compunere--Cocorii aduc primăvara...

     Mi-amintesc ziua când am părăsit locul în care-am crescut,am fost încălzit de aripi,mi-am ridicat ochii spre albastrul-albastru și-apoi m-am ridicat ușor spre înalturi.Am fost fericit ,primind soarele,răceala lunii,sclipirea stelelor.Dar într-o zi am simțit primii fiori de frig și am numărat  frunzele care cădeau,iar cerul plângea,fluturându-și norii în semn de adio pentru aripatele ce plecau după razele calde ascunse. Au plecat temându-se,știind că lasă în urmă tristețe. Apoi a început să ningă cu fulgi și lacrimi.Si în troienile imense de zăpadă ei,cocorii de departe priveau înapoi și  rătăceau stingheri prin cotloanele unor locuri străine, până când iarna a obosit sa se mai privească reflectată în oglinzi și atunci… au revenit. S-au întors acasă.
      De ce se-ntorc acasă cocorii? Fiindcă le-a fost dor… fiindcă ne-a fost dor…de aripi, de partea aceea din noi pe care au luat-o cu ei și pe care iarna n-a putut-o îngheța. Poate ca să ne învețe credința, fidelitatea, iubirea… zborul… reîntoarcerea acasă… poate fiindcă au adus un sâmbure de primăvară… de care au nevoie, ca să existe… poate fiindcă noi suntem ei și ei sunt visele noastre.
      De ce se-ntorc acasă cocorii? Fiindcă există primăvara… și există întotdeauna un drum spre casă.

    E frumos....știu!și știu că strădania lor de a reveni pe cărări ce vin prin păduri,alunecă printre soare și umbră,printre brazii zvelți cu mirosul de rășină și viață până sus,urmează cărări ce se retează în marginea unei prăpăstii adânci.Pădurile alunecă sub aripi de unde privește fără teamă,încordându-și ființa spre neasemuita frumusețe visată acolo departe.Nu poate încă auzi cum plesnesc mugurii pomilor,cum colțul ierbii străpunge pământul umed,cum șuvoaiele formate din zăpezile topite cântă...

       Sol al spațiului și al timpului,al unor alte dimensiuni,mesagerul unei lumi neștiute,semnul care aduce în fiecare primăvară un Adevăr,cocorul revine la cuibul lăsat unde visează la cer și lumină,la frunzele aurie de soare,la oamenii care-i așteaptă cu speranță,iscodind cerul, zburând în formă de "V", ca să se păzească de primejdii. De ce pleacă cocorii, de ce mai și vin?

Poate ei caută ceva pe cerul înalt, dansează în limbajul lor minunat de cocori, visează la câte un zbor, își deschid aripile, se rotesc și pleacă simplu, pentru că nu găsesc niciodată acel ceva care să-i rețină aici.Dar ce triști sunt când trebuie să plece...

    De câte ori n-am dorit să zbor pe aripile unui cocor,să privesc infinitul și să simt plăcerea zburătoarelor de a fi deasupra Universului aproape de îngeri,de EL.....