţ, apucător, lacom, calic, cărpănos, un zgârie-brânză! Dur şi tăios precum o cremene din care niciodată n-a izbutit vreun fier să scapere un foc generos; ascuns, ursuz şi singuratic ca o stridie. Răceala din el îi îngheaţă trăsăturile bătrâne, îi pişcă nasul ascuţit, îi zgârcea obrajii, îi înţepenea picioarele, îi înroşea ochii şi îi învineţea buzele subţiri; şi i se strecura hoţeşte în glasul gâjâit. Pe cap, pe sprâncene şi pe bărbia ţepoasă avea promoroacă. Purta pretutindeni cu el propria lui temperatură scăzută; îşi îngheţa biroul în zile de caniculă; şi nu înmuia nici cu un grad gerul de Crăciun.” Scrooge e tipul avarului absolut. Este ajutat in munca sa de un angajat, care, datorită zgârceniei şefului, este nevoit să se încălzească în plină iarnă la flacăra unei lumânări.

 Nici vizita la birou a nepotului lui Scrooge şi frumoasele cuvinte spuse de acesta in legătură cu sărbătoarea Crăciunului nu-l determină să-şi schimbe atitudinea faţă de ceilalţi, şi , în definitiv, faţă de el însuşi

  Chiar în ziua în care se împlinesc şapte ani de la moartea asociatului lui Scrooge, Marley, nişte întâmplări extraordinare schimbă fundamental felul de a fi al personajului principal. Mai intâi Scrooge e vizitat de doi domni care încearcă să strângă şi de la el nişte fonduri în scopuri caritabile.
Și uimitor este cum Scrooge pleacă acasă, fără să lase niciun bănuţ în cutia milei.Citesc și sunt nedumerit cum toată lumea, în afară de el, sărbătoreşte sfântul eveniment, până şi oamenii străzii sau cei săraci ştiu să se bucure de Crăciun.

   Se petrece ceva neobișnuit: ajuns acasă, în loc să se poată odihni ca în oricare noapte, Scrooge se întâlneşte cu fantoma fostului său asociat, care-i explică faptul că încă mai poate schimba ceva, chiar ceva fundamental, în relaţia pe care o are cu semenii săi. Pentru aceasta trebuie să „îndure” vrând-nevrând vizitele fantomelor Crăciunului trecut, Crăciunului prezent şi a Crăciunului viitor.

Mi s-a părut înfiorător cum cele trei fantome îşi fac pe rând apariţia şi îl poartă pe nefericitul zgârcit în timp şi în spaţiu,arătându-i greşelile făcute şi chiar şi ceea ce se va întâmpla cu el dacă va continua să fie aşa cum e: în vremea copilăriei,apoi retrăieşte clipa când n-a răsplătit cu nimic un copil care i-a cântat un colind la ușa biroului, îl duce în casa angajatului său care are o famile și,cu toată sărăcia pe care o are, se bucură de Crăciun şi mai ales de minunatul prilej de a fi împreună în această zi deosebită.

  Mi-a plăcut ce frumoasă revenire face autorul la discuţia anterioară între zgârcitul personaj şi cei doi reprezentanţi ai societăţii de caritate.Dar mi s-a părut îngrozitoare Fantoma Crăciunurilor viitoare  care îl poartă la momentul morţii sale, moarte care nu e regretată de nimeni. Văzându-şi numele scris pe mormânt, Scrooge se roagă de fantomă să nu-l lase în lumea celor drepţi. Promite să se îndrepte, şi chiar o face, stârnind reacţii dintre cele mai ciudate pentru cei din jur.

 Cele trei fantome au rolul de a-l face pe Scrooge să-și reconsidere viața, să-și regrete faptele și să-și regăsească bunatatea îngropată în teancurile cu bani. Elocvent mi se pare ce-i trece prin cap angajatului lui Scrooge în momentul în care aude din gura acestuia că vrea să-i măreasca salariul.

   În finalul cărţii, nedorindu-şi să moară şi nici ca cel mic să se stingă, Scrooge decide că e timpul să se schimbe radical, astfel că devine mai… hm… om, este mult mai înţelegător şi poate rosti, în sfârşit, cele două cuvinte: „Crăciun fericit!”. 

              Povestea este până la urmă moralizatoare despre regret, schimbare, mântuire și recâștigarea umanității pierdute.

                        Iar eu vă urez s-aveți suflet de stea și soare,de iubiri de viață,de ani fără sfârșit!!!

                                                           e acesta un colind de-mbrățișare pentru momentul

                            când gândurile noastre se strâng și parfumul bradului ne învăluie întru mulți ani

                                                                                                                                                  fericiți!!!!

                                         

compunere--Viscolul iernii

    E iarnă și pe geamurile îngheţate viscolul a desenat cu o mână delicată imagini de flori din câmpiile Paradisului,acolo unde stăpânesc crăiese ale zăpezii și-n joaca lor cu fulgii stârnesc valuri care se transform în vijelii năpraznice.Pe pământ, norii de zăpada cernuți de mâinile nevăzute devin strai strălucitor.Viscolul e o joacă a crivățului, este expresia cea mai vie a imaginii apocaliptice a stihiei dezlănțuite, venite din ținuturi boreale, din lumea ghețarilor, a nordului enigmatic, tărâm al zăpezilor veșnice.Vijelia vine cu întreaga cohortă de manifestări a anotimpului rece: nămeți,gheață,alunecuș,frig,pași grăbiți,nasuri roșii,derdeluș,pârtii. Priveliștea pământului este de o măreție înspăimântătoare. Forme ciudate ale viforului se văd din înalturi coborând peste tot,se aud scoțând sunete de o inimaginabilă varietate și totuși...viscolul devine simfonia iernii.Dincolo de geamul înghețat  viscolul îl prinde în dansul lui orbitor pe omul de zăpadă ce stă stingher într-un colț uitat de cei ce-au fost goniți de iureșul zăpezii.Și-atunci din ochii de cărbune picură lacrimi cenușii pe pământul fără urme.În tabloul crud al iernii bântuit de vânturi, de  forța norilor de zăpadă copacii îmbrăcați într-o mantie de catifea intră în joc asemenea unor cavaleri rătăcitori alături de valurile albe ce devin zîne albe ca apar și dispar.

   În căldura camerei,privind prin geamul îmbrăcat de flori,bradul împodobit așteaptă un moș ce-alungă viscolul cu renii lui și hohotind coboară într-o noapte sfântă pe hornurile caselor,unde copiii cântă despre nașterea unui prunc luminat de o stea tainică....

    Din liniștea Cerului,s-au stins în brad Luceferi,iar îngerii topesc inimile de zăpadă vestind colinda vieții:în viforul iernii s-a născut Iubirea,mângâierea,viața.

                                                                         La mulți ani!!!!!!

compunere--Bradul de CRĂCIUN

    Credeam  că am intrat într-o altă lume sălbatică, singur și pierdut în mijlocul munților,într-o zi de început de iarnă.Rareori albastrul limpede  al cerului adânc se pătează de câte un punct negru, dar trecător: e un vultur ce-și caută un loc printre locurile înghețate,printre zăpezile ce s-au întins pe cărări până-n vârfurile ascunse-n nori. Eu cred că pădurile de brazi au suflet ,de aceea  în sufletul lor  se adăpostesc la umbra ocrotitoare vietăți pe care ochiul abia le vede.

 Brazii uriași stau aliniați,pregătiți de a se-mpodobi pentru seara magică,când o stea își trimite raza în fiecare om, luminându-i inima.  În adâncul pădurii verdele brazilor este presărat de mâini nevăzute cu mii de mărgăritare,diamante strălucitoare,panglici argintii dăruite de zâne, iar în fiecare vârf câte un înger își așează aripile . Vântul iernii sărută fiecare brad, îl urcă în săniile unor moși cu barbă albă și-i trimite spre locuri luminate și calde, de unde se aud cântece de sărbătoare.Și vântul transformat în steluțe albe se joacă,cuprinzând împrejur,în depărtare toată zarea.Brazii ce poartă lacrimile de cristal ale cerului de iarnă apar în case luminoși  și darnici ,iar sub ramurile bogate dorințele spuse sau nespuse apar în noaptea magică.De mult,darul cel mai de preț așteptat a fost un copil născut în noaptea tainică și sfântă,iar de atunci bradul cântă bucuria veșniciei.

   În fiecare iarnă eu cred că , printr-un brad de Crăciun și câțiva fulgi de nea, pot schimba Lumea;privesc continuu luminițele de pe crengile  verzi și îmi pare că parcă se ridică mai sus,tot mai sus,devenind stele ale Paradisului. În seara de Crăciun în visul meu văd îngerii horind în jurul bradului meu venit din munții de departe.

Cel care nu are Crăciunul în inimă , nu îl va găsi niciodată sub ramurile unui brad de Crăciun.

Bradului venit la mine îi cânt,alintându-l:,, O, brad frumos; o, brad frumos,
                                                                            Cu cetina tot verde,
                                                                            Tu ești copacul credincios,
                                                                            Ce frunza nu și-o pierde”.....și în fiecare noapte de iarnă mi-e dor de colinde,mi-e dor de povești....

        CRĂCIUN  cu bucurii pentru toți!!!!!!!!!!!!!

gen liric--poezia,,Între flori” de Otilia Cazimir

,,Castanii drepți,cu frunze înstelate,  

Înalță parfumate piramide

De flori în fildeș palid cizelate,

Simetrice,egale,și rigide.

O adiere în câmpia somnoroasă

Mi-aduce glas de viespi,molatic

În pumnii strânși,ca-ntr-o scoică

Încerc să prind un strop de vânt

                                                   primăvăratic....

Un cântec s-a-nfiripat în mine-

Un cântec simplu,și naiv,și viu,

Și monoton ca glasul de albine  

Ascult nedumerită și nu știu

Când laolaltă-am început să cânt,

Cu ierburile moi și foșnitoare,

Cu-florile-aplecate pe cărare

Și cu frunzișul despletit de vânt.”

Textul liric  este un text literar în care autorul exprimă gânduri, idei, sentimente în mod direct, prin intermediul unei voci numite eu liric, folosind un limbaj artistic, încărcat de subiectivitate.

„Între flori” este un text liric, pentru că are toate caracteristicile acestui tip de text.

   În primul rând, este un text liric, pentru că exprimă trăirile proprii ale autoarei în mod direct   într-o atmosferă de primăvară.Încă adormită câmpia este cutreierată de ,,glas de viespi”,aducând parcă vestea schimbării.Poeta admiră ,,castanii drepți”-copacii ce simbolizează îngerul ocrotitor al pământului,căutând infinitul și transformând stelele cerului în frunze,iar florile parfumate devin piramide ale perfecţiunii florale,șlefuite  de o mână nevăzută. Peisajul este încântător şi eul liric este fermecat,transformându-și mâna,,într-o scoică”,ghiocul ce poate păstra suflul,,primăvăratic”asemenea perlei ascunsă.Repetiția cuvântului,,cântec” devine expresie a sentimentului înălţător,este suflul fiinţei care răspunde naturii.Își aseamănă cântecul cu murmurul albinelor ce poartă mesajul divin,își alătură cântecul naturii:ierburilor,florilor,frunzișurilor într-o simfonie a renașterii  Omul se simte în armonie cu grandorea naturii.

    În al doilea rând, textul este liric, deoarece există un eu liric. Acesta îşi face simţită prezenţa prin formele pronumelui personal la persoana I:,,mi,mine”,dar și a verbelor :,,încerc,să prind,ascult,nu știu,am început,să cânt”,cuvinte ce marchează perspectiva subiectivă ce se reflectă în conturarea atmosferei luminoase a reînvierii naturii.                             

            În al treilea rând, caracterul liric al textului este dat de limbajul folosit,care creează imagini, prin intermediul cărora poeta îşi exprimă emoţiile. Imaginea vizual-olfactivă a castanilor înfloriți,auditivă a zumzetelor de primăvară,a concertului vegetal. Epitetele care descriu florile de castan: „palid cizelate,simetrice,egale,rigide”,cântecul sufletului:,,simplu,naiv,viu”,  transmit un sentiment de încântare în faţa  unui decor luminos; doar personificările: ,,câmpia somnoroasă”și,,glasul molatic”reamintesc de un timp trecut. Comparaţia „cântecul monoton ca glasul de albine” sugerează sunetele obișnuite ale naturii,care îl încântă pe eul liric și umanizează lumea. Metafora florilor de castan „parfumate piramide” exprimă simbolul renașterii, misterul naturii transmițând un sentiment de admiraţie. Eul liric simte armonia,muzicalitatea ,atmosfera interioară în fantezia creatoare a poetei.

   Limbajul artistic se arată şi prin forma muzicală a textului, care este organizat în versuri cu măsură egală de 11silabe, rimă împerecheată şi ritm iambic.

   În concluzie, poezia„Între flori” este un text  liric, deoarece, prin vocea eului liric, autoarea comunică în mod direct emoţiile trăite într-un moment viu de reînviere , folosind un limbaj expresiv prin care reuşeşte să impresioneze prin finețea observației.

Gen epic,,Toamna”(fragment) de Ana Blandiana

,,Faptul că ninsese înainte de sfârșitul lui noiembrie îi dăduses toamnei strălucire nouă.Bolta de frunze nu lăsase neaua să ajungă jos,dar străzile fuseseră eliberate de troiene de către lucrători și erau readuse de ei la mizerabila lor umezeală noroioasă.M-am gândit că la periferie zăpada trebuie să reziste și mi-a convenit ,când am aflat, că era necesar să înlocuiesc un coleg și să aduc un transport de cărți preluate de biblioteca noastră de la un depozit.”

                                                                                        

  Genul epic cuprinde opere literare în care autorul îşi exprimă în mod indirect gândurile, ideile şi sentimentele, prin intermediul acţiunii, al personajelor şi al naratorului.

Fragmentul,,Toamna”, deAna Blandiana, este un text epic, deoarece are trăsăturile acestui tip de text.

  În primul rând, are o acţiune redusă- fragmentul începe cu descrierea unei ninsori care dă toamnei o lumină vie,dar străzilor un aspect urât, este o atmosferă neplăcută pentru personajul-narator și ajută pe cititor să-și imagineze cum arată locurile; este un pretext pentru scriitoare pentru a-și justifica evadarea din peisajul,,noroios”.Ninsoarea ivită la sfârșitul toamnei o indispune pe autoare,pentru că,,neaua”nu ajunsese pe jos,iar curățenia făcută lăsase un aspect murdar,neplăcut străzilor.De aceea pleacă spre,,periferie”cu gândul că poate vedea zăpada căzută.Este dorința de a înlocui,de o schimbare a urâtului,a noroiului cu albul curat al zăpezii,speranța către lumina ce-o dorește în suflet.

Starea sufletească trece de la uimirea luminii la sfârșitul toamnei,la atmosfera deprimantă înconjurătoare,apoi spre speranța că la,,periferie”-un fel de margine a lumii- va găsi albul,o altfel de  lume.  

  În al doilea rând, textul este epic, deoarece are un personaj: Naratorul-personaj narează la persoana întâi. Folosind în discursul său narativ persoana I oferă o perspectivă subiectivă asupra evenimentelor narate, povestește lumea văzută de el, iar prin monologul interior își arată propriile trăiri, sentimente. 

  În sfârşit, ca în orice text epic, naraţiunea este folosită pentru a prezenta o acţiune simplă-înlocuirea  unei atmosfere neplăcută cu plecarea spre o lume curată.Descrierea ninsorii și a aspectului urât al străzilor apare în primele rânduri, pentru a crea cadrul acţiunii şi a percepe vocea autoarei.

   În concluzie, fragmentul,,Toamna”este un text epic, în care autoarea comunică indirect, prin intermediul unei poveşti, un mesaj al dorinței de nou,de a trăi într-o lume curată.

decembrie....

Un vânt rece bate dinspre nord și face copacii să tremure precum niște ființe vii.... și-atunci chem vântul întunecat de decembrie să scuture frunzele uscate,rămase în copaci:

                  Preafericit, fericit copac,

                  Ramurile tale nu-și amintesc niciodată

                  De fericirea ta verde ...

 În fiecare an când se apropie iarna cu ale ei veșminte înghețate, cu nopți friguroase și pline de mister, cu momente petrecute în liniște și speranță, cu zile scurte și seri calde, totul se transformă, iar timpul se mișcă mai lent ca de obicei.Iubesc momentul acela unic când parcă pot mirosi frigul și aerul rece de iarnă- un aer curat și viu care mă pătrunde și mă face să simt viața. Luminile fermecate, colindele și sentimentul acela unic ca o aventură de neuitat este pe cale să înceapă....

    Mă bucur de venirea iernii!!!!!!!!!!

de sărbătoare....

,,Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?
Braţele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!

.....................................................

Fiii tăi trăiască numai în frăţie
Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,
Viaţa în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală şi mândrie,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc!”

compunere--Toamna în parc

   Ajung în parcul,unde adeseori mă întâlnesc cu prieteni,unde ciobănescul meu are cunoscuți,de care se dezlipește cu greu,unde într-un loc discret,de mult s-au întâlnit părinții mei.Astăzi merg ,pentru că e toamnă,anotimpul când eu am venit pe lume și-mi place să văd armonia,strălucirea cerului , care nu pot fi regăsite de-a lungul verii. Pot vedea culorile calde cum își încep timpuria cucerire a aleilor,simt vântul uşor și-mi amintesc de ultimele zile ale vacanței. Și a venit toamna,iar aerul își scutură cu înfiorare ultimile limpezimi ,îmi opresc privirile spre buchetele de sălcii care-şi schimbă straiele verzi în altele arămii de toamnă,iar crengile lor salută tremurătoare păsările ce vâslesc în înălțimi. Două sunete ale toamnei sunt inconfundabile… foșnetul frunzelor grăbite, suflate de-a lungul aleilor de vântul grăbit și croncănitul stolurilor migratoare.Și uite-așa gândesc că fiecare om trebuie să-și găsească timp să se așeze și să privească căderea frunzelor,să audă oftatul florilor veștejite ascuns sub frunzișul ruginiu.

   Când merg dimineața spre școală,trec pe sub crengile brumate... ceaţa înmărmurită peste privelişti nu lasă ochiul să pătrundă mai mult printre copacii golași. Norii cenușii trec peste parc, apoi mângâie cu aripi de ploaie scoarţa arborilor.La picioarele mele o frunză se pregătește să întâmpine aventura vieții ei, își ia avânt și așteaptă suflarea vântului zbuciumat. Frunza zboară, căutând ca  drumul ei să fie cât mai lung, până ce va atinge pământul și va deveni covor. De acum se va afla într-o altă lume, pe jos nimeni nu o va ocoli și tot vântul o mai poate feri din calea celor care nu cred că  există. A devenit ruginie, nu mai este verde ca în vremurile calde. Întotdeauna mi-am imaginat Toamna,cutreierând parcul, îmbrăcată cu o rochie țesută din frunze și flori veștede,purtând pe cap o cunună din fructele pământului.

   Străbătându-i aleile și pajiștele,văd Toamna-artistul ce-și pregătește culorile,înțeleg atmosfera melancolică și-mi propun ca la ceas de amurg să privesc  soarele roșiatic cum mângâie pământul și  încălzește timid ierburile ruginii , aruncând umbre lungi printre coroanele rărite ale copacilor.
    Culorile parcului sunt străjuite de un albastru care mă duce cu gândul la infinit,apoi mă las   copleşit de tonuri gri care dau întregului peisaj o tristeţe latentă, accentuată prin contrastul dintre auriul de toamnă și singurătatea unui copac cu frunzele încă verzi, dar cu rădăcinile bine înfipte în pământ și cu o statură maiestuoasă.Imuabil, în mijlocul parcului, pare a fi elementul ce prevesteşte că viaţa nu are sfârşit, toamna este doar un drum care trebuie parcurs, iar la capătul acestui drum va reveni din nou primăvara....

compunere--Am fost la concert...

  Am mers împreună cu doamna de muzică la un concert,desfășurat în sala teatrului din orașul meu.Nu eram prea încântat,pentru că mă gândeam că voi sta un timp nemișcat,ascultând muzica pe care,probabil n-o voi înțelege.În sala mare,luminoasă oamenii pășeau liniștiți,elegant îmbrăcați,serioși.Am fost impresionat,m-am așezat și doamna ne-a spus în șoaptă despre ce vom asculta:Rapsodia nr.1 de George Enescu. Melodiile ce compun  au fost culese  de compozitor de la un scripcar,de la un alt lăutar angajat să cânte domnitorului Cuza,apoi-un cântec îndrăgit de pandurii lui Tudor.În final, totul se încheie maiestuos cu renumita Ciocârlie, o piesă de mare virtuozitate, cocarda muzicii românești.

   Am citit în programul primit cuvintele marelui compozitor:

 ,,Atâta vreme cât exist, vreau să cânt” – aşa îşi descria destinul marele compozitor, violonist, pianist şi dirijor George Enescu.

    S-au stins luminile ,s-a tras cortina și,pe scena luminată, am văzut muzicienii:violoniști,suflători,un pian,toba mare...dirijorul și... deodată a început muzica cu caracter sărbătoresc,dinamic,vesel,

dansant.Eram uimit de exuberanţa ritmurilor de dans, de strălucirea coloritului orchestral, era  în mod clar o imagine muzicală a unei petreceri populare ca-ntr-un tablou al Theodor Aman(pe care-l văzusem la ora de desen).Parcă  bucuria străbatea întreaga atmosferă într-o zi când oamenii îmbrăcați în straie populare dansează mulțumiți de frumusețea zilei pe care o petrec  împreună.

  De fapt, Rapsodia aceasta e un dans care devine când melancolic, când năvalnic, când leneș, când grăbit. Dacă închid ochii,văd România cu dealurile ei însorite , cu văile ei negre,cu munții înalți de unde vulturii privesc cerul senin al verii,unde zăpada ascunde floarea culeasă de regine,cu câmpii,cu  râuri frumoase– e toată țara cu noi înșine în ea.  Această rapsodie este o muzică atât de cunoscută și atât de iubită de români, încît a ajuns un fel de imn național neoficial.

   Am deschis ochii,auzind aplauzele celor de lângă mine și din sală,l-am văzut pe dirijor mulțumind și pe muzicieni salutând spectatorii și deodată dintr-un colț al sălii a zburat deasupra noastră un porumbel alb.Incredibil!!!l-am căutat cu privirea și nu l-am mai văzut...

   Am plecat,spunându-mi că muzica este este felul în care sună viața!Când am ajuns acasă,pe o ramură a copacului din fața casei mele un porumbel alb mă privea curios....

gen liric--poezia,,Străinul” de Ion Pillat

conacul de la Florica

,,Pe bancă, sub castanul din vie, te așează,
Străine, ce venit-ai priveliștea s-o vezi -
Florica e acolo, cu casă, parc, livezi,
Și peste drumul mare : zăvoiul. Înserează.

Câmpia e albastră și-n zare norii ard.
Sclipește Râul Doamnei înspre apus, o clipă...
Un taur muge ; puțul cu lanț și roată țipă ;
Și vrr !... un zbor de vrăbii zbucnește dintr-un gard...

Te-apleci mirat, străine, pe-amurg ca pe o ramă
Ce-ar străluci din umbra muzeului pustiu,
Și crezi, pornind aiurea, rănit de-un dor târziu,
Că ai cuprins Florica... Dar n-ai zărit, ia seamă,

Pe-albastra depărtare a luncii de demult,
Trecutul meu, ce arde sclipind în Râul Doamnei -
N-ai auzit, deodată rupând tăcerea toamnei,
Vrr !... timpu-n zbor, pe care cutremurat l-ascult.”

Textul liric  este un text literar în care autorul exprimă gânduri, idei, sentimente în mod direct, prin intermediul unei voci numite eu liric, folosind un limbaj artistic, încărcat de subiectivitate.Titlul poeziei este un substantiv care numește o persoană care este originară din alt loc, care este diferit de mediul în care se află la un moment dat.

  „Străinul” este un text liric, pentru că are toate caracteristicile acestui tip de text.

   În primul rând este un text liric, pentru că exprimă trăirile proprii ale autorului în mod direct.Ca o gazdă primitoare poetul îl invită pe  străinul ,,venit priveliștea ”s-o vadă  să se așeze ,,sub castanul din vie”-loc benefic  al puterii,al rodului veșnic,al credinței tinereții ,al nemuririi,este copacul ce  copleşeşte cu coroana lui toată casa, simbolizând îngerul ocrotitor.Este momentul amurgului, un timp situat înainte de înfăptuirea unui miracol,când  poate vedea întregul domeniu,enumerându-i fiecare parte.Atmosfera,spațiul  albastru, culoarea calmului și a liniștii,imagine vizuală a râului ce,,sclipește”ca o oglindă a veșniciei dezvăluie un sentiment de satisfacție față de farmecul vieții.Muzica vieții exprimă pulsația vieții:un muget,un țipăt,un zbor al vrăbiilor-totul se produce instantaneu la fel ca trecerea timpului.Străinul este un spectator necunoscut,chiar dacă cuprinde cu vederea întregul peisaj,nu poate înțelege timpul,misterul trecutului ,pare ca nu reușește să descifreze peisajul,îl vede doar ca pe un tablou: “Te-apleci mirat străine, pe-amurg ca pe-o rama”. Perspectiva lui este diferită de a celor familiarizați cu împrejurimile, el nu poate să înțeleagă frumusețea locurilor.În finalul poeziei nostalgia este exprimată direct,este accentuată caracterul unic al vieții trăită în aceste locuri,se desprinde de trecerea timpului. Interjecția,,vrrr”...creează sugestia trecerii timpului,accentuează sentimentul că omul nu are mijloacele de a interveni asupra trecutului,acceptând resemnat curgerea anilor.

    În al doilea rând, textul este liric, deoarece există un eu liric. Acesta se adresează direct către străinul ajuns sub castanul din vie,apoi îl urmărește pe acesta privind peisajul,fără a-l înțelege. Poetul simte nostalgia după timpurile de odinioară,,trecutul meu”,exprimând un sentiment de dezrădăcinare și dorința de reîntoarcere la natura și la locul de baștină,accentuează caracterul unic al experiențelor trăite în cadrul de neuitat.

    În al treilea rând, caracterul liric al textului este dat de limbajul folosit. Este un limbaj artistic, care creează imagini, prin intermediul cărora poetul îşi exprimă emoţiile. Imaginile vizuale și auditive  ale naturii în amurg dezvăluie un sentiment de plăcere în a enumera aspectele domeniului,,Florica”:,,casă,parc,livezi,zăvoiul,râul”Interjecțiile,,vrrr”...descriu  plecarea bruscă a stolului,pulsația vieții,dar și trecerea timpului , la fel de repede ca o bătaie de aripi.
 Epitetele „pustiu,târziu,albastra”,metafora,,rănit de-un dor târziu”,comparația,,te-apleci mirat pe-amurg ca pe o ramă”  transmit un sentiment de echilibru,de mister al naturii. Eul liric este atras de spațiul,de atmosfera dragă,familiară,chiar dacă trebuie să accepte resemnat trecerea timpului. 

    Sugestia limbajului poetic este realizată prin simboluri și corespondențe:,,Pe-albastra depărtare a luncii de demult”arată curgerea timpului;de asemenea, sugestia se realizează și prin pauzele din discursul liric, marcate de punctele de suspensie, pauze ale emoției, melancoliei și nostalgiei: ,,Că ai cuprins Florica,dar n-ai zărit, ia seama”.Verbele exprimă vraja cadrului natural.

Se remarcă muzicalitatea dată de rima îmbrățișată, ritmul trohaic, măsura de 13-14 silabe

     În concluzie, textul „Străinul” este liric, deoarece, prin vocea  unui eu liric, autorul comunică în mod direct sentimentul neputinței în fața  timpului trecător,contemplând spațiul iubit, folosind un limbaj expresiv prin care reuşeşte să impresioneze..

gen epic--,,Pasărea indiană”

,,Un negustor avea o pasăre într-o colivie. Cum tocmai pleca în India, ţara de origine a păsării, negustorul o întrebă dacă nu vroia să-i aducă ceva la întoarcere.

Pasărea ceru să-i dea drumul, dar fu refuzată. Atunci îl rugă pe negustor să meargă în junglă şi să le dea de veste păsărilor libere din neamul ei că fusese prinsă.
Negustorul făcu întocmai. Dar abia terminase ce avea de spus, că o pasăre sălbatică, aidoma cu cea din colivia lui, căzu la pământ fără simţire. Negustorul se gândi că o fi fost vreo rudă apropiată de-a păsării lui, şi se mâhni că-i pricinuise moartea.
Când ajunse acasă, pasărea din colivie îl întrebă dacă-i aduce veşti bune din India.
― Mă tem că nu, dragă pasăre, îi zise negustorul, veşti proaste. O rudă de-a ta a căzut la pământ chiar la picioarele mele când a auzit că eşti în captivitate.
De cum auzi aceste cuvinte, pasărea negustorului căzu la rândul ei ca fulgerată.
― Vai! Vestea că ruda ei a murit a omorât-o şi pe ea, cugetă negustorul.
Şi, îndurerat, luă pasărea din colivie şi o puse pe pervazul ferestrei. Pe dată, pasărea îşi veni în fire şi zbură într-un copac învecinat.
― Află acum, spuse ea, că nenorocirea pe care tu credeai că mi-o anunţi era de fapt pentru mine o veste bună. Şi că mesajul salvator, învăţându-mă cum să mă port, ca să-mi recapăt libertatea, mi-a fost transmis prin tine, temnicerul meu.”
                        Şi pasărea zbură, în sfârşit şi pentru totdeauna liberă.”

                                                                            (Jean Claude Carriere-Pasărea indiană)

Genul epic cuprinde opere literare în care autorul îşi exprimă în mod indirect gândurile, ideile şi sentimentele, prin intermediul acţiunii, al personajelor şi al naratorului.

,,Pasărea indiană”, este un text epic, deoarece are trăsăturile acestui tip de text.

   În primul rând, are acţiune,ce poate fi asemănată cu o poveste în care realul se îmbină cu fantasticul.Pasărea din India,ținută în colivie de,,un negustor”,comerciantul ce consideră pasărea un obiect ca oricare altul, are nevoia de siguranţă, de echilibru şi dorinţa de libertate este atât de mare,încât îi cere negustorului eliberarea sa, nefericită de soarta pe care o are.Refuzată de acesta,îl trimite în locul de unde fusese luată-în jungla unde trăiesc libere păsări nenumărate-să le spună despre viața ei în captivitate.Vestea adusă de om pricinuiește moartea pentru o pasăre asemănătoare, care cade,,la pământ fără simțire”.Auzind despre sfârșitul păsării din junglă, pasărea -captivă ,,căzu la rândul ei fulgerată”,răpusă de durerea ei,dar și a celei din junglă.Mâhnit,negustorul a așezat pasărea pe pervazul ferestrei.Este un moment salvator,pentru că pusă la aer, printr-un miracol aceasta se înviorează și-i dă temnicerului său o explicație surprinzătoare: suferința păsării din junglă a fost mesajul salvator transmis-cum se poate elibera.

   În al doilea rând, textul este epic, deoarece are personaje: Pasărea personificată este ființa lipsită de libertate,dornică de a-și trăi viața în libertate.Colivia simbolizează lipsa libertăţii, îngrădirea,un spațiu închis, sufocant, lipsit de lumină.Pasărea dialoghează cu păzitorul său,limbajul păsării este expresia cunoașterii, starea înstrăinării definește eul ce simte că nu mai poate comunica cu libertatea. O pasăre se naşte liberă să zboare,pasărea este simbolul libertăţii.

Celălalt personaj,negustorul,este tipul asupritorului,care îngrădește dreptul unei păsări de a fi liberă,de a trăi în mediul natural al pădurii,al vegetației,al armoniei,al eternității.Refuză cererea păsării de a o elibera,naiv crede în moartea aparentă a păsării și primește cuvintele păsării ca o sentință:cei ce iau libertatea unei ființe se amăgesc,crezându-se puternici.Alături de pasărea captivă apar,în junglă-loc al libertății,păsările care înțeleg nefericirea păsării prizoniere și, printr-un șiretlic, o ajută.

   În al treilea rând, caracterul epic al textului este dovedit de prezenţa naratorului, care povesteşte la persoana a3a, iar dialogul dintre negustorul-opresor și pasărea-captivă exprimă dorința de libertate și adevăr.

   În sfârşit, ca în orice text epic, sunt folosite toate modurile de expunere. Naraţiunea este folosită pentru a prezenta acţiunea. Dialogul dă viaţă personajelor: prizonierul și opresorul său.

   În concluzie, textul ,,Pasărea indiană”este un text epic, în care autorul comunică indirect, prin intermediul unei poveşti, un mesaj :Binecuvântate să zboare în înaltul cerului, păsările călătoare ne amintesc de simplitate și de dorința noastră de libertate, de a trăi fără griji și fără limite. 

opera dramatică--,,Apus de soare”de Barbu Ștefănescu Delavrancea(fragment)

 (acul-I-scena VI)

ȘTEFAN, hatmanul ARBORE, pârcălabul NEGRILĂ, pârcălabul DRAGOȘ, pârcălabul ALEXA, pârcălabul COSTEA, pârcălabul ȘANDRU, fostul pârcalab bătrânul HRĂMAN, vornicul JURJ. (Toți intră pe poarta din dreapta.)

ȘTEFAN: Bine ați venit, boieri d-voastră!

TOȚI: Să trăiești, Măria-ta!

ȘTEFAN: Cu toții. (Dă mâna pârcălabilor și ei i-o sărută.) A! și moș Hrăman! Gata! Veniși! E nuntă! Pe frunte semn... La ceafă semn... umărul drept mai jos... mâna stângă ca un arc... deștele zdrobite... abia te mai ții... Ce mai vrei, bătrâne? N-ai văzut destule?

HRĂMAN: Nu mi-e dat să vreau sau să nu vreau. Voința Măriei-tale, voința țării. De vrea pace, pace, de vrea război, război. De n-aș fi venit, n-aș fi vrut ce vrea Măria-ta... Ș-apoi asta nu pot...

ȘTEFAN: E, cum stau hotarele, pârcălabi, că după cum închideți ochii așa doarme și țara.

PÂRCĂLABUL NEGRILĂ: Eu lăsai pe...

ȘTEFAN: Toader.

PÂRCĂLABUL NEGRILĂ: Da, la Hotin. Bine. Litvanii și rușii sunt cu minte de când i-ai cumințit Măria-ta.

PÂRCĂLABUL ALEXA: Din turnul de la Orhei niciun semn de ropot. Senin cât bate ochiul. Ai liniștit pustietățile d-a lungul Nistrului. Ș-apoi am lăsat pe...

Opera dramatică este textul în care autorul își exprimă gândurile, ideile, viziunea în mod indirect, prin intermediul unor personaje angajate într-o acțiune ce se derulează rapid în fața spectatorilor, fiind generată de conflicte puternice. Fragmentul citat din creația lui Barbu Ștefănescu Delavrancea aparține unei opere dramatice. Titlul piesei este metaforic.

Metafora "soare" se referă la sistemul social heliocentric(soarele se află în centrul unui sistem),astfel  în centrul universului social se afla Domnul, iar in jurul sau - în cercuri concentrice - se grupează familia, curtea, cetatea și Țara.

,,Apusul de soare” sugerează trecerea în neființă a celui care a fost supranumit "soarele Moldovei"- domnul Ștefan-care a avut față de țară o înaltă datorie:liniștea supușilor săi- îl cutremură însă ideea că autoritatea domnească, în care stătea pe atunci forța statului feudal moldav, s-ar putea prăbuși o dată cu dispariția lui fizică.

     În primul rând, dialogul dramatic este principalul mod de expunere. Preocupat de echilibrul țării, Ștefan,domnul Moldovei, enunță acum unul dintre principiile politice esențiale ale domniei sale:pacea la hotare.Faptele prezentate în acestă scenă sunt puţine, dar evidenţiază indirect acelaşi profund sentiment patriotic al domnitorului: cunoaşterea celor care i-au fost aproape în apărarea țării, rememorarea locurilor, a luptelor, a jertfelor- este o însuşire care-l particularizează între toţi domnitorii Moldovei şi argumentează legătura strânsă dintre măreţul voievod şi popor, precum şi dragostea lui imensă pentru neam şi ţară.Între domn și boieri există sentimentul de respect,iar salutul boierilor este urare de viață lungă în fruntea lor.Atenția domnului se îndreaptă spre,,moș Hrăman”,prezent și el la întâlnire,,nuntă”-o numește domnul,petrecerea vitejilor credincioși.Privindu-l,domnul îi vede,,semnele”-urmele lăsate de trecerea prin bătălii,mărturii ale devotamentului în apărarea țării-în glumă,dar cu recunoștință îi enumeră locurile de pe trup  ce poartă semnele din lupte,apoi îl întreabă dacă el,luptătorul, n-a ,,văzut destule”.Răspunsul,,moșului”este un joc de cuvinte înțelepte ce exprimă  politica pe care domnul și norodul au dus-o.Pârcălabii îi dau veste domnului despre hotarele Moldovei,acum liniștite și-n pace.

     În al doilea rând, se observă interesul pentru construcția personajelor: Ştefan cel Mare, personajul central al scenei este un personaj atestat istoric, un personaj real. Modestia cu care vorbește prietenește cu boierii,curajul dovedit în a asigura liniștea hotarelor, imensa dragoste față de țară, o extraordinară disponibilitate sufletească - toate acestea alcătuiesc portretul moral al domnitorului, a cărui voință s-a identificat întotdeauna cu cea a Moldovei. Este impresionant cum îi cunoaște pe fiecare boier,cum glumește,respectând jerfa bătrânului din fața sa, interesându-l liniștea țării.Replicile sunt scurte, devenind ecoul conștiinței curate a domnitorului, care nu se teme de nimic. Vorbirea sa este sacadată, cu pauze sugestive, având rezonanțe profetice. Vorbele sale sunt un mesaj al verticalității morale,al recunoștinței. Semeția voievodală nu-l părăsește nicio clipă,deși se poartă ca un om simplu. Este caracterizarea indirectă a domnului din limbajul său,din gesturile sale,din relația cu boierii.

    Personajele din această scenă sunt boierii:pârcălabi,un vornic ,insuficient conturate, au nume ce amintesc vremuri vechi, sunt descoperite spectatorului prin gesturi de respect,cuvinte simple,dar adevărate metafore inspirate din natură prin care îl asigură pe domn de liniștea Moldovei:,,niciun semn de ropot”...,,senin cât bate ochiul”-totul e pace  așa cum s-a străduit domnul să fie în Moldova. Autorul notează două explicații suplimentare  puse în paranteze,care sunt de ajutor regizorului,dar și actorilor,când învață replicile și mișcarea scenică.

Unele cuvinte au un colorit istoric. denumirile de rang și atribuții de tipul ,,pârcălab ", ,,vornic” ;dintre figurile de stil rețin atenția  comparația,,mâna ca un arc”, metaforele liniștii,repetițiile, toate refac culoarea istorică.

          În concluzie , deoarece dramaturgul nu apare în această operă , dintre modurile de expunere predomină dialogul, lista personajelor apare la începutul scenei , fiecare replică începe cu numele vorbitorului , urmat de două puncte , avem prezente indicaţiile scenice  date de autor şi faptul că această operă poate fi pusă în scenă demonstrează apartenenţa fragmentului din opera "Apus de soare” la genul dramatic.

poezia,,Revedere”de Mihai Eminescu(fragment)

,, Codrule, codrutule,
Ce mai faci, dragutule,
Ca de cand nu ne-am vazut
Multa vreme au trecut
Si de cand ma-m departat,
Multa lume am îmblat.
-Ia, eu fac ce fac de mult,
Iarna viscolu-l ascult,
Crengile-mi rupandu-le,
Apele-astupand-le,
Troienind cararile
Si gonind cantarile;
Si mai fac ce fac demult,
Vara doina mi-o ascult,
Pe cararea spre izvor
Ca le-am dat-o tuturor,
Implandu-si cofeile,
Mi-o canta femeile”. 

   Textul liric  este un text literar în care autorul exprimă gânduri, idei, sentimente în mod direct, prin intermediul unei voci numite eu liric, folosind un limbaj artistic, încărcat de subiectivitate.

   Titlul poeziei este un substantiv cu prefixul,,re”- imprimă semnificaţia de reluare, reîncepere a unei activităţi care fusese întreruptă ... exprimă bucuria reîntâlnirii poetului cu Codrul-element ce semnifică atât natura terestră aflată în armonie desăvârşită cu omul;codrul „ascultă” viscolul, doinele, conştientizează propria dăinuire şi statornicie. Titlul sugerează bucuria reîntâlnirii poetului cu un prieten de care i-a fost dor; codrul este personificat și înfățișat ca un confident ideal al omului, iar dialogul imaginar, familiaritatea adresării directe îi acordă rolul principal în imaginara scenă a revedrii.

    În primul rând,,Revedere” este un text liric, pentru că exprimă trăirile proprii ale poetului  în mod direct. Contemplând natura,poetul se adresează codrului  prin vocativul afectuos, sentimental -intimitatea tonului, sentimentul de prietenie, bucuria revederii este  concretizată prin : „codrule”- reluat de diminutivul „codruţule...drăguțule”. Poezia începe printr-o întrebare adresată direct de către eul liric, codrului personificat.Ideea timpului este sugerată de sintagma metaforică „multă lume am îmbiat”, cu sensul scurgerii unei perioade lungi de vreme, în care poetul s-a simţit departe de cei dragi,de locurile plăcute.
În interiorul acestui timp trecător, omul a făcut o lungă călătorie inițiatică ,,Multa lume am îmblat", căutând răspuns la marile lui întrebări.  Codrul îi vorbește ca un bătrân personaj a cărui experiență conferă limbajului său un ton sfătos și pilduitor. Răspunsul codrului, formulat în stil popular, începe cu o interjecţie specifică: „- Ia, eu fac ce fac de mult”- ideea trecerii timpului fiind sugerată de succesiunea anotimpurilor principale:în timpul iernii pădurea ascultă resemnată vuietul ,,viscolului”, care îi distruge podoabele vegetale,,rupând” crengile copacilor, înghețând apele, acoperind cu troiene cărările și,,gonind”păsările cântătoare. Viscolul se repetă în fiecare an, iar codrul nu se mai teme. În timpul verii, pădurea reînvie și îmbracă haina vegetală de o mare diversitate cromatică.Drumurile prin codru și mai ales cele care duc spre izvoare sunt însuflețite de cântecele femeilor.

    În al doilea rând, textul este liric, deoarece există un eu liric,care  se adresează codrului cu admirație și afecțiune ,,codruțule”, dar și cu o anumită mândrie-el a cunoscut și alte lumi,,multă vreme am îmblat”. În același timp simte regretul provocat de scurgerea ireversibilă a timpului ,,Că de când nu te-am văzut,multă vreme a trecut”. Se poate observa o evoluție a sentimentelor eului liric de la bucuria inițială a regăsirii intimității cu natura, până la mâhnirea finală a constatării eternității codrului, în timp ce omul este pieritor.

   În al treilea rând, caracterul liric al textului este dat de limbajul folosit: este un limbaj artistic, care creează imagini, prin intermediul cărora eul liric îşi exprimă emoţiile, se proiectează în timpul trecut, ca simbol al efemerităţii sale prin această lume, iar codrul se exprimă numai la prezentul etern, ca semn al veşniciei Universului: „nu ne-am văzut”, „au trecut”, m-am depărtat”, „am îmblat” în relaţii de opoziţie cu „fac”, „ascult”, „cântă”, „scânteie”, „bate”, „sună”, „ne ţinem”, „rămânem”.  Scurgerea timpului este subliniată prin numeroasele gerunzii care asigură melodicitatea strofei: “rupând”, “astupând”, “troienind”, “gonind”, “implând”.  Formulele de adresare, interogațiile exprimă bucuria revederii, dar și constatarea contrastului dintre înfățișarea omului și fizionomia neschimbată a naturii.

 Limbajul artistic se arată şi prin forma muzicală a textului, care este organizat în versuri cu ritmul trohaic, măsura de 7-8 silabe asemănătoare cu versul scurt al doinei populare, rima împerecheată.

   În concluzie,fragmentul din poezia,,Revedere” redă bucuria reîntâlnirii omului cu eternitatea naturii.

Îmi bate noiembrie în geam!!!!
Eu-i spun să mai întârzie un pic!Privesc cerul aproape gol,doar puţine păsări  străbat norii, luna gri coboară pe crengile goale,privind cum vântul de noiembrie ascunde ultimele măceşe roşii de primele ninsori, grădina se cufundă în somnul de lut.......

Până soseşte iarăşi primăvara, galbenul, albastrul, albul şi verdele
se veselesc la mine într-o vază cu flori.....

poezia,,Cuiul”de Tudor Arghezi

,Într-o vreme la-nceput
Şi-ntr-un leat nemaiştiut,
Care, nu pot să însemn,
Casele erau de lemn.
Şi ulucile de scânduri,
Ca şi azi, întinse rânduri,
Puse strîmb şi cap la cap
Şi proptite cu proţap.
Dar zburau cu fiecare
Vânt mai tare,
Case, garduri şi pătule;
Şi în timpurile toate
Grijile erau destule.
Le-adunai împrăştiate
Şi-ncepea din nou şi iar
Truda muncii în zadar.
Ca să scoli din clătinare
Iarăşi doagele-n picioare
Şi din nou să le anini
Cu te miri ce rădăcini.

Năzdrăvan, cum altul nu-i
Un băiat al nimănui
Născoci, atunci, un cui.
Şi l-a scos şi arătat.

Cuiul nou o săptămână
A umblat din mână-n mână.
A fost strâns şi pipăit,
pus pe limbă, mirosit,
Niciun om nu înţelege
Cuiul ţeapăn cum să lege,
Fără funii şi curele,
Scândurile între ele.
Năzdrăvanul şi golanul
Îl înfipse cu ciocanul.
 

Zice unul: „– Dragul meu,
Aşa cui făceam şi eu,
Poate chiar mai dichisit,
Însă, vezi, nu m-am gândit.”

Textul epic (narativ) este modalitatea de comunicare scrisă, prin care autorul își exprimă concepția despre lume și viață în mod indirect, prin intermediul personajelor, apeland la narațiune, descriere și dialog. Un text este narativ atunci când: evenimentele prezentate implică acţiunea unor personaje, evenimentele  au o legătură între ele şi urmează o succesiune de momente.

Elementele fundamentale ale unui text narativ sunt:

-          naratorul

-           subiectul (înlănţuirea cronologică, logică şi cauzală a întâmplărilor narate)

-           personajele

-           timpul şi spaţiul evenimentelor.

 Naratorul dintr-un text narativ poate avea o identitate precizată sau poate fi doar o voce care relatează evenimentele. În naraţiune rolul principal revine verbelor, modurile şi timpurile la care acestea sunt folosite constituie repere esenţiale pentru înţelegerea textului. În naraţiunile ficţionale, locul acţiunii poate corespunde unor spaţii din realitate, poate fi inventat sau poate fi nedeterminat. În lectura textelor narative trebuie avută în vedere relaţia dintre acţiune şi personaje.

 Textul narativ,,Cuiul”de Tudor Arghezi glorifică un gen de invenţie, care se răspândeşte repede şi sfârşeşte prin a părea o banalitate. Atmosfera voioasă - asemănătoare cu aceea dintr-o snoavă cu Păcală - face poemul atrăgător.(Titlul este un substantiv ce numește un obiect de metal sau de lemn, ascuţit la un capăt şi turtit la celălalt, cu care se fixează două piese împreună sau care se bate în perete).

   Poemul,,Cuiul” este o creație epică,pentru că există o acţiune.Timpul este  incert,,nemaiștiut”...cândva,,la început”-momentul de pornire a vieții,locul poate fi oriunde pe pământ,iar activitatea omului este rudimentară:casele,ulucile,,puse strâmb”sunt luate de vântul necruțător,totul părea zadarnic, o strădanie istovitoare și inutilă care trebuia mereu luată de la capăt.Deodată apare,,un băiat” care vădeşte dibăcie,o măiestrie deosebită și inventează,,un cui”,creând nedumerire,curiozitate,neîncredere,iar când este bătut cu ciocanul și apare îmbinarea neașteptată a obiectelor,acțiunea devine obișnuită,banală,fără interes,iar recunoștința oamenilor pentru obiectul nou nu există.

   În al doilea rând, textul este epic, deoarece are personaje:  vocea naratorului  care povestește despre neputința oamenilor de a-și finaliza munca,de a-și crea o viață durabilă,obiecte cu folosință îndelungată.Personajul care descoperă,,cuiul”este un anonim,apărut parcă din neant-este,,al nimănui”,ca în basme este,,năzdrăvan”,înzestrat cu puteri supranaturale, dibăcie,măiestrie deosebită, este foarte priceput.Ștrengarul,,golanul”le dă celorlalți o lecție prin care transformă LUMEA, care devine trainică,iar vântul simbolul instabilității,forța care controlează Universul se lovește de neclintirea obiectelor create de om. Trăsăturile morale ale descoperitorului,,năzdrăvan”reies indirect din faptele, gesturile şi atitudinea lui,care trăiește starea de naivitate a vârstei, aducându-le semenilor săi un obiect important. Personajul colectiv,oamenii,sunt neîncrezători,bănuitori în fața unui obiect nou,încercând toate posibiltățile,pentru a se convinge de folosirea lui.În final apare,,unul”,un oarecare care transformă invenția,noutatea într-un fel de fi comun şi lipsit de originalitate,este nerecunoscătorul,invidiosul.

  În sfârşit, ca în orice text epic, sunt folosite modurile de expunere: naraţiunea, povestirea unei nefericiri trăite de oamenii care nu aveau stabilitatea lucrurilor  necesare vieții. Descrierea  prin intermediul imaginilor vizuale cu enumerațiile aspectelor dezolante în care oamenii își văd munca zadarnică,iar cel ce descoperă cuiul este numit ,,năzdrăvanul și golanul”-epitete ironice.Monologul din final înviorează narațiunea.Exprimarea poetului este simplă că-n poveștile populare.

  În concluzie, textul este epic, autorul comunică prin intermediul unei povești o descoperire care a schimbat lumea.

compunere-O întâmplare petrecută în drum spre școală

Când merg spre școală dimineața și simt că vântul îmi atinge fața, îl întreb de ce aleargă și-mi ține companie,de ce vântul de toamnă schimbă culorile frunzelor,de ce norii devin vată de zahăr,de ce sticletele rămas singur în toamna ruginie cântă  fără oprire. Fiecare frunză îmi șoptește planând către pământ din copacul toamnei că trebuie să-mi grăbesc pașii către școală și totuși mă opresc puțin pe o bancă,să-mi ascult cu adevărat gândurile.Am crezut că sunt singur,dar în foșnetul frunzelor am văzut vârful unei crengi ce desena o barcă sau ceva asemănător.Mi-am ridicat ochii și alături de mine am descoperit un om  ce purta pe cap o șapcă ciudată de marinar.M-au uimit ochii albaștri și zâmbetul cald.Cu voce sfioasă l-am salutat,deși nu-l cunoșteam,iar el mi-a lămurit,așa fără să-l întreb,rostul desenului din frunze.Era un vapor în miniatură.Și a început să-mi povestească despre călătoriile lui pe mările și oceanele străbătute,despre oamenii cu care a înfruntat furtuni,ploi,viscole,călduri insuportabile,despre navele-adevărate cetăți mecanice,despre un naufragiu pe o insulă din Pacific.

Ascultam fascinat un necunoscut care-mi povestea retrăindu-și clipele petrecute între cer și ape,fără  să-mi dau seama că am întârziat la școală.Mi-am revenit când un coleg a trecut în fugă și mi-a strigat numele.Dar omul acela mi-a strâns mâna și mi-a spus cuvintele pe care,cred,nu le voi uita curând:

----Adevărata viață e o navigare în furtuni ,iar tu caută și păstrează mereu o bucată de cer deasupra vieții tale!

   Am ajuns în clasă,mi-am cerut scuze,pentru că am întârziat...și în pauză m-am întrebat de ce m-am întâlnit cu omul acela și ce ascund cuvintele lui....

caracterizarea personajului moș Timofte din romanul Cireșarii

,,De aproape cincizeci de ani, orologiul* cel mare din turnul şcolii supraveghea cu cadranele sale cele patru puncte cardinale; de aproape cincizeci de ani, acele sale enorme indicau fără greşeală ora exactă. Rareori, iarna, în timpul viscolelor, zăpada cotropitoare oprea mersul lor pe cadranul dinspre soare răsare, iar primăvara, hulubii*, sau ciorile, sau alte zburătoare, în zbenguiala lor, grăbeau mersul vreunui minutar. Dar de fiecare dată, moş Timofte Păstrăvanu, paznicul şcolii, care-şi începuse meseria aceasta încă de pe vremea instalării marelui ornic, şi care, aşa cum spuneau elevii din clasele superioare, şi-o va încheia doar odată cu oprirea definitivă a ceasului, se urca în turn, scutura scripeţii* uriaşi şi începea să învârtă o manivelă […]. Apoi în mers agale, bătrânul cobora scările, ieşea în curte, se oprea în mijlocul ei, citea cu voce tare ora exactă de pe ceasul din turn şi, dacă era în timpul lecţiilor, făcea iute o socoteală, tot cu voce tare, cam cât mai rămâne până la recreaţie. Putea să fie împovărat de treburi, putea să fie asaltat de griji, la secunda exactă, clopoţelul suna, în mâna lui, sfârşitul orei. N-am spune însă adevărul întreg, aşa cum ne-am propus, dacă n-am adăuga că erau totuşi câteva zile pe an în care moş Timofte nu mai respecta ora exactă. […] Erau zilele de dinaintea vacanţei, ultimele zile de şcoală. În acele zile, de câte ori dădea semnalul de recreaţie, moş Timofte greşea cu regularitate. Suna clopoţelul cu câteva minute înainte de ora obişnuită. […] Altminteri, moş Timofte era omul cel mai corect şi mai cinstit care se pomenise pe acele meleaguri. În cei cincizeci de ani de când deretica* prin şcoală nu lipsise şi nu întârziase niciodată de la slujba lui. […] Pe cei care fugeau de la ore îi dibuia în orice ascunziş, oricât de iscusit ar fi fost ales, ceea ce nu era deloc uşor pentru că atât curtea, cât mai ales grădina şcolii, nesfârşită, ca orice spaţiu al amintirilor din copilărie, şi plină de pomi, de copaci uriaşi cu scorburi înfricoşătoare, de tufişuri, de tot felul de clădiri şi ziduri cărora nu li se prea ghicea rostul, ofereau ascunzişuri cu duiumul. Îi dibuia oriunde pe chiulangii […] şi-i ocăra năprasnic cu vorbe. În acele momente puteai să afli de la dânsul toţi oamenii de seamă pe care îi dăduse şcoala de-a lungul generaţiilor, dascăli, profesori, scriitori, artişti, savanţi, „oameni care au înţeles că şcoala este un cuib în care înveţi să te înalţi în văzduh”.[…] Mare lucru era însă când ţinea moş Timofte la cineva. Erau elevi cărora le-ar fi deschis la orice oră din zi şi din noapte sălile de clasă, de laborator, sala de gimnastică, chiar dacă ar fi trebuit să trudească apoi ore întregi pentru a rândui lucrurile ca mai înainte. […] Dar, pentru a te bucura de preţuirea şi ajutorul lui moş Timofte, trebuia să fii un elev de „prima mână”, ce mai! un model între modele. Şi dacă moşul te trecea printre protejaţii lui şi se întâmpla să ai vreun conflict cu pedagogii, îţi anticipa viitorul în faţa lor cu o siguranţă nemaipomenită. Era de ajuns să dea două, trei exemple de oameni mari care fuseseră cândva în situaţii asemănătoare, cu acel belşug de amănunte al sincerităţii şi al nădejdii, şi profesorii începeau să privească altfel lucrurile şi să-şi cam schimbe părerile. Pentru că bătrânul vorbea deschis, adevărat, privea drept în ochi şi se pare că nu greşise niciodată când luase apărarea cuiva.”

                                                                                    Constantin Chiriță, Cireșarii (fragment)

*orologiu – ceas de dimensiuni mari, fixat pe fațada unei clădiri sau pe un perete; ornic

*hulubi – porumbei

 *scripete – dispozitiv care servește la ridicarea unor greutăți

 *a deretica – a pune ceva în ordine, a aranja; a face ordine și curățenie

  Moș Timofte este personajul principal din fragmentul romanului,,Cireșarii”de Constantin Chiriță.Titlul romanului este dat de un grup de copii de clasa a VIII-a numiți Cireșarii, pentru că locuiesc cu toții în cartierul Cireșului.

  Personajul din acest fragment al romanului este un,,moș”-titlul ce arată respect dat bărbaţilor în etate,nume  ce împlinește funcția ceremonială într-o școală,dându-i acesteia un caracter magic.Timofte este prenumele purtat de un om deschis, sociabil, foarte activ--Păstrăvanu este numele de familie.

În prezentarea personajului sunt folosite mijloace de caracterizare directă şi indirectă.

   Caracterizarea directă este realizată de naratorul obiectiv ce povestește la persoana a 3a. Naratorul pare că îl știe pe moș Timofte de,,cincizeci de ani”,de când controla Timpul prin potrivirea ceasului  din turnul școlii,era astfel un mesager al timpului.Doar în două anotimpuri : iarna când se micșora timpul,iar primăvara prin păsările,,zburătoare”timpul parcă se grăbea.Naratorul îl caracterizează direct urmărindu-i  mersul,,agale”,liniștit într-un ritual început odată cu,,instalarea marelui ornic”prin mișcări repetate mecanic;sunt enumerate verbele:,,se urca,cobora,ieșea,se oprea,citea”-imperfectul exprimă trecerea timpului,sunt acţiuni care se tot repetă,totul este foarte viu. Clopoțelul din mâna moșului marchează trecerea vremii și a generațiilor prin repetarea aceluiași gest: naiv-striga începerea pauzelor,iar înainte de vacanță grăbea momentul începerii pauzelor.

Moș Timofte este descris în culori calde,este omul corect ce-și îndeplinește datoria de a măsura timpul elevilor,de a-i găsi-ca un adevărat detectiv-,,pe chiulangii”.Cu un spirit de observație bine dezvoltat,o judecată limpede le prezintă, cu mândrie,acestora modele de urmat,,oameni de seamă”ce trecuseră prin această școală-era un fel de a-i corecta.Interesantă este atitudinea față de elevii,,de prima mână”-deosebiți-față de care avea o atitudine grijulie,de prețuire,de protecție chiar în fața unor,,pedagogi”,prevestindu-le că și acești elevi de acum deosebiți vor deveni peste ani,,oameni mari”.Siguranța cu care vorbea,simplitatea,sinceritatea schimba atitudinea oamenilor mari și mici,convingându-i de adevărul spuselor lui,parcă prevestea viitorul.

  Caracterizarea indirectă reiese din comportamentul omului ce pare un dirijor al locului în care trăiește, se desprinde o întreagă filozofie de viață, un echilibru,o măsură în fiecare gest:de a aprecia timpul,de a-i proteja și de a-i îndrepta pe elevii din multele generații și mai ales de a-i cinsti cu mândrie pe,,oamenii mari”pe care i-a,,crescut”cu mare responsabilitate, hotărâre dârză. Demnitatea și perseverența cu care știe să ducă la îndeplinire munca sa modestă, bogăția sufletească îi dau mareție.

   Exprimarea autorului în realizarea portretului lui moș Timofte este calmă,ca-ntr-o poveste în care vorbele simple sunt spuse într-o limbă limpede, armonioasă şi pură,iar epitetele:,,mers agale...voce tare,oameni mari”, enumerațiile verbelor de mișcare prin care paznicul școlii,moș Timofte,își face datoria,ironia ușoară a momentelor când era anticipată vacanța,  sunt completate de o cugetare simplă și adevărată despre cei pe care-i numește,,oameni mari”:„oameni care au înţeles că şcoala este un cuib în care înveţi să te înalţi în văzduh”,așa vorbea despre rostul școlii, de a ridica copiii pe scara cunoașterii,înaintând din întuneric spre lumină.,,Cuibul” înseamnă deschidere, înălţime a gândului, perspectivă integratoare, urcuş către cer, vocaţie a zborului, ascensiune către culmile fiinţei,iar,,văzduhul” semnifică absolutul aspiraţiilor omului, ca plenitudine a căutării, ca loc posibil al perfecţiunii spiritului.Persoana a doua,, înveți...te înalți”este adresarea directă către copiii din jur pe care-i dorește înzestrați cu rezultatul strădaniei lor de a deveni,,oameni mari”.