,,Marea” de Dumitru Corbea
,,Îmi place marea când e-nfuriată,
Când chiuie și strigă disperată,
Când, obosită, tace ca o fiară,
Pândind din nou, cum ar putea să sară,
Privind prin transparentele meduze
La țărmurile-n colorate bluze.
Ce-nseamnă glasul mării pe furtuni,
O știu pescărușii si micii lăstuni,
Care se-nspâimântă și răcnesc pe maluri,
Privind cum se înalță muntele de valuri.
Bărcile, pescarii par o jucărie
Pe întinse ape prinse de urgie.
Îmi place marea când e-nfuriată,
Dansând, din țărm în țărm, turbată,
Apoi tăcând și rămânând domoală,
Cu dare de lumină și de smoală.”
Titlul
poeziei,,Marea”simbol al nemărginirii,loc al transformărilor,imagine a vieții
clocotitoare exprimă natura acvatică cum se frământă,își zdrelește valurile
năpraznice de țărm,se retrage în alte valuri enigmatice,apoi revine,aruncându-se cu zgomote peste
țărmuri.Poetul surprinde marea dezlănțuită,înfuriată,parcă mânioasă ce-și
strigă durerile cu violență.
Marea este
simbol al dinamicii vieții,este întinderea nesigură, asemenea unei ființe trece
prin stări diferite de bucurie,de chemare,se frământă,ofteză,se retrage în
valuri misterioase,urmărind printr-o fereastră transparentă de meduză viața
pământului.Glasul mării venit din nesfârșitele depărtări este știut de păsările
libere ale apei,de oamenii mării,pescarii cu bărcile lor deveniți jucării
călătoare. Marea se identifică cu ființa umană:este nesigură,luând înfățișări
nenumărate,imprevizibilă,luminoasă,întunecată,tulburată,seducătoare.
Surprinzătoare
este emoția,uimirea omului în fața naturii tumultoase,de nestăpânit:imaginea
vizuală este a mării întărâtate comparată cu ,,o fiară”,apoi devine grațioasă
dansând,,din țărm în țărm”.Sonorătățile tabloului alcătuiesc o muzică ce
înfioară prin strigătele infernale ale valurilor nestăpânite.Hiperbola,,muntele
de valuri”transformă peisajul într-o imagine apocaliptică,de parcă ar supune
universul într-o întindere acvatică.Gerunziile verbelor arată prelungirea
la infinit a stării de disperare,de suferință în fața zbuciumului apei
personificată .
Asemenea poetului
îmi place să privesc măreția naturii cu toată naturalețea ei. Omul tânjește
după Natură, după frumusețe și puritate, armonie și freamăt de ape,de codru,
este o nostalgie după Edenul din care în mod natural facem parte.Iubesc natura
sălbatică cu toată naturalețea ei,admir frumusețea răsăritului de soare,mă
înfricoșez când norii cenușii acoperă ca o mantie a răului soarele sau stelele
cerului senin de noapte.Îmi ascund ființa într-un cotlon, când tunetele și
fulgerele se năpustesc pe pământul ce geme neliniștit,dar mă trezesc apoi cu
speranța că sunt acasă în marea natură,în atmosfera aceea cu care ființa mea se
află în echilibru de milioane de ani. Când simt mirosul frunzelor, culorile și
formele vegetale, dacă am capacitatea să admir fluturii pe flori sau păsări căutând
semințe, ori cântând pe o creangă,atunci, cred că totul este ca o reîntâlnire cu
fericirea copilăriei plină de vitalitate, deschidere către Lume, cu sufletul
plin de speranțe. Când pământul, peisajul, natura liniștită sau înfiorată
va fi privită ca o comunitate de care aparținem și va exista iubire și respect
față de această entitate din care facem parte, lucrurile se vor schimba. Poate
că îi poț înțelege pe cei care susțin că
dreptul de a admira un ghiocel este la fel de important ca libertatea
cuvântului. Cred în senzația de admirație a splendorilor naturii, plăcerea de a
cunoaște viul care este cea mai adecvată autocunoaștere a unei ființe
inteligente și umane,
