la mulți ani!!!!!!!!!!!!!!

 

Să v-aducă Anul Nou
Cel mai minunat cadou:
Infinită sănătate!!!!!!

de Anul Nou

 

Urmează să se întâmple ceva. Şi-au dat seama de asta până şi cele mai mici gângănii. Flu­tu­rii, buburuzele, furnicile şi cosaşii au dispărut demult. Păsările au amuţit. Întregul foşnet al văilor s-a stins încet, retrăgându-se în cotloane şi scorburi. Aerul e tare şi pur. Dealurile sunt acoperite de fire lungi, aurii, în timp ce iarba măruntă are milioane de nuanţe de verde şi argintiu, de maroniu şi roşcat. Frunze zimţate sau rotunde, alungite sau în formă de stea, toate sunt stro­pite cu aur şi etalează o frumuseţe de dimensiuni cos­mi­ce. E de ajuns să priveşti pădurea dezgolită, înfă­şurată doar ici-colo de pânza ceţurilor alburii. Pe cine cheamă? Pe cine încercă să seducă toată această splen­doare revărsată peste pământ? A nins toată noaptea. Dimineaţa, în zori, încep co­coşii să cânte. Liniştea e atât de profundă, încât gla­surile lor par strigătele pământului către oameni. Să se trezească din aşternuturile lor, să respire cu ochii des­chişi, să întâmpine la fereastră ninsoarea. Totul e acoperit de zăpadă şi de tăcerea ei, de strălucire. Cum să explic liniştea ce mă cuprinde privind pădurea sau munţii din depărtări? Dealurile acoperite cu zăpadă emană o bucurie uriaşă, pe care o simt. Faţă în faţă cu ele, ceva se mişcă în suflet, fără să ştiu ce anume, fără să ştiu de ce. Pământul şi-a găsit îmbrăţişarea pe mă­sură, ca şi cum doi iubiţi s-au regăsit după un an şi dra­gostea lor creşte, în pace şi echi­libru. E probabil cea mai frumoasă poveste pe care o putem vedea: legătura pământului cu lumina zăpezii. Poate de-asta sun­tem bucuroşi când ninge, de-asta zâmbim, fără să vrem, când ne trezim şi vedem că dincolo de fereastră to­tul e alb şi doar undeva, în vârful unui măr, o pasăre cu pene albastre pri­veşte amintirea unui măr roşu. Şi aș vrea şi eu să fiu pământul întreg, aco­perit de ninsoare. Am urcat pe dealurile din împre­ju­rimi. Neaua a învelit ierburile mici, au rămas deasupra doar cele înal­te, aurii. Descopăr pe zăpadă o lume secretă, greu de ghicit altfel: adevărate hărţi ale călătoriilor făcute noaptea de animale. Urmele lor în li­nii lungi se intersectează, dispar, revin. Cerbi, vulpi, iepuri sau fazani, mistreţi sau lupi, şoareci sau pisici. Un univers întreg, cu alte reguli, trăieşte invizibil, dincolo de curţile oa­menilor. Încărcate de zăpadă, tufele de măceş iau formele imaginaţiei mele. Habar nu am de ce linia unei coline mi se pare altfel. E ceva în felul în care coboară domol, într-o pantă clară, dar tandră, până în vale. Mă simt mic şi liber, important şi invizibil. Urme de vulpi,urme de cerbi fugind cu sal­turi mari şi altele de lupi, înconjurându-i rece, calculat.

Şi, dintr-o dată, se aude vocea înge­rilor peste sat. La început întrerupt, ca o părere, ca o flacără de lumânare gata să se stingă. Apoi tot mai clar, mai cristalin. Se apropie. Clinchet de clopoţei rostogolit în aerul îngheţat. Până când înţeleg: sunt glasuri de copii cântând colinde. Cerul gri se umple cu mii de curcubee, o iederă de lumină se prelinge şi se agaţă, se înfăşoară de pomi, de case, de suflete, cotropind tot ce întâlneşte, înflorind cu milioane de flori. În colindul lor pun tristeţea, bucuria, singurătatea sau frumuseţea, nostalgia. 

   Abia atunci îmi amintesc  că este seara Anului Nou şi că fericirea nu este adevărată, dacă nu este împăr­tăşită.

 

 

                                          Nu-i singur Iuda vinovat –

                                                                  de  Costache Ioanid

 

,,Nu-i singur Iuda vinovat
De sângele ce se dădu.
Nici marii preoţi, nici Pilat,
Ci lumea-ntreagă prin păcat!
Şi eu, şi tu...

Nu drumul greu spre Golgota,
Nici biciul, când Isus căzu.
Şi dacă crucea grea era,
Povara noastră şi mai grea!
Şi eu, şi tu...

Nu patru cue L-au pătruns,
Când El pe cruce se-aşternu.
Ci noi, cu sufletul ascuns,
Cu mii de patimi L-am străpuns!
Şi eu, şi tu...

Nu doar bătrânii cărturari,
Nu doar mai marii preoţi, nu!
Şi noi am râs cu ochii murdari,
Si noi suntem cei doi tâlhari!
Şi eu, şi tu...

Şi nu ostaşilor prin sorţi
Cămaşa albă Şi-o dădu.
Ci tuturor! Dar tu n-o porţi!
Şi, fără ea, toţi suntem morţi!
Şi eu, şi tu...

Nu doar în stânci, sub lilieci,
Nu doar sub lespede zăcu.
Ci L-am ascuns ca pentru veci
Sub piatra unor forme reci,
Şi eu, şi tu...

Şi-acum Isus cel condamnat
Azi El te-ntreabă :”Da sau nu ?
Eşti tu sau nu eşti vinovat?”
Eu am spus da! Şi-am fost iertat.
Eu am spus da.
Dar tu ? Dar tu?

   Dar tu ? Dar tu?

      Dar tu ? Dar tu?

                                DAR TU?????????????”

 

 

 

 

Vă doresc să întâmpinați Crăciunul cu mulțumire,să priviți dincolo de lumini,să-l primiți pe îngerul ce v-aduce o crenguță de brad,o veste minunată și-o urare de ani mulți!

 

Lumina de Crăciun

 

Seara, când întunericul e pe-aproape, de la fereastra mea văd trei stele mici şi una mai mare şi mai vie, în lumina care clipeşte încontinuu. Pot să văd crengile golaşe ale mărului împletite cu ale cireşului şi-mi amintesc că vara, atunci când pomii erau înfrunziţi, am văzut în crengile acestea, mişcate de vânt, stolurile în goană. Și tot de aici pot să văd cum răsare soa­rele, păsări în stoluri nesfârşite care zboară deasupra vântului, nori cu chip de poveste.De o vreme  pândesc însă cu tot mai mare nelinişte, pândesc, vânez sem­nele care m-ar face să ghicesc iarna pe care-o aştept tot mai mult. Într-una din dimineţi, cerul a fost plum­buriu, cenuşiu şi greu, şi mi-am zis că nu mai e mult până va ninge. Dar amiaza a lăsat soarele să strălucească nestingherit, ca şi cum ar fi trebuit să vină primăvara. În altă zi, au trecut pe deasupra mea mii şi mii de păsări, stoluri, stoluri care au în­negrit cerul ceasuri în şir, şi-am crezut că ele fug de frigul care vine de la miazănoapte. Dar n-a fost aşa. Soarele a luminat şi mai vesel, după ce ele au trecut. Azi de dimineaţă, în­să, o pasăre de iarnă a stat multă vreme singură şi nemişcată, pe cea mai înaltă şi subţire creangă a mărului. Am ştiut că e pasăre de iarnă, pen­tru că numai acestea umblă singure şi sunt atât de uşoare, încât crengile pe care se aşează nici măcar nu se în­doaie sub greutatea lor. Acesta e un semn sigur că norii cu omăt sunt pe aproape. Și deodată începe...  ninge! ninge cu fulgi pufoşi, o bură subţire, strălucitoare, se desprinde de undeva de sus şi cade în valuri argintii. Dincolo de pomii mei începe o altă lume. Lumea pădurii cu umbrele lungi ale copacilor care cheamă în adân­curile ei E ca şi cum aș urca pe nişte trepte, unele albe, luminate, altele cenuşii, mai sus şi tot mai sus, până la cerul în care sunt împrăştiate mii de lumini. Din când în când, câte una se măreşte dintr-o dată şi dispare, lăsând în locul în care a fost o urmă ca o dungă lucitoare.Mă întreb cine stinge luminile cerului.De departe se aude un cântec despre un prunc născut în iesle,iar o stea luminoasă strălucește deasupra întregului pământ.

Îngerul iernii

 

Chiar dacă nu i se ştie precis adresa, se spune că Moş Crăciun vine dintr-o ţară aflată în Nord, tărâmul nopţilor polare şi al iernilor nesfârşite. Patrie a renilor, elfilor şi spiriduşilo, acolo este un tărâm cu păduri argin­tii şi stele răsfirate pe cer, până deasupra caselor  ţinute parcă în braţe de munţi.

Și cu gândul la acele locuri depărtate mă întreb: cum se explică bucu­ria care mă învăluie, starea aceasta aşa de vie, a sărbătorii Crăciunului? Sunt în ținutul zăpezii veșnice,unde neaua scârţâie sub picioare, e noapte...gerul muşcă şi înţeapă şi taie. Linişte, de parcă orice sunet în­gheaţă în aer şi cade, fără urmă, în zăpadă. În mijlocul cerului scân­teiază luna, şi omătul îi înmul­ţeşte lumina argintie. Văzdu­hul luceşte ca sticla şi stelele se fac tot mai mari. Noapte magică de iarnă! Pădurile nemiş­cate, ca de fier negru  şi-au pierdut întu­neci­mi­le şi umbrele strălu­cesc, îmbrăcate în aceas­tă zăpadă de lu­mină, cu sclipiri de o frumuseţe stra­nie. Aud cântecul unei ape undeva pe-aici, îl ghicesc doar după susurul de sub gheţuri, ca un descântec spus în taină pământului. Nu adie niciun vânt, întreaga fire stă nemişcată în gerul strălucitor. 

Îmi spun în acestă nemișcare a nopții că sărbătoarea Crăciunului este  adusă pe aripi de Îngerul Domnului. El este cel care vestește  bucuria naş­te­rii Pruncului sfânt şi tot el împodobește bradul, lăsând sub el darurile în­delung aştep­tate. Deasupra mea se risipeşte, ca o perdea dia­fană, lumina îngheţată şi rece a iernii. În jurul meu cad fulgi uriaşi, în jurul meu chiar ninge, în ju­rul meu e iarnă şi de undeva, de foarte departe, În­ge­rul iernii cântă o colindă veche, cu cerbi în coar­nele cărora se aprind, tăcute, stelele nopţii sfinte.

 

 

Binefăcătoare şi proaspătă este mereu în noi bucuria Crăciunului

 

Oricâţi ani au tre­cut peste un om, totdeauna fiecare își regăseşte la Crăciun copilăria, cu toata feeria ei. De ce oare? Poate şi pentru că în copilărie toate simţurile sunt mai limpezi, mai neîncepute, mai sensibile la toate cele pe care natura şi cultura adăugată ei le propun: chipuri, cu­vinte, rostiri, culori, sunete, mirosuri, suprafeţe, gus­turi, învederări, încredinţări... Ele apar ca taine, tri­miţând spre o Taină mai mare, desăvârşită, Taină a tainelor, chemând blând dintr-o depărtare apropiată.  

E iarnă, aşa­dar... Şi nu numai că este iarnă, dar este şi noapte lungă, lungă... Noaptea par să înceapă toate întâmplările de taină. Aşa e de multe ori şi cu întâia ninsoare. Mă trezesc şi mă minunez cum albul  a pogorât peste mine. E o noapte sfântă! 

De la fereastră,câmpul se tot întinde, lung, lung, lung, merge şi se apropie de cer până când îl atinge, se amestecă împreună şi devin totuna.  A rămas destulă lumină din timpul zilei, absorbită de zăpada ce îndoaie crengile fagilor. Tot mai rotundă şi tot mai strălucitoare, peste cerul de iarnă apare luna. Totul s-a lu­mi­nat şi umbrele nedesluşite au dispărut. Este o lună uriaşă, mişcându-se încet peste cres­tele în­gheţate, peste locurile adormite, sticlind, ici-colo, gălbui. Bradul meu este în zăpadă şi-l  văd  cât este de fru­mos. Dintr-o dată, curtea întreagă parcă s-a schimbat şi s-a strâns toată, cumva roată, lân­gă brad. Nu se vede decât zăpada de lân­gă el şi cerul de deasupra, plin de stelele care cli­pesc printre crengile lui. Atunci simt şi eu că va veni, cu adevărat, Cră­ciu­nul. Îl vă­d aievea pe Moş Crăciun, pe când coboară,strecurându-se printre crengile bradului. Moşul pe care îl văd cu ochii larg deschişi, îmi zâm­beşte dintre podoabele bradului. Dar poate că toată această stare a Cră­ciu­nului se petrece şi pentru că în seara cea sfântă, Dum­nezeu cel Bun deschide Cerurile şi varsă pe pământ cetele lui de îngeri.

                                

,,În noaptea Sfântă, viu luminează
Luceafărul zorilor vieţii cei noi,
Coboară Iisus în noi
Vesteşte viaţa de-apoi
Şi steaua deasupra veghează.”

 

un înger a ajuns pe MARTE!!!!!!!!!!!!!!!!

 

sunt pregătit de sărbătoare

 În fiecare iarnă mă întreb: oare cine colinda în cer?Apoi privesc podoabele Pomului de Crăciun și-mi spun zâmbind că sunt podoabele cerului, stelelor, planetelor, galaxiilor,așa le văd eu...

Crăciunul e celebrarea faptului miraculos ,când pământul devine, brusc, cer...   înseamnă naștere, un început, un miracol ce are nevoie de semne vii. Și cât de viu este bradul meu cu ramurile încărcate de stele! E noapte sfântă! Moș Crăciun... cred că îmi aduce o bucurie!...

În camera cu bradul strălucitor se va stinge lumina... Moș Crăciun va intra nevăzut, va deschide ușa camerei în care aștept...  aproape adormit...

Îmi spun de cum a venit luna decembrie că Moșul știe tot ce făcusem bine...rău peste an...

                     Moșul cel așteptat cu înfrigurare, cu nerăbdare, dar și cu dragoste....

             Urez multă sănătate tuturor celor care se bucură cu adevărat, din inimă și din convingere de                   venirea Moșului.

             Urez  sănătate celor care cred că Moșul există!!!!!

                                           În noaptea Sfântă, viu luminează
                                           steaua ce vestește nașterea pruncului
                                                         Iisus.....

                                Sărbătoarea CRĂCIUNULUI să vă umple inimile de         bucuriiiiiiiiiii      

poezia ,,HARTA” de Marin Sorescu

 

 

,,Mai întâi să vă arăt cu băţul

Cele trei părţi de apă

Care se văd foarte bine

În oasele şi ţesuturile mele:

Apa e desenată cu albastru.

 

Apoi cei doi ochi,

Stelele mele de mare.

 

Partea cea mai uscată,

Fruntea,

Continuă să se formeze zilnic

Prin încreţirea

Scoarţei pământului.

 

Insula aceasta de foc e inima,

Locuită dacă nu mă înşel.

 

Dacă văd un drum

Mă gândesc că acolo trebuie să-mi fie

Picioarele mele,

Altfel drumul n-ar avea nici un rost.

 

Dacă văd marea

Mă gândesc că acolo trebuie să fie

Sufletul, altfel marmora ei

N-ar face valuri.

 

Mai există desigur

Şi alte pete albe

Pe trupul meu,

Cum ar fi gândurile şi întâmplările mele

De mâine”.

 

Cu simţurile,

Cele cinci continente

Descriu zilnic două mişcări:

O mişcare de rotaţie în jurul soarelui

Şi una de revoluţie

În jurul morţii...

 

Cam aceasta e harta pământului meu

Care va mai sta o vreme desfăşurată

În faţa voastră.”

 

   Poetul a fost mai întâi remarcat prin preocuparea lui pentru pictură, deschizând în tinerețe numeroase expoziții în țară și în străinătate. Poate și de aceea opera sa descriptivă presupune o anumită „prospeţime”, menită să evite clişeele în care obiectul descrierii este fixat de percepţia comună. Astfel, într-o postfață la volumul ”Tinerețea lui Don Quijote”, din care face parte și poezia ,,Harta”, Marin Sorescu susține că actul poetic constă în a avea curajul să-ți dezvălui subiectivitatea, „sufletul până în cutele lui cele mai întunecoase, spaimele și năzuințele cele mai intime” cu aspirația de a ieși din contingent, asemenea păsării care, petrecându-și majoritatea timpului într-un copac, nu cântă numai în și numai despre copac.”

  Poezia este un autoportret al unui om căruia îi este suficient un ,,băț”- simbolul al regenerării și nemuririi, spre a se descrie: corpul îi este inundat de  apa,ce conține sămânța primordială,generatoare a vieții,a purificării,este un labirint  al cunoașterii;,,desenată în albastru” devine simbolul adevărului și al veșniciei.Există un transfer de sens între termenii ce denumesc părțile corpului și definițiile acestora:ochii ca ,,stelele de mare”au puritatea văzduhului ce poartă tainele luminii.Fruntea prin capacitatea de înţelegere şi acceptare,semn al norocului este locul ce arată trăirile omului,iar,,inima...insula de foc” este refugiul sentimentelor. Fruntea,semn al intelepciunii, pornind dintr-o descendență telurică, devine un simbol al lumii eterne, celeste.

  Jocul descriptiv continuă, iar pe ,,hartă” se observă acum picioarele, care justifică relația omului cu lumea exterioară, drumurile pentru împlinirea idealurilor, picioarele potențializează corpul uman în totalitatea sa.Conjuncția,,dacă”exprimă o experienţă lirică imaginată,vederea,,mării”,loc al transformărilor,al renașterii,dar și al nehotărârii sufletului care se poate transforma în piatră exprimă frământarea vieții-sufletul vine din spații siderale și se întoarce tot acolo.,,Harta” cuprinde și pete albe,urmele ,,gândurilor și întâmplărilor de mâine”,trăirile,speranțele pentru din viitor.

  Continentele-pământul- înseamnă conștientul,dorința ce-i permite omului să se conecteze cu mediul înconjurător și să descrie în propriul interior o imagine internă a realității. Dorința de a primi va fi înlocuită cu dorința de a dărui, a da, a iubi, dorința care va dezvolta în om simțurile vieții.   Harta vieții omului exprimă perfect relația cu tărâmul ceresc,este o hartă de conștiință, de armonizare și echilibru.

    Limbajul poeziei luat din geografie și anatomie transfigurează artistic imaginea ,,hărții”, iar termenii unui limbaj expresiv caută frumusețea, armonia, făcând posibile legături între simțurile omului și continente, respectiv, dintre suflet și mare, așa cum apar în text.

  Sunt prezente mărci ale eului liric:,,să arăt;gândesc;văd;mele;mă;mi;meu.

  Principala figură de stil este metafora prin care se trece de la semnificația obișnuită a cuvântului la o

altă semnificație, pe baza unei comparații subînțelese: ochi-stele; picioare-drumuri; insula de foc-inima;suflet-mare; fruntea este ,,scoarța încrețită a pământului”.

  Sunt remarcate imaginile vizuale, specifice descrierii:,,c ele trei părți de apă ...se văd foarte bine ; ,,apa e desenată cu albastru.... cei doi ochi, stelele mele de mare.”

Sunt remarcate modurile  verbale: indicativul prezent, care exprimă acțiuni reale, concrete:,,văd, descriu, e desenată”; conjunctivul prezent, care exprimă acțiuni ale minții,imaginare,posibile :,,mai întâi să vă arăt cu bățul”; condițional-optativ prezent  exprimă opțiunea- condiția îndeplinirii acesteia ,,altfel marmura ei n-ar face valuri”, specifice desenării  unui autoportret, pentru că natura prezentată este permanent în strânsă legătură cu stările sufletești ale eului liric.

  La nivel prozodic remarcăm versul liber,potrivit unui monolog liric însoțit de o descriere artistică

în versuri de tip portret-autoportet.

 

                ,,Cunoaşte-te pe tine însuți şi vei afla universul şi toate tainele sale"

                                                         era scris la intrarea în templu Delphi.

 

amintiri din toamna trecută....

Era o după amiaza nefericită ....cerul cenușiu nu-mi placea si totuși am plecat sprelac,însoțit ca întotdeauna de prietenul meu credincios,Noro,un câine foarte deștept ,eram așteptați de cei doi prieteni de joacă.
-Ce facem  noi,dacă-l găsim pe Delfin astăzi trist ca noi?
-Ei,el e mereu fericit ,e deștept,gândește ca voi,oamenii!
Am ajuns pe marginea lacului...era o sărbătoare,Delfi era sărbătoritul....ne-am ascuns si am urmărit ca niște detectivi.Mai întâi au apărut pinguinii,legănându-se,vorbăreți:
-Să-i așezăm o coroana de scoici pe cap,ca să se deosebească de toți!
-Așa! au început să țipe focile:
-Ce noi suntem doar domnișoare bune de a face prăjituri din alge?Vom aranja petrecerea cu muzica de circ!
      Dar unde era Delfi?
Unde să fie?
Picior peste picior ,tolănit pe un fotoliu din stuf,cu multe foi în față,cu o tabletă,cu cărți de matematică,era adâncit în studiu,nici nu-i păsa de pregătirile din jur.Dintr-un târziu,deranjat de gălăgie, l-am auzit strigând:
-Hei,voi neștiutorilor,eu studiez și voi mă deranjați!
-Dar e ziua ta,caraghiosule!
-Ei și!voi sărbători, când  îmi voi transcrie descoperirea în matematică, voi revoluționa o lume!
S-au uitat unii la alții și, fără să le pese de ,,savant",,au desfăcut cadourile,s-au așezat pe marginea lacului și-au petrecut.Iar eu cu prietenii mei ne-am plimbat pe lac,am făcut poze,totuși....
          am plecat singur acasă.prietenul meu a rămas la petrecere.

 

Tabloul—,,Portret de tânără” de Nicolae Tonitza

 

    Nicolae Tonitza s-a consacrat în pictură ca un remrcabil creator al portretelor, în particular al copiilor – gingaşi şi inocenţi – dar şi al portretului feminin, pentru care a manifestat o atracţie specială, reuşind să-i surprindă, ca nimeni altul, expresivitatea. Pictura lui Tonitza a rămas de-a lungul timpului o mărturie a genialităţii sale, o revelaţie a idealului şi frumosului, dovada unor valori spirituale autentice.

   Tabloul,,Portret de tânără”identifică vârsta unei fete și exprimă bunătate,fragilitate,delicatețe.

Fata are o atitudine potrivită pentru a i se face portretul,nu privește  spre pictor,pare că ocolește penelul,ca și cum ar fi atrasă de un sunet,o umbră,o amintire.Ochii mari, rotunzi și expresivi au o sclipire de visare și o undă de limpezime,privesc cu o nostalgică inocență,cu o amară melancolie  și candoare totul di n jurul său.Pictorul a surprins o înfiorare dulce-amară în fragilitatea privirii calme,de catifea.Fața rotundă este a unei ființe deschisă,caldă,sigur vede totdeauna partea frumoasă a vieții.Fruntea înaltă,rotundă este a fetei raționale,ce-și lasă liberă imaginația.Pe fața albă apar ca niște petale trandafirii umbre ale emoției,ale timdității.Nu poate vorbi,își ascunde gândurile, vorbele  nerostite,cărora nici n-ar şti să le dea un nume, lacrimi neplânse la vremea lor. Buzele roșii sunt încremenite într-o tainică tăcere,ascund multă imaginație,de aceea pare o ființă atrăgătoare, irezistibilă și plină de fantezie. Părul negru  bogat exprimă energia terestră, dar și melancolie,nesiguranță. Culoarea întunecată luminează tenul strălucitor şi ochii senini şi misterioşi.Părul este aranjat  într-o formă lejeră,un coc ușor răsucit.

  Albul rochiei îi accentuează feminitatea,stilul original. Nuanța reflectă emoțiile,sinceritatea ființei,iar decolteul adânc arată nevoia de a evidenția puritatea pielii.Gulerul este un accesoriu ce completează eleganța rochiei.Talia este marcată de un cordon roșu, ascunzând entuziasmul fetei.

  S-a așezat pe un fotoliu de culoare verde,pentru a se crede în armonia naturii,iar șalul de culoare închisă,cu care se proteja, i- a alunecat de pe umeri, îi completează ținuta  simplă,dar rafinată.

  Fondul tabloului este un amestec de culoare:maro cu bej prin care penelul lasă ușoare urme de roz,nuanța pământului preferată de pictor ce a vrut să comunice imagini luminoase într-un interior neutru, unde tânăra se poate relaxa perfect și poate visa ca o plutire în univers, ca un înger într-un vis misterios ceea ce reprezintă echilibrul dintre planul fizic şi spiritual.

cronică de film--,,OBLIO”-- film muzical desene animate

 

                                                          

The Point – Oblio (1971)

Gen film:  animație;aventură;familie;

Lansat:01 Ian 1972

Durata: 74 minute

Rating:AG

Premii: fără premii

Narator: Ringo Starr

Gen: Animatie, Familie

Muzica: Compusa si interpretata de Harry Nilsson

 

 

    Povestea filmului ne duce într-un sat numit The Pointed Village (satul ţuguiat), unde totul are un point (ţugui) - de la case, poduri şi animale, până la oameni. Într-o zi, se naşte un băieţel atipic, numit Oblio, care are capul rotund. Legea satului este una singură şi clară - toată lumea trebuie să fie pointed, să aibă un point (ţugui). Aşadar, în mod involuntar, Oblio devine, pe lângă un inadaptabil, şi un încălcător al legii într-o societate în care toată lumea respectă legea. Pentru a respecta standardele şi a păstra aparenţele, dar şi pentru a-i ascunde aşa-zisa infirmitate, mama lui Oblio îi croşetează o căciulă ţuguiată, pe care acesta alege să o poarte neîncetat, uitând astfel că este diferit de prietenii săi.

   Într-o zi, Oblio reuşeşte să-l înfurie pe fiul unui conte, căci îi demonstrează că îi este superior la un joc cu triunghiul specific oamenilor cu ţugui. Contele invocă legea satului şi, deşi mulţi dintre locuitorii satului şi chiar regele ţinutului murmură individual în favoarea lui Oblio, acesta este exilat în The Pointless Forest -Pădurea fără Ţugui / Rost.( Remarcăm aici jocul de cuvinte bazat pe multiplele sensuri ale englezescului point, care înseamnă simultan ţugui şi rost / sens, ba chiar şi punct de vedere.) În acelaşi timp, nu putem să nu zâmbim, puţin amar poate, la scurta discuţie dintre doi săteni care construiesc o adevărată teorie a conspiraţiei ce îl are în centru pe câinele lui Oblio, discuţie ce seamănă atât de mult cu teoriile lipsite de fundament din ziua de azi.
  Astfel, micuţul băieţel cu cap rotund pleacă într-o călătorie, ce se va dovedi iniţiatică, alături de câinele său, Arrow (săgeată), întrebându-se cât de lipsită de sens / ţugui este The Pointless Forest? Precum în majoritatea basmelor, şi în acest film drumul are o mai mare însemnătate decât destinaţia spre care se îndreaptă protagonistul. Băiatul curajos reuşeşte să dea un rost tuturor nonsensurilor pădurii, găsind o utilitate tuturor lucrurilor şi întâmplărilor. Îşi deschide ochii minţii şi, odată cu ei, noi orizonturi. Se lasă învăţat câte ceva de fiecare personaj pilduitor din drumul său. Rămâne ,,cool", aşa cum l-a povăţuit The Rock Man (omul de piatră) şi ajunge să preţuiască ploaia. De la The Tree in The Leaf Business (copacul din afacerea cu frunze) descoperă munca, străduinţa, onestitatea şi noţiunea de timing (sincronizare, dar şi cronometrare, căci mereu avem de-a face cu jocuri isteţe de cuvinte): ,,timing and honesty are the name of the game. The rest? You and your dog will work like a dog. You will rest only in the fifth season, and there aren't any fifth seasons. But there are rewards: it's exciting to work manufacturing leaves." De la The Three Fat Ladies (cele trei femei grase) învaţă satisfacţia de a-l bucura pe celălalt şi fericirea în forma ei cea mai pură, cea împărtăşită. Şi, pe măsură ce filmul curge, înţelegem că există mereu poveşti frumoase pentru copii, dar şi poveşti cu implicaţii sociale pentru adulţii atenţi.
Singurul personaj cu adevărat pointless este, în mod paradoxal, The Pointed Man, cel care indică simultan în toate direcţiile şi care reprezintă o întruchipare a răului, a omului cu multe feţe, cârcotaş şi bârfitor. Deşi este menit să fie un mentor în călătoria eroului, se dovedeşte a fi cel mai inutil dintre toate fiinţele pe care Oblio le întâlneşte, fiind un profet fals. Opiniile şi poziţiile sale sunt necugetate şi precipitate, valorile sale sunt aparent "moderne", dar judecăţile sale faţă de ceilalţi sunt dure şi meschine, iar el este nestatornic şi nesigur.
Oblio şi Arrow îşi petrec noaptea în Pădurea fără Rost, apoi se trezesc lângă o mână mare de piatră cu degetul îndreptat spre ,,destinaţia" lor. Ei urmează drumul indicat de aceasta şi se întorc în The Pointed Village, unde primesc o întâmpinare călduroasă, căci oamenii au început să conteste justeţea legii care l-a îndepărtate pe Oblio. Oblio începe să-şi spună povestea despre felul în care a descoperit că toate lucrurile din Pădure au un Rost / Ţugui, dar este întrerupt de Contele care, neputând să-şi stăpânească furia, îi ridică pălăria copilului. Toată lumea este uimită când vede un ţugui pe capul lui Oblio, dar şi atunci când toate ţuguiele celor din sat încep să se topească, toate capetele, cu excepţia celui al lui Oblio, devenind rotunde.
Băiatul spune că totul are un point (rost), inclusiv The Pointless Forest, şi atunci şi el trebuie să aibă unul. Şi într-adevăr, acum are şi un point (ţugui) chiar pe capul său. Prin călătoria sa, el se descoperă pe sine şi înţelege faptul că ceea ce este în capul nostru e infinit mai important decât ceea ce este pe cap.

  În final, ieşim din The Pointed Village, ne întoarcem la realitate şi aflăm că băiatul care a ascultat povestea lui Oblio citită de tatăl său a desprins învățătura: ,,dacă cineva nu are ceea ce au alţii, nu trebuie alungat din sat. Or something like this".

  Poate unul dintre cele mai bune filme filosofice de animaţie despre toleranţă şi afirmarea sinelui,, Oblio / The Point” oferă copiilor (şi mai ales adulţilor) o lecţie importantă: îi învaţă să îşi preţuiască unicitatea şi să accepte diferenţa. În acelaşi timp, cred că filmul este şi o lecţie despre răpirea de către societate a celor două atribute caracteristice copilăriei, inocenţa şi toleranţa, prin obligativitatea adaptării la stereotipiile şi prejudecăţile colective.

   La final de odisee, Oblio şi Arrow se întorc acasă obosiţi şi, cu siguranţă, mai înţelepţi: descoperind că totul are un sens (has a point), lui Oblio i-a crescut, sub căciula ţuguiată (pe care i-o croşetase maică-sa pentru a-i masca, de ochii lumii, "infirmitatea") un... point: acum el este cel ţuguiat, în timp ce tuturor celorlalţi li s-a topit, miraculos ţuguiul trufaş de pe creştet, iar clădirile şi tot ce era pointed se transformă şi ele, rotunjindu-se, "smerindu-se" cumva. Cercul a luat locul triunghiului.

Filmul avertizează, de asemenea, asupra pericolelor prezentate de o societate care confundă simbolul unui lucru cu lucrul în sine, acesta fiind motivul pentru care ea nu are capacitatea de a răspunde într-un mod pozitiv atunci când se confruntă cu unicitatea uimitoare a cuiva. ,,The Point” este un semnal de alarmă la adresa tuturor constrângerilor sociale, de uniformizare a convingerilor şi credinţelor cu unicul scop de exercitare a puterii asupra unor indivizi lipsiţi de voinţă, spirit critic si îndoctrinaţi să urască, să suspecteze şi să respingă tot ce iese din tiparul dogmei. Vigoarea acestui film stă tocmai în mesajul subtil şi finalul optimist pe care le transmite sub faţada unei animaţii pentru copii.

,,The Point / Oblio” - desenul animat pentru toate vârstele, locul unde filosofia şi etica devin pe înţelesul tuturor.

                      De reținut:

nu este necesar să fii ca toţi ceilalţi pentru a avea un punct de vedere şi un rost pe lume. Învăţătura pe care-o desluşeşte copilul din poveste: dacă cineva nu e ca restul lumii nu trebuie alungat din cetate. Important e să vrei să îţi descoperi rădăcinile, să descoperi cine eşti, să înţelegi mai ales că ceea ce este în capul tău e infinit mai important decât ceea ce ai (sau nu ai) pe cap.

 

 

 

compunere despre bucuriile copilăriei(fragmentul:,,Mendebilul”de Mircea Cărtărescu +cunoștințele proprii)

 

,,Mendebilul” este o povestire scrisă la persoana I, naratorul făcând parte din propria povestire.

 În ceea ce priveşte titlul povestirii, i-am putea atribui semnificaţia în sens etimologic:

,man”cuvânt englezesc care înseamnă ,,bărbat” şi ,,debilul”-,,debil” sinonim cu ,,plăpând”.

 Dorind să-şi elibereze conştiinţa încărcată de tot felul de amintiri, naratorul selectează fragmente din copilărie-centrul ființei umane- pe care ni le prezintă. Astfel pe lângă petrecerile din scara blocului sau dintr-un copac,este surprinsă apariţia unui alt copil în cartierul lor. Mendebilul este o poreclă atribuită noului-venit, deoarece făcea acelaşi lucru şi nu comunica deloc cu cei din preajma sa. De remarcat faptul că puţin mai târziu, îl vor descoperi pe adevăratul băiat, în primul rând prin poveștile pe care le spunea, dar mai ales darul pe care-l avea atunci când povestea.

   Autorul,copilul de altă dată, își amintește de joacă,urmărirea prin șanțurile ca un labirint este ca o probă care cere răbdare, curaj, perseverenţă, cu cât călătoria este mai grea, cu atît mai realizabilă este transformarea.Își amintește detaliile jocurilor: ca-n povești este coborârea în șanțuri,mersul pe țevi printre robinete uriașe,mirosul greu de pământ amestecat cu diverse chimicale,totul  îi scotea din starea normală,într-un loc de pe un alt tărâm.Schimbarea înfățișării o făceau măștile despre care credeau că  au rostul de a stăpâni și controla lumea invizibilă,fantastică,deghizându-se în arătări înspăimântătoare.Descrierea amănunțită a măștilor este realizată prin enumerarea părților acesteia: ,,colți rânjiți,ochi holbați,nări umflate”într-un joc inventat,în care se regăseau alte jocuri și ele enumerate:hoții și vardiștii,uliul și porumbeii,gardiana zece-zece-toate sunt jocuri de echipă,calea prin care cunosc și înțeleg lumea.Jocul nou îl numeau,,vrăjitroaca”.Copilul de demult  rememorează cu nostalgie  felul în care se juca acest joc:cel ales îi număra pe ceilalți care erau ascunși,urmărindu-i cu un băț.Jocul păstrează o dimensiune inițiatică:cel prins cu un sunet teribil, victima, trebuia să rămână paralizată,apoi era botezat prin primirea unor,,castane”,un ritual prin care devenea cea de-a doua vrăjitroacă.În joaca lor copiii izolează spaţiul în care se desfăşoară acţiunea de restul lumii, astfel încât aproape nu mai pot găsi drumul înapoi către lume.Decorul jocului este completat de,,o fâșie de cer”poate dorința spre locul înălțării spre lumină.

  Aceasta narațiune de comunicare directă cu cititorul nu este decât un prilej de a rememora anii copilăriei, prins în jocurile de copii. 

   Pentru mine copilăria înseamnă jucării, timp liber, bunici, vacanţe, prieteni vechi, prima bicicletă ,dar şi mici bucurii delicioase. Copilăria este lumea miracolului şi a magiei. Aş vrea să rămân mereu copil, deoarece pentru mine, copilăria înseamnă puritate, bunătate, lipsă de griji şi multă fericire. Când eşti copil te bucuri din orice şi îţi creezi propriul univers plin de inocenţă. Bucuria de a fi copil constă în a mă simţi fermecat de primii fulgi de nea, de un zâmbet, de o îmbrăţişare şi de a crede în poveşti cu zâne, prinţi şi prinţese. La vârsta copilăriei mă simt mai aproape de Dumnezeu, pentru că toţi copiii sunt puri, curaţi. Mă simt încă copil, chiar dacă înaintez în ani. Eu cred că a fi copil înseamnă libertatea de a face ce doreşti, de a avea mereu zâmbetul pe faţă. Vreau să rămân copil pentru a nu renunţa la lucrurile ce mă fac fericit şi la activităţile pe care nu le voi mai putea face când voi fi mare. Eu văd copilăria ca un timp petrecut în joacă. Eu văd copilăria ca o joacă. Familia este singura pe care mă pot baza,dar pot avea încredere şi în prietenii mei. Unii dintre ei sunt mereu alături de mine, alţii nu. Mă duc la şcoală şi mă simt bine împreună cu colegii mei....vorbim, ne jucăm.

 Sunt sigur că toţi adulţii păstrează într-un colţişor de suflet copilăria! 

  

compunere despre Lauda de sine (fragment din baladă cât și din cunoștințe și experiențe)

 

,,Pe Argeș în gios,

Pe un mal frumos,

Negru-vodă vine

Ca să se închine

La cea mănăstire,

Falnică zidire,

Mănăstire naltă

Cum n-a mai fost altă.

Domnul o privea

Și se-nveselea

Și astfel grăia:

„Voi, meșteri zidari,

Zece meșteri mari!

Spuneți-mi cu drept,

Cu mâna la piept,

De-aveți meșterie

Ca să-mi faceți mie

Altă mănastire

Pentru pomenire

Mult mai luminoasă

Și mult mai frumoasă!”

                                 (Monastirea Argeșului)

   Peisajul este un decor mirific, pe malul Argeșului( argessos—strălucitor) loc al Începutului ,al nemuririi, al tinereții veșnice,al purificării și al rugăciunii-,,în jos”este locul marilor încercări.

Dorinţa arzătoare a lui Negru vodă de a construi o mănăstire unică prin frumuseţe si măreţie a fost realizată. Înzestrat cu sensibilitate artistică, când vede „falnica zidire” se bucură, având satisfacţia reuşitei.Vine să se-nchine și fascinat de opera meșterilor vrea să se asigure că nu se va mai construi niciodată ceva asemănător.Negru-Vodă dorește să rămână cu gloria unei opere celebre, legată de voinţa lui,de aceea le cere mașterilor să-i promită prin jurământ,,cu mâna la piept”ceea ce i-ar fi arătat devotamentul, sinceritatea, recunoaşterea promisiunii.

Construirea mănăstirii a reprezentat un mijloc de a-şi satisface trufia şi ambiţia,

Aflaţi pe acoperişul construcţiei, meşterii răspund cu mândrie şi voioşie,dar și cu nechibzuință că oricând vor şti să zidească „altă monastire, / pentru pomenire, / mult mai luminoasă / și mult mai frumoasă”(superlativul absolut repetat al adjectivelor exprimă încântare,admirație a spiritului,este o și o hiperbolă subiectivă,afectivă).

Meșterii au superioritatea morală și spirituală,ei sunt creatori –construirea mănăstirii nu le-a  secătuit elanul şi capacitatea creatoare.Ei se comportă cu sinceritate și demnitate,mărturisindu-i Domnitorului că oricând pot făuri frumuseți durabile,știu că prin perfecțiunea ei creația intră în eternitate.Astfel domnul află de convingerea meșterilor de a realiza și o altă creație arhitectonică deosebită,nu este aceasta o laudă,ci încrederea în menirea lor de creatori.

   Un personaj negativ lăudăros apare în basmul,,Harap alb”.

 La întâlnirea cu Harap-Alb, Spânul este lingușitor și umil, lăudându-se cu hărnicia: ,,muncesc, muncesc și nu s-alege -nimica de mine ". Se autocompătimește, plângându-se de ghinionul care se ține scai de el și exprimă, cu prefăcută modestie, filozofia sa de viață,: ,,la calic slujești, calic rămâi. Când aș da odată peste un stăpân cum gândesc eu, n-aș ști ce să-i fac să nu-l smintesc" (să nu-l supăr) Lăudaros, toate meritele lui Harap-Alb și le însușește el, pentru că știe să fie stăpân adevărat. 

   Eu cred că dacă vrei ca oamenii să gândească bine despre tine, nu te lăuda,chiar dacă ai făcut lucruri bune, fiindcă lauda fără măsură dăunează cinstei. Deși încrederea de sine și modestia sunt două lucruri total diferite, una fără cealaltă nu oferă valoare absolută unei persoane. Trebuie să știm în ce momente trebuie folosite, pentru a da dovadă de bun simț, înțelepciune, caracter și nu în ultimul rând, respectul pe care-l merităm. Oamenii care se laudă prea mult, în timp vor rămâne singuri. Au o părere atât de bună despre ei, încât nu mai suportă prezența unui om simplu lângă ei.

 

 

 

compunere despre frumusețea jocurilor copilăriei (text+cunoștințele proprii)

 

,,Era o vreme când credeam că puterile supranaturale există și că trebuie doar să pornești în căutarea lor.Îmi intrase în cap că piatra de sticlă roșie pe care o are Dana de la o broșă a mamei ei e fermecată.Îmi intră asta în cap și pace.Și-o fur.Dorm cu ea sub pernă.Mă uit la ea în soare ascunsă după coafura bogată a unei tufe...Îmi pun dorințe mici,ținând-o strâns în pumn și ele chiar se împlinesc.Mă chinuie doar gândul că am furat-o...

   Eram convinsă pe la șase ani,că am puteri.Când mama întârzia pe undeva,ajungea să-i rostesc numele de trei ori ,ca să-și facă apariția.Sau spuneam în gând:până număr la șaizeci,să vină tata!Și n-apucam să termin și el chiar apărea (da asta numai câteodată!).Sau pe stradă,unori,mă jucam de-a vrăjitoarea.Fixam câte un copil și-mi auzeam gândul:,,să cadă!”și el cădea.Sau mă uitam în ceafa unei femei și îi porunceam:,,întoarce-te!”.Și ea chiar se întorcea.Țineam degetele încrucișate la spate.Ocheam o victimă,un bărbat cu o plasă în mână:,,să-ți cadă plasa acum....acum!”El se uita la mine hipnotizat și lăsa să-i alunece plasa,de parcă ar fi fost făcut din mămăligă”.....

                                                              (Simona Popescu, Exuvii)

 

   Enigmaticul titlu al cărţii trimite la dicționar care explică:„exuviile” sînt pieile lepădate, carcasele subţiri lăsate în urmă de fluturi atunci când ies din pupe, învelişurile năpârlite ale vietăţilor care, crescând, se transformă cu totul. La fel facem si noi cu ipostazele vechi ale vieții noastre, infantile, imature, pe care le îngropăm în uitare (amintirile).

  Fragmentul scris într-o manieră subiectivă este învăluit de sinceritate și naturalețe,autoarea povestește un fragment din copilărie,socotind că aceasta este o soluție pentru redescoperirea de sine,pentru a-și înțelege personalitatea.

  Lumea copilăriei cu jocurile felurite reprezintă un model de cunoaștere și nu o inocență pierdută și astfel autoarea-pesonaj descoperă magia primitivă a simțurilor cu chemarea ei hipnotică. Scrisă într-un limbaj viu,jocul de-a magia pornește de la un fapt banal povestit cu amănunte hazlii, însă plin de semnificații.Personajul este o fată încrezătoare în puterile sale,,supranaturale”,nu și le poate explica,iar talentul său se manifestă în numeroase forme.Se distrează enumerându-le: este fascinată de o piatră roșie despre care crede că are puteri magice-chiar dacă este furată-și căreia soarele îi sporește farmecul și toate dorințele i se îndeplinesc;numără în gând,chemându-i cu drag pe părinți și aceștia sosesc,de parcă ar fi auzit chemarea.Jocul ,,de-a vrăjitoarea”este cel mai interesant:crede că prin puterea gândului poate dirija acțiunile oamenilor din jur:un copil neatent cade,o femeie se întoarce,pentru a o vedea sau unui om neatent îi scapă sacoșa.Toate aceste întâmplări banale le pune pe seama magiei,a supranaturalului cu care credea că este înzestrată.

    Prin monologul interior,personajul se descoperă pe sine cu bucuria inocenței, joaca minții este aventura copilăriei în care se crede a fi stăpână pe unversul în care trăiește.Jocul însoțit uneori de porunci copilărești este povestit la persoana întâi,totul pare sincer și spontan,dar cu dorința de a schimba ceva în lumea ei.

   Eu cred că, pentru a se descoperi, oamenii fac adesea apel la amintirile din copilărie,aceasta este o bucurie. Nu, copilăria nu e „paradisul pierdut”. Nici „paradis” și nici „pierdut”, pentru că uite-l, nu în urma ta, ci mai degrabă în față. Nu e nimic pierdut, chiar dacă unii uită mai mult ca alții. Ca și cum un copac ar putea trăi doar cu frunzele! Pentru mine ,,exuvii”e şi un cuvânt legat de identitate. Noi, oamenii, suntem fiinţele cele mai «exuviale»: lăsăm în urma noastră atâtea corpuri care am fost!

Aventura căutării sinelui nu se termină niciodată. În fiecare zi descoperim o altă identitate -pierdută sau nu, un alt EU.

 

 

 

Compunere despre ,,Forța naturii”(valorificând textul poeziei cât și cunoștințele și experiențele tale)

 

,,Marea”   de Dumitru Corbea

 

,,Îmi place marea când e-nfuriată,

Când chiuie și strigă disperată,

Când, obosită, tace ca o fiară,

Pândind din nou, cum ar putea să sară,

Privind prin transparentele meduze

La țărmurile-n colorate bluze.

 

Ce-nseamnă glasul mării pe furtuni,

O știu pescărușii si micii lăstuni,

Care se-nspâimântă și răcnesc pe maluri,

Privind cum se înalță muntele de valuri.

Bărcile, pescarii par o jucărie

Pe întinse ape prinse de urgie.

 

Îmi place marea când e-nfuriată,

Dansând, din țărm în țărm, turbată,

Apoi tăcând și rămânând domoală,

Cu dare de lumină și de smoală.”

 

   Titlul poeziei,,Marea”simbol al nemărginirii,loc al transformărilor,imagine a vieții clocotitoare exprimă natura acvatică cum se frământă,își zdrelește valurile năpraznice de țărm,se retrage în alte valuri enigmatice,apoi revine,aruncându-se  cu zgomote peste țărmuri.Poetul surprinde marea dezlănțuită,înfuriată,parcă mânioasă ce-și strigă durerile cu violență.

   Marea este simbol al dinamicii vieții,este întinderea nesigură, asemenea unei ființe trece prin stări diferite de bucurie,de chemare,se frământă,ofteză,se retrage în valuri misterioase,urmărind printr-o fereastră transparentă de meduză viața pământului.Glasul mării venit din nesfârșitele depărtări este știut de păsările libere ale apei,de oamenii mării,pescarii cu bărcile lor deveniți jucării călătoare. Marea se identifică cu ființa umană:este nesigură,luând înfățișări nenumărate,imprevizibilă,luminoasă,întunecată,tulburată,seducătoare.

Surprinzătoare este emoția,uimirea omului în fața naturii tumultoase,de nestăpânit:imaginea vizuală este a mării întărâtate comparată cu ,,o fiară”,apoi devine grațioasă dansând,,din țărm în țărm”.Sonorătățile tabloului alcătuiesc o muzică ce înfioară prin  strigătele infernale  ale valurilor nestăpânite.Hiperbola,,muntele de valuri”transformă peisajul într-o imagine apocaliptică,de parcă ar supune universul într-o întindere acvatică.Gerunziile verbelor arată  prelungirea la infinit a stării de disperare,de suferință în fața  zbuciumului apei personificată .

           Asemenea poetului îmi place să privesc măreția naturii cu toată naturalețea ei. Omul tânjește după Natură, după frumusețe și puritate, armonie și freamăt de ape,de codru, este o nostalgie după Edenul din care în mod natural facem parte.Iubesc natura sălbatică cu toată naturalețea ei,admir frumusețea răsăritului de soare,mă înfricoșez când norii cenușii acoperă ca o mantie a răului soarele sau stelele cerului senin de noapte.Îmi ascund ființa într-un cotlon, când tunetele și fulgerele se năpustesc pe pământul ce geme neliniștit,dar mă trezesc apoi cu speranța că sunt acasă în marea natură,în atmosfera aceea cu care ființa mea se află în echilibru de milioane de ani. Când simt mirosul frunzelor, culorile și formele vegetale, dacă am capacitatea să admir fluturii pe flori sau păsări căutând semințe, ori cântând pe o creangă,atunci, cred că totul este ca o reîntâlnire cu fericirea copilăriei plină de vitalitate, deschidere către Lume, cu sufletul plin de speranțe.  Când pământul, peisajul, natura liniștită sau înfiorată va fi privită ca o comunitate de care aparținem și va exista iubire și respect față de această entitate din care facem parte, lucrurile se vor schimba. Poate că îi  poț înțelege pe cei care susțin că dreptul de a admira un ghiocel este la fel de important ca libertatea cuvântului. Cred în senzația de admirație a splendorilor naturii, plăcerea de a cunoaște viul care este cea mai adecvată autocunoaștere a unei ființe inteligente și umane,

 

 

,,Cămara cu fructe”de Ion Pillat—despre frumusețea copilăriei(adaugă experiențele proprii) compunere

 

,,Deschid cu teamă ușa cămării de-altădată
Cu cheia ruginie a raiului oprit,
Trezind în taina mare a poamelor, smerit,
Mireasma, și răcoarea, și umbra lor uitată.

Mă prinde amintirea în vânătul ei fum,
Prin care cresc pe poliți și rafturi, ca pe ruguri,
Arzând în umbră, piersici de jar, și-albaștri struguri
Și pere de-aur roșu cu flăcări de parfum.

Șovăitor ca robul, ce calcă o comoară
Din basmul cu o mie și una de nopți, mă-nchin:
Văd pepeni verzi – smaragde cu miezul de rubin –
Și tămâioșii galbeni ca soarele de vară.

Se-aprind fantasmagoric caise și gutui:
Trandafirii lampioane și lămpi de aur verde...
Dar părăsind cămara ce mințile îmi pierde,
Tot rodul vrăjitoarei cu lacăt îl încui.”

  În poezia,, Cămara de fructe” sunt strânse amintirile din copilăria poetului, sunt momentele,,de altădată”, a căror evocare trezeşte în suflet melancolie şi regret.Cuprins de emoţia nostalgică,poetul se întoarce în trecut, la vârsta fericită a copilăriei. evocă o realitate plină de farmecul copilăriei. Motivul camerei oprite păstrează, prin rememorare afectivă, senzațiile trăite  ale interdicției încălcate cu teamă:  „Uşa cămării” semnifică întoarcerea în universul copilăriei prin amintire.;„cheia ruginită”exprimă trecerea timpului, iar ,,cămara” este spaţiul unde se poate realiza o întoarcere în timp, o regăsire a copilăriei pierdute. Cămara devine un loc paradisiac, misterios,al lumii uitate, a  vremurilor apuse. Raiul oprit are o cheie ,,ruginie", simbol al vieții fremătânde. Comorile sunt cercetate cu grijă, ca un bun de preț, ca nestemate din poveștile copilăriei. Peisajul bogat al cămării, ca o peșteră din povești, coloristica abundentă amintesc de frumusețea copilăriei pierdută. Copilul, aflat la vârsta marilor descoperiri, simte grandoarea fantastica a paradisului vegetal.Copilăria este  un drum presărat nu cu cenușa din basme, ci cu nestemate, pentru a regăsi calea înapoi spre Rai,spre  copilărie, la inocență. Ieșind afară din cămară, copilul încuie „rodul vrăjitoarei”, pentru că inițierea este întotdeauna o cale personală unică. Înțelegerile tainice nu pot fi descuiate și altora decât în măsura în care străbat și ei un drum propriu.

  Am înțeles că în strânsă legătură cu imaginile descrise, poetul îşi exprimă direct sentimentele de teamă, uimire, tristeţe şi profund regret pentru pierderea iremediabilă a „raiului” copilăriei. Asemenea poetului cred că anii copilăriei sunt  cea mai prețioasă perioadă a vieții,când cu mâinile noi,copiii ne prindem de Rai.Lumea copilăriei este o lume de miracole și de uimire. 

   Copilăria este un tărâm magic. Nu ştiu când şi unde începe şi nu ştiu când şi unde se termină. Copilăria mea este o lume fermecată, duioasa, dulce, lină, în care orice se poate întâmpla. Este vârsta la care suntem cel mai aproape de toate tainele existenţei. Mă pot întâlni oricând cu balaurul cu şapte capete, cu zgripţuroaica cea haină, pot fi un vrăjitor, erou din filme sau benzi desenate, pot  vizita orice loc din lume cu ochii minţii şi să cred cu tărie că am fost acolo cu adevărat...

  Copilăria este singurul moment al vieţii în care trăiesc totul la maximă intensitate. În care plâng şi râd în aceeaşi zi, în care mă supăr şi sunt iertat după câteva momente, în care sunt singur şi totodată cu toată lumea.
       Dacă am rămâne pentru totdeauna copii, poate lumea ar fi mai bună, oamenii ar fi prieteni şi nu ar mai exista diferenţe între noi.
        CRED așa: Copilăria este șuvoiul de apă care izvorăște limpede și curat din adâncurile ființei și la care omenirea aleargă fără încetare să-și potolească setea idealurilor sale de dragoste, de bunătate, de frumusețe, de perfecțiune.

 

 

Compunere:Exprimarea emoțiilor (text și din cunoștițele și experiențele proprii) -acțiunea textului;modul exprimării semnificației unei emoții dintr-o secvență; vei corela o idee din text cu o experiență a ta sau o idee din altă operă)

,, Fram stătea în mijlocul arenei, alb ca zăpada, uriaş şi neclintit. Tot aşa stau fraţii lui din ţara zăpezilor veşnice, pe insulele de gheaţă plutitoare, cînd se înalţă să privească la alţi urşi albi, care se depărtează pe alte insule plutitoare.

Stătea şi se uita în gol. Mai făcu un pas. Îşi trecu laba peste ochi, peste frunte, cum ar fi şters o urmă care-i păienjenea privirea. Aplauzele s-au potolit. Acum toţi aşteptau. Înţelegeau că Fram pregăteşte ceva nou. Fără îndoială, un număr mai greu decît toate. Altădată începea mai repede. Cerea el să se facă tăcere. Acum părea mirat de această tăcere.

 — Mofturi! Priveşte la el cîte nazuri mai face! glăsui piţigăiat una din cele două cucoane.

 Petruş abia se stăpîni, frămîntîndu-se pe loc şi muşcîndu-şi buzele. Fetiţa cu ochi albaştri le fulgeră şi ea cu privirea, dar nu rosti nimic. Simţea pe umăr mîna bunicului...

Alături de Fram se afla o platformă învelită cu postav alb. Acolo se urca el să se joace cu greutăţile, să facă echilibristică într-o prăjină, să prindă în gură portocale aruncate de public.

Acum se aşeză pe marginea platformei, aşa cum se aşază un om pe gînduri. Îşi prinse capul în labele de dinainte. Era într-adevăr ca un om care nu-şi aminteşte ceva, a pierdut ceva, e deznădăjduit de ceva.

— Îşi bate joc de noi, dragă! se supără cucoana cea mai ascuţită. Uite pentru ce plătim bani! Ca să-şi bată joc un dobitoc de noi...

Mîna bunicului apăsa uşor umărul fetiţei cu părul încîrlionţat sub cuşmuliţa albă. Simţise, prin haină, cum se frămîntă şi cum e gata să-şi apere pe Fram al ei.

Dar Fram era într-adevăr de neînţeles în această seară. Părea că a uitat unde se află. Părea că a uitat ce aşteaptă lumea de la dînsul. A uitat că îl privesc două mii de oameni, două mii de perechi de ochi! — Fram! îl încurajă un glas. Ursul alb ridică ochii...

— „A, da! parcă spunea privirea lui. Aveţi dreptate! Sînt Fram şi trebuie să vă înveselesc!...”

Cu labele facu semn de neputinţă în lături. Duse dreapta la frunte; apoi la inimă; din nou la frunte şi din nou la inimă. Acolo era ceva stricat, care nu mai mergea...

Adineauri, cînd a ridicat perdeaua de catifea vişinie, încă tot mai credea că totul are să fie ca înainte. Mulţimea, copiii, aplauzele i-au dat această amăgire.

Acum din nou a uitat tot. Nu ştie ce caută aci. Ce vrea lumea aceasta de la el?

 — E bolnav, bunicule! rosti fetiţa cu milă. E bolnav... De ce nu-l lasă în pace dacă e bolnav. Uitase că şi ea tropăise, că şi ea bătuse din palme şi că strigase într-un glas cu ceilalţi: „Vrem Fram! Vrem Fram!” Cît de rău îi părea acum! Simţea în ochi lacrimi de mustrare.

 Iar bunicul, care fusese profesor, care văzuse multe întîmplări în viaţă şi citise multe cărţi, vorbi şi el, cu o altfel de milă:

— Nu e bolnav, Lilico! E ceva mai rău... L-a ajuns ceasul cînd nu mai e bun de nimic. Aşa se întîmplă cu toţi urşii albi. Sînt neîntrecuţi vreme de patru, cinci, şase ani. Pe urmă se întîmplă ceva rău cu dînşii. Nimeni nu ştie ce. Poate uită, poate îi apucă dorul de pustietăţile lor de gheaţă, unde s-au născut”...

                                                                                      (Cezar Petrescu, Fram,ursul polar)

            (în limba norvegiană, „Fram” înseamnă „înainte!”—expediția  norvegiană polară FRAM condusă de Fridtjof Nansen)

 

,,Fram, ursul polar” este povestea unui urs alb, puternic, dar blând și glumeț, care își trăiește viața în circ, unde ani buni a fost principala atracție. Fram devine celebru, are parte de aventuri interesante și ajunge în locuri neobișnuite pentru un urs polar. În lumea circului ursul se confruntă cu diferse emoții și stări, ajunge să-și înțeleagă emoțiile, le identifică, știe cum să reacționeze la ele.

  Fram e un personaj autentic; este personajul care transmite multe comportamente și atitudini pozitive: curaj, empatie, curiozitate, dorință de aventură, prietenie, adaptare.

   Într-o seară, ursul iese în uralele publicului în arena circului, se așază în mijlocul scenei și își pune capul în labele din față asemenea unui om nefericit .Decorul creat pentru numărul lui este asemănător celui arctic: o platformă acoperită cu postav alb-albul îi amintea de locurile de unde plecase,de albul întinderilor,de albul urșilor polari.Starea lui Fram din seara spectacolului era deosebită,nu se poate mișca, o durere apărută în ființa lui îl transforma într-o formă albă înghețată.Avea aceeași atitudine ca a semenilor lui din ghețurile veșnice:neclintirea . Nu știe ce se petrece cu el, simte în interiorul lui tristețe.Este un moment al încercărilor sufletești,pe care le exprimă prin privirea spre nicăieri,gesturi de teamă,nedumerire,oboseală.

Spectatorii așteptau să-l vadă făcându-și numărul în tăcere,iar el simțea acea tăcere asemănătoare cu liniștea ținuturilor de gheață,nedumerit de felul în care este  în fața celor ce veniseră să-i vadă ghidușiile. Îngândurat,absent părea că-și întoarce ființa spre locurile de demult uitate,nu-și mai găsea  locul în arenă,nu-l mai bucurau aplauzele.Fram devenise altul-însingurat,nefericit,confuz.

  Spectatorii sunt unii nemulțumiți-cele două,,cucoane”contrariate-alții:o fetiță și un băiat îl compătimesc pentru starea lui jalnică.Doar,,bunicul”cunoscător al sufetului deslușește cu milă starea lui Fram-era dorul de locurile  de origine.Ce se petrecea în sufletul acelui urs era dorința de regăsire a locurilor de unde a fost smuls,a semenilor lui,era DORUL care-l biruise,el nu putea rosti:,,îmi este dor”,pentru că uitase ce înseamnă libertatea.

   Eu cred că dorul  de ACASĂ înseamnă dorința puternică de a revedea locurile și ființele de care sunt legat prin fire nevăzute,este o stare sufletească cuprinsă între dorință și suferință.

Acasă este casa,grădina,părinții,copacul sub care-mi ascund gândurile,ochii ce mă caută,neliniștea mamei când privesc cerul,fără a-i spune un adevăr,visul de noapte pe care sper că se va realiza,prietenii.

Acasă nu este un loc, e un sentiment care se alcătuiește cu dragoste și visuri,este un adăpost față de furtuni, este ideea mea despre paradis.

 

 

.

 

compunere--Liniștea toamnei

 

  Toamna se apropie de final... brumele şi ceţurile se înteţesc.În dimimneța asta,când tocmai trecuse noaptea în care cădeau frunzele conduse de o mână nevăzută,am văzut adevărul.

A fost prima noapte geroasă, cu brumă groasă şi sclipitoare, care parcă a ars ierburile şi întreaga fire. După ea, copacii au rămas dezbrăcaţi, rareori mai flutura ca un steag al neputinţei câte o frunză stingheră, la capătul vreunei crengi. În dimineața asta, cerul era gol, alb, strălucitor, anunţând iarna care cobora dinspre locurile unde vân­tu­rile suflau cu putere. Câteodată, norii cenuşii alergau pe întinderea acoperită de arămiu, în vreme ce păsări albe împărţeau aerul, buimăcite de vânt. Cu strigăte lungi, ascuţite, căutau disperate limanul zile­lor de aur, când spre cerul albastru, albastru, copacii îşi înălţau frunzele aprinse, ca nişte degete adunate pentru rugăciune.

Mă strecor prin ceaţă,pe lângă mine alu­necă, aproape nevăzută, iarba în­gălbenită de toamnă. La capătul străzii, un stejar uriaş îmi pare că iese direct din asfaltul negru. Are crengile răsfirate spre cer, ca braţele neputincioase. E singura siluetă care se decupează clar, în lumea asta de umbre.Ploile au spulberat norii. Și totuși nimic nu-mi dă de înţeles că am fi la începutul iernii, în grădină încă mai sunt câţiva boboci de trandafiri, unele crizanteme de-abia s-au deschis, iedera pare mai verde ca oricând. Dar poate că doar mie,acum în noiembrie, mi se pare că toamna e încă în toi,fără să văd fumurile care se înalţă spre cer ca o rugăciune  deasupra grădinilor ca un abur tremurat şi subţire care se pierde în albastrul nesfârşit al cerului de toamnă. Păşesc cu grijă pe covorul de frunze, ca să nu trezesc liniştea. Liniştea e un râu bătrân şi ador­mit care mă călăuzeşte Liniştea e o plu­tire, liniştea e tot ceea ce văd cu ochii larg deschişi pe dinăun­tru.Aud din când în când un foşnet abia simţit de frunze, plutirea unei păsări negre,licăririle ascunse ale ultimelor frunze dez­mier­date de raze. Soa­rele care îşi odihneşte lumina pe vârfurile caselor,ale pomilor goi. Lumina asta este de o blândeţe nesfârşită, care se pogoară asupra lumii Nu mă mai satur de linişte, aş putea merge aşa o veşnicie. 

În unele nopți de sfârșit de toamnă,cerul plin de stele strălucitoare este unul dintre misterele cele mai fascinante ale universului. Un actor spunea într-un film SF așa:,,Cu cât  te scufunzi mai mult în adâncul lui, cu atât mai mult ţi se pare că e plin de viaţă, că forfota stelară e semnul unui univers la fel de viu ca al nostru. De aici şi până la dorinţa de a trăi pe o altă planetă nu e decât un pas” ... 

        În fond, stelele sunt îndeajuns de frumoase privite de aici, de pe Pământ. De ce să ne chinuim să punem piciorul pe ele????????

 

 

 

 

compunere--Trandafirul din noiembrie

 

  Îmi spune bunica,sorbind din ceaiul fierbinte: noiembrie a avut totdeauna pentru mine o frumuseţe şi sălbatică şi molcomă, o fru­museţe unduitoare, ca un pas tăinuit.Își amintește cu ochii aburiți că  pe strada noastră în grădinuța casei cu pereții galbeni este un trandafir care în fiecare an se încăpăţâneză să rămână înflorit, până la sfâr­şitul lui noiembrie, uneori mult mai târziu, până îl apucă prima ninsoare şi, vreme de câteva zile, pe­talele lui roz-portocalii încă se mai luptă cu zăpada care-l înconjoară, asaltându-l din toate părţile. Și povestește încet,de parcă ar auzi-o trandafirul de noiembrie,iar eu o ascult nedumerit- cum planta aceea o face să creadă că ar putea sta înflorit oricât ar vrea el, străbătând iarna ca o nălucă vie. La fiecare început de aprilie îl descopăr strălucind iar, cu mult îna­intea celorlalţi. Trandafirul ăsta este licărul meu de magie,oftează.... reperul meu pe lângă care trec zilnic, cu sfială, şi pe care îl consult, mai ales în noiembrie, ca pe un oracol. El dă semnalul stingerii toamnei. Une­ori se încăpăţânează să lupte, singuratic şi mân­­dru printre copacii desfrunziți, până aproape de Crăciun..

   Mie...Noiembrie nu e tocmai luna care-mi place din an. De fapt, nu-mi place deloc. Dacă aş putea, aş scoate-o din calendar. Aş trece de-a dreptul de la octombrie auriu, la decembrie cel cu miros de zăpezi proaspete şi cu zvon de zurgălăi. Toamna şi-a desfăşurat toate catifelurile arămii, şi-a destupat toate parfumurile amărui, nu au mai rămas în urmă decât culori palide răsărite din grămezile de frunze uscate, topite de ploi. Lumina e gri, aerul umed şi rece, ca-n peşteră. Ochiul meu caută soarele ca un radar, dar nu-l găseşte decât rareori, şi venind de departe, cu razele apărute din păturile groase de ceaţă pe care le-au străbătut. No­iembrie e luna care mă obligă să stau cu plopul tăcut și gol din fața geamului meu faţă în faţă! Să mă uit în sus, printre văluri tul­buri, doar-doar s-o vedea soarele, translucid, deasupra, ca un disc palid, fără putere şi căldură. Noiembrie îmi dăruieşte răbdare. Zilele par mai lungi, deşi ceasurile de lumină sunt puţine. Timpul se scurge greu, ca şi cum s-ar prelinge, alunecat în somn, şi el. În jurul meu, în ime­diata mea apro­piere, lucrurile capătă altă mărime şi im­portanţă. Dar între timp s-a făcut De­cembrie şi ne pregătim de Cră­ciun (altădată așteptam vacanța de iarnă cu nerăbdare,număram zilele pe calendarul din perete...acum,parcă,e altfel...și mă întreb de ce nu mai sunt nerăbdător?????????).