Toamna se apropie
de final... brumele şi ceţurile se înteţesc.În dimimneța asta,când tocmai
trecuse noaptea în care cădeau frunzele conduse de o mână nevăzută,am văzut
adevărul.
A fost prima noapte geroasă, cu brumă groasă şi
sclipitoare, care parcă a ars ierburile şi întreaga fire. După ea, copacii au
rămas dezbrăcaţi, rareori mai flutura ca un steag al neputinţei câte o frunză
stingheră, la capătul vreunei crengi. În dimineața asta, cerul era gol, alb,
strălucitor, anunţând iarna care cobora dinspre locurile unde vânturile
suflau cu putere. Câteodată, norii cenuşii alergau pe întinderea acoperită de
arămiu, în vreme ce păsări albe împărţeau aerul, buimăcite de vânt. Cu strigăte
lungi, ascuţite, căutau disperate limanul zilelor de aur, când spre cerul albastru,
albastru, copacii îşi înălţau frunzele aprinse, ca nişte degete adunate pentru
rugăciune.
Mă strecor prin ceaţă,pe lângă mine alunecă, aproape
nevăzută, iarba îngălbenită de toamnă. La capătul străzii, un stejar uriaş îmi
pare că iese direct din asfaltul negru. Are crengile răsfirate spre cer, ca
braţele neputincioase. E singura siluetă care se decupează clar, în lumea asta
de umbre.Ploile au spulberat norii. Și totuși nimic nu-mi dă de înţeles că am
fi la începutul iernii, în grădină încă mai sunt câţiva boboci de trandafiri,
unele crizanteme de-abia s-au deschis, iedera pare mai verde ca oricând. Dar
poate că doar mie,acum în noiembrie, mi se pare că toamna e încă în toi,fără să
văd fumurile care se înalţă spre cer ca o rugăciune deasupra grădinilor ca un abur tremurat şi
subţire care se pierde în albastrul nesfârşit al cerului de toamnă. Păşesc
cu grijă pe covorul de frunze, ca să nu trezesc liniştea. Liniştea e un râu
bătrân şi adormit care mă călăuzeşte Liniştea e o plutire, liniştea e tot
ceea ce văd cu ochii larg deschişi pe dinăuntru.Aud din când în când un foşnet
abia simţit de frunze, plutirea unei păsări negre,licăririle ascunse ale ultimelor
frunze dezmierdate de raze. Soarele care îşi odihneşte lumina pe vârfurile
caselor,ale pomilor goi. Lumina asta este de o blândeţe nesfârşită, care se
pogoară asupra lumii Nu mă mai satur de linişte, aş putea merge aşa o
veşnicie.
În unele nopți de sfârșit de toamnă,cerul plin de stele
strălucitoare este unul dintre misterele cele mai fascinante ale universului. Un
actor spunea într-un film SF așa:,,Cu cât te scufunzi mai mult în adâncul lui, cu atât
mai mult ţi se pare că e plin de viaţă, că forfota stelară e semnul unui
univers la fel de viu ca al nostru. De aici şi până la dorinţa de a trăi pe o altă
planetă nu e decât un pas” ...
În fond, stelele sunt îndeajuns de frumoase privite de
aici, de pe Pământ. De ce să ne chinuim să punem piciorul pe ele????????
