O zi senină de vară îmbracă pământul în haine de
sărbătoare, Oriunde priveam, vedeam, simţeam, înţelegeam bucuria de a fi. Gâze,
pomi, flori şi copaci, oameni şi animale, deopotrivă, toate trăiau, respirau,
se mişcau, cuprinse de frenezie şi nerăbdare. Lumina proaspătă a dimineții înflorea
în iarba crudă, pe crengile pomilor, în frunze. Fluturi albi valsau în
văzduh, petale multicolore se legănau pe aripi de zefir, o ploaie măruntă de
polen se scutura pe aripile diafane ale gâzelor.Doar ei o vedeau pe Zâna
florilor cu alaiul ei de funigei.
Un imn de slavă intonat de o claviatură nevăzută preaslăvea natura. Triluri de privighetori, secondate de ciripitul păsărelelor se auzeau de pretutindeni.Eram în pădure îmreună cu tatăl meu și mergeam amândoi glumind.Am simțit mâna tatălui meu ,oprindu-mă. De lângă o mlădiţă de alun, doi ochi mari, migdalaţi, blânzi, umbriţi de gene lungi, ne priveau. Era un pui de căprior mic, neajutorat, speriat. Simțeam că în jur tot felul de vieţuitoare mişunau prin tufele pădurii. Lupta pentru existenţă era doar la fiecare pas.Împreună cu tatăl meu l-am ridicat din culcuşul cald de frunze și i-am simţit botişorul catifelat, cu nări tremurânde. Parcă am simţit pe obraz o adiere... un sărut. Am înţeles. O necuvântătoare ne implora din priviri să o salvăm. Am privit în jur. Credeam că voi zări ciuta căutându-şi puiul. Nimic nu se vedea, nimic nu se auzea.Amândoi stăteam şi ascultam liniştea pădurii.Am rămas cu el ,privindu-l,era un pui drăgălaş cu blăniţa maronie, ninsă de o puzderie de picăţele albe, cu picioruşele lungi şi subţiri pe care parcă se legăna.Tata a făcut un adăpost din crengi,iar eu l-am mângăiat...așa ca să se simtă iubit și apărat.Nu știu când am adormit. Spre dimineață,l-am văzut pe pui neliniștit,privea spre iarba înaltă de lângă copaci.Am înțeles că-și simțea mama în apropiere și deodată ferm s-a ridicat în picioare, decis să se întoarcă acolo de unde a plecat.Am vrut să-l mângâi,dar tata m-a oprit,să nu creadă mama ce-l aștepta că-i fac vreun rău. L-am privit îndepărtându-se,parcă era un dansator cu ţinuta lui sobră, elegantă, tandră. L-am petrecut cu privirea și-am zărit mai multe picioare alergând. Apoi nu l-am mai văzut, pierise printre copaci.
Poate, acolo, în ,,lumea celor care nu cuvântă", puiul i-a regăsit pe cei de care se rătăcise.Am simțit cum o lacrimă caldă îmi tremură printre gene,iar tatăl meu mi-a povestit despre un poet ce-a plâns pentru o căprioară....
Un imn de slavă intonat de o claviatură nevăzută preaslăvea natura. Triluri de privighetori, secondate de ciripitul păsărelelor se auzeau de pretutindeni.Eram în pădure îmreună cu tatăl meu și mergeam amândoi glumind.Am simțit mâna tatălui meu ,oprindu-mă. De lângă o mlădiţă de alun, doi ochi mari, migdalaţi, blânzi, umbriţi de gene lungi, ne priveau. Era un pui de căprior mic, neajutorat, speriat. Simțeam că în jur tot felul de vieţuitoare mişunau prin tufele pădurii. Lupta pentru existenţă era doar la fiecare pas.Împreună cu tatăl meu l-am ridicat din culcuşul cald de frunze și i-am simţit botişorul catifelat, cu nări tremurânde. Parcă am simţit pe obraz o adiere... un sărut. Am înţeles. O necuvântătoare ne implora din priviri să o salvăm. Am privit în jur. Credeam că voi zări ciuta căutându-şi puiul. Nimic nu se vedea, nimic nu se auzea.Amândoi stăteam şi ascultam liniştea pădurii.Am rămas cu el ,privindu-l,era un pui drăgălaş cu blăniţa maronie, ninsă de o puzderie de picăţele albe, cu picioruşele lungi şi subţiri pe care parcă se legăna.Tata a făcut un adăpost din crengi,iar eu l-am mângăiat...așa ca să se simtă iubit și apărat.Nu știu când am adormit. Spre dimineață,l-am văzut pe pui neliniștit,privea spre iarba înaltă de lângă copaci.Am înțeles că-și simțea mama în apropiere și deodată ferm s-a ridicat în picioare, decis să se întoarcă acolo de unde a plecat.Am vrut să-l mângâi,dar tata m-a oprit,să nu creadă mama ce-l aștepta că-i fac vreun rău. L-am privit îndepărtându-se,parcă era un dansator cu ţinuta lui sobră, elegantă, tandră. L-am petrecut cu privirea și-am zărit mai multe picioare alergând. Apoi nu l-am mai văzut, pierise printre copaci.
Poate, acolo, în ,,lumea celor care nu cuvântă", puiul i-a regăsit pe cei de care se rătăcise.Am simțit cum o lacrimă caldă îmi tremură printre gene,iar tatăl meu mi-a povestit despre un poet ce-a plâns pentru o căprioară....
