Sosirea
verii, cu corola ei de verde strălucitor aduce mereu pe pământ bucuria.În fiecare
început de vară aș vrea să strig:- Deschideţi ferestrele şi lăsaţi vara să vă pătrundă în suflet
Ascult păsările cerului şi simt că mă înveselesc cu trilurile lor în zilele
senine de vară,mă bucur
de cântecul ciocârliei, al cucului... ştiu că au fost lăsate de Dumnezeu pentru fericirea omului. Şi mă mai
bucur de florile câmpului.Câteodată mă urc pe o buturugă şi de acolo privesc către soare, într-un
ritual al cărui rost nici eu nu-l înţeleg,dar soarele este îmblânzit de cortul înălţat
de copaci. Şi atunci îmi imaginez că mă voi ridica de pe buturuga mea şi voi atinge degetul
cu cerul, doar aşa, ca să văd cum mă simt. Petrec în acest fel, fără să fac
nimic altceva, decât exerciţii de adunare a gândurilor multe ceasuri, amiaza întreagă. În vara mea, pe buturugă,
cu desăvârşire singur,eu,pământul și cerul.Ziua însă se termină,iar înserarea de deasupra pădurii mă face spectator la
concertul păsărilor: rândunelele, pitpalacii,
un cuc de baltă, privighetorile. Toate împreună, cântând. Liniştea.
Apoi soarele cu trufia
lui de zeu bătrân, care se îmblânzeşte, se furişează acolo, la marginea
lumii şi începe să mă dezmierde
cu cel mai tămăduitor cer. Cerul devine sângeriu, vălurit,iar eu simt că pot pluti până
departe.Vântul abia
şoptit, mă mângâie,
și-mi spune să mă duc cu el. Închid
ochii și... mă duc oriunde până la toamnă.....
