,,Era o vreme când credeam că puterile supranaturale
există și că trebuie doar să pornești în căutarea lor.Îmi intrase în cap că
piatra de sticlă roșie pe care o are Dana de la o broșă a mamei ei e
fermecată.Îmi intră asta în cap și pace.Și-o fur.Dorm cu ea sub pernă.Mă uit la
ea în soare ascunsă după coafura bogată a unei tufe...Îmi pun dorințe
mici,ținând-o strâns în pumn și ele chiar se împlinesc.Mă chinuie doar gândul
că am furat-o...
Eram convinsă pe
la șase ani,că am puteri.Când mama întârzia pe undeva,ajungea să-i rostesc
numele de trei ori ,ca să-și facă apariția.Sau spuneam în gând:până număr la
șaizeci,să vină tata!Și n-apucam să termin și el chiar apărea (da asta numai
câteodată!).Sau pe stradă,unori,mă jucam de-a vrăjitoarea.Fixam câte un copil
și-mi auzeam gândul:,,să cadă!”și el cădea.Sau mă uitam în ceafa unei femei și
îi porunceam:,,întoarce-te!”.Și ea chiar se întorcea.Țineam degetele încrucișate
la spate.Ocheam o victimă,un bărbat cu o plasă în mână:,,să-ți cadă plasa
acum....acum!”El se uita la mine hipnotizat și lăsa să-i alunece plasa,de parcă
ar fi fost făcut din mămăligă”.....
(Simona Popescu, Exuvii)
Enigmaticul titlu al cărţii trimite la dicționar care
explică:„exuviile” sînt pieile lepădate, carcasele subţiri lăsate în urmă de
fluturi atunci când ies din pupe, învelişurile năpârlite ale vietăţilor care,
crescând, se transformă cu totul. La fel facem si noi cu ipostazele vechi ale
vieții noastre, infantile, imature, pe care le îngropăm în uitare (amintirile).
Fragmentul scris într-o manieră subiectivă
este învăluit de sinceritate și naturalețe,autoarea povestește un fragment din
copilărie,socotind că aceasta este o soluție pentru redescoperirea de
sine,pentru a-și înțelege personalitatea.
Lumea copilăriei
cu jocurile felurite reprezintă un model de cunoaștere și nu o inocență pierdută
și astfel autoarea-pesonaj descoperă magia primitivă a simțurilor cu chemarea
ei hipnotică. Scrisă într-un limbaj viu,jocul de-a magia pornește de la un fapt
banal povestit cu amănunte hazlii, însă plin de semnificații.Personajul este o
fată încrezătoare în puterile sale,,supranaturale”,nu și le poate explica,iar
talentul său se manifestă în numeroase forme.Se distrează enumerându-le: este
fascinată de o piatră roșie despre care crede că are puteri magice-chiar dacă
este furată-și căreia soarele îi sporește farmecul și toate dorințele i se
îndeplinesc;numără în gând,chemându-i cu drag pe părinți și aceștia sosesc,de
parcă ar fi auzit chemarea.Jocul ,,de-a vrăjitoarea”este cel mai
interesant:crede că prin puterea gândului poate dirija acțiunile oamenilor din
jur:un copil neatent cade,o femeie se întoarce,pentru a o vedea sau unui om
neatent îi scapă sacoșa.Toate aceste întâmplări banale le pune pe seama
magiei,a supranaturalului cu care credea că este înzestrată.
Prin monologul interior,personajul se
descoperă pe sine cu bucuria inocenței, joaca minții este aventura copilăriei
în care se crede a fi stăpână pe unversul în care trăiește.Jocul însoțit uneori
de porunci copilărești este povestit la persoana întâi,totul pare sincer și
spontan,dar cu dorința de a schimba ceva în lumea ei.
Eu cred că, pentru a se descoperi, oamenii fac adesea apel la amintirile din
copilărie,aceasta este o bucurie. Nu, copilăria nu e „paradisul pierdut”. Nici
„paradis” și nici „pierdut”, pentru că uite-l, nu în urma ta, ci mai degrabă în
față. Nu e nimic pierdut, chiar dacă unii uită mai mult ca alții. Ca și cum un
copac ar putea trăi doar cu frunzele! Pentru mine ,,exuvii”e şi un cuvânt legat
de identitate. Noi, oamenii, suntem fiinţele cele mai «exuviale»: lăsăm în urma
noastră atâtea corpuri care am fost!
Aventura căutării sinelui nu se termină niciodată. În
fiecare zi descoperim o altă identitate -pierdută sau nu, un alt EU.
