compunere--O întâmplare dintr-o curte......

Curtea bunicilor este un uni­vers fabulos, o feerie, un colţ de Rai, cotropit de o splendoare săl­batică, încropit cu migală de buni­cul meu.... o picătură de Paradis pierdut, despre care n-ar ghici nimeni că există dincolo de porţile ace­lei case,cu grădina aceea mirabilă, de o diversitate şi luxuriantă ului­toare... o arcă a lui Noe, plină de plante.  Dar din toată grădina aceea plină de piersici, caişi şi smo­chini, strecuraţi ca nişte santinele cu frunze, prin vie, un singur pom era cinstit cu adevărat şi era aproape ve­nerat de bunicii mei: un prun.

Copacul acela fusese primul care mă atrăgea,mă invita să mă că­ţă­r,să fim împreună.Acolo am avut  prima aventură, curmată, brusc, de bunica. Într-o zi m-am căţărat până hăt, sus, pe trun­chiul prunului. Poate că mă ademeniseră fruc­tele lui mari şi zemoase,poate dorința de a vedea lumea de sus.Dar, din cine ştie din ce motive ne­cu­nos­cute, înainte de aventură, închipuindu-mă Tarzan,mi-am făcut o ținută din fâșiile unei draperii vechi. Şi bunica, văzân­du-mă captiv în copac,deși eu eram ,,bine”, a ţipat. Iar eu, spe­riat, mi-am dat drumul frumuşel, până jos, ţi­nându-mă strâns de trunchiul copacului cu coaja lui aspră, ca spinarea unui arici. M-am zgâriat tot, dar fără urmări nefaste,căzusem pe lutul moale și galben de la rădăcina lui. De atunci, prunul devenise un totem. Ai mei îl ară­tau cu o veneraţie delicată tuturor celor care pă­şeau în Paradisul vegetal al bunicului... Era primul copac în care mă urcasem, primul meu contact cu verticala...ei nu știau că deseori mă jucam în lutul galben înmuiat de ploaie,iar copacul mă ascundea ocrotitor,mai ales când îi încredințam figurinele cu mâini,picioare,povestindu-i lui,copacului, dorința mea de a fi sculptor.Era tărâmul viselor mele...
În primăvara aceasta, l-am găsit uscat. Dar chiar şi aşa, cum stătea acolo, în grădina bu­nicilor, înnegrit pe cer ca o cruce veche, tot mai avea ceva din forţa lui sălbatică şi ocrotitoare.

sânzienele

compunere--În poiana cu SÂNZIENE

Sfârșit de iunie...dimineața de Sânziene..Din păienjenișul de drumuri care brăzdează codrul de la marginea orașului se desprinde la un moment dat o poiană mai largă, unde pădurea se retrage spre cer și piatra se acoperă cu iarbă. 

Uneori mă întreb dacă nu cumva visele mele sunt aripi cu care pot zbura spre cer... sau noi,oamenii, suntem păsări cu aripile crescute înăuntru???

Îmi întorc fața către soare și cred că umbrele vor rămâne în urma mea Este atât de cald, încât fluturii lasă în urma lor zigzaguri de lumină în aerul încins. Soarele se scurge din cer ca un trunchi de foc. Străbat desișul de salcâmi fragili și înalți, până acolo unde vântul devine subțire, până acolo unde ierburile devin de culoarea pietrei, până acolo unde încep cărările abia închipuite ale pădurii și până unde aerul se face de culoarea petalelor albe.

Sunt într-o pădure adevărată.Iarba e măruntă și deasă, străbătută de cărărui abia văzute, dar pe măsură ce înaintez, văd că salcâmii se fac mai mari și mai mari, pentru că, în cele din urmă, să facă loc stejarilor și fagilor uriași, printre crengile cărora abia pot vedea cerul. Abia atunci îmi dau seama că în pădure nu bate vântul, e ca și cum el ar aluneca pe deasupra și îmi dai seama că în jurul meu e o liniște stranie, că am intrat într-un spațiu diferit.Doar cucul cântă o dată de rămas bun...e ultima lui cântare.
Atunci am văzut pentru prima o piatră ciudată, chiar lângă stejarul ce părea o cetate,așa de mare era trunchiul.Era o piatră apărută din adâncurile pădurii și ale cețurilor, albă, uriașă, puțin înclinată, ca și cum s-ar fi clătinat sub apăsarea timpului. De departe, arăta ca o mare siluetă omenească alburind printre copaci. De aproape, fuioarele cețurilor de căldură se agăța de ea. O ating și eu, cu inima tremurând, nu știu de ce. E o piatră veche, grea, așezată ciudat, acoperită cu semne nedeslușite. În mijloc e o scobitură în care, poate, s-a aflat cândva un ascunziș, ca și cum niște mâini enorme ar fi săpat o groapă pentru a-și ascunde singurătatea.Mă întreb: Cine a pus-o aici? De ce? Ce e cu trupul acesta din piatră străjuind ascunzișul pădurii? Trebuie să se fi petrecut ceva important aici.... și așa am stat un timp acolo, trăgând în piept subțirimea diafană a cețurilor țesute între stejari, trăgând cu urechea la curgerea vântului și la zgomotele mărunte ale pădurii. Era o taină acolo. Ceva nefiresc. O poveste pierdută, închisă în tăcerea de piatră a locului. Un înțeles tulburător și neclar, care mă ispitea să-l dezleg,apoi am auzit o voce suavă chemând soarele...Am  fugit, rătăcind pe cărările aburoase,dar mi-am însemnat totul în minte, ca să nu uit drumul pe care urma sa mă întorc.Ceva mă-ndemna să-mi întorc privirea și-atunci le-am văzut pe ele,Sânzienele,ființe ireale, fantastice, făpturi luminoase din aer, albe, frumoase.Fuioarele ușoare de vânt se transformaseră în zâne cu părul galben și rochii albe de abur.Dansau o horă amețitoare, cântând în aer cu glasuri nemaiauzit de armonioase.

Peste câteva zile m-am întors cu bunicul și în locul acela răsăriseră flori galben-aurii, cu inflorescenţe mărunte, pline de polen mirosind puternic a câmp şi a miere. Era poiana numai cu flori de sânziene, o poiană încărcată de magie… din flori se scutura o ploaie fină de aur,  și...nici urmă de piatră.Am înțeles că pe-acolo trecuseră Sânzienele-zâne,sânzienele fete-flori....probabil că piatra va răsări din nou la anul,dar până atunci bunicul îmi spune râzând: sau crezi că nu există magie, sau crezi că totul e magie....ei bine ce să cred?????

compunere despre Sărbătoarea SÂNZIENELOR

sâmbătă, 11 martie 2017

compunere despre Sărbătoarea SÂNZIENELOR

Citisem într-o revistă că  noaptea de Sânziene  este o noapte magică, un moment de linişte, de echilibru, în care se deschid porţile cerului şi lumea de dincolo vine în contact cu lumea pământeană. Bunica îmi povestise demult,pe când vizitase Maramureșul că , mai ales ,în această noapte (23-24 iunie, noaptea premergătoare zilei Sfântului Ioan Botezătorul) cei norocoşi pot întâlni Sânzâienele. M-am rugat de părinți să mergem acolo sus,în Maramureșul cu tradiții încă vii, să trăiesc acestă sărbătoare.Nu,mi-a replicat mama e departe,nu are timp,poate la vară.Da, dar eu vreau acum în iunie.Și-atunci salvarea a venit de la ei,de la bunici,vom merge cu mașina bunicului,eu cu ei.Minunat!Am ajuns în locuri de poveste,am  văzut oameni îmbrăcaţi în haine tradiţionale la muncile câmpului: la cosit , la strâns fânul , la săpat și-apoi de sărbătoare.Popasul l-am făcut la Borşa ,un oraş de pe Valea Vişeu,apoi mai departe spre Vișeu.De dimineaţă, flăcăii îmbrăcați asemenea lui Făt-Frumos umblă prin sat şi aruncă cununiţe de sânziene pe la casele unde stau fetele de măritat.Apoi fetele ca niște zâne în alb culeg flori de sânziene galbene și delicate și-și fac cununi sau le poartă pe cele prinse de la  băieți.Dealurile înverzite par de departe presărate cu flori de toate culorile,sunt oamenii care petrec în hore,cântece ,mese îmbelșugate.Bineînțeles că am purtat un costum popular compus dintr-o basma înflorată, cămașă cu decolteu dreptunghiular, cu mâneci trei sferturi, poale peste care se îmbracă două zadii, un pieptar din pănură sură sau un „lecric” (jachetă), iar ca accesoriu „zgarda scumpă” (mărgele de corali), zgărdanele (țesături de mărgele mici în jurul gâtului).Am asculat povești despre ele,Sânzienele-  Sfintele, Frumoasele, Măiastrele, Sânzienele,fiinţe ireale, fantastice, făpturi luminoase din aer, albe, frumoase, binefăcătoare.Aș fi vrut să văd cum  fuioarele uşoare de vânt  ale zilei, noaptea se transformă în zâne cu părul galben şi rochii albe de abur, ce dansează hore ameţitoare prin grădini, mutându-se dintr-un loc într-altul, cântând în aer cu glasuri nemaiauzit de armonioase.Să dansez cu ele, entităţi ale aerului, transparente, pure şi nobile.Dar am trăit acest moment de răscruce din mijlocul anului ,înscris sub semnul focului, al Soarelui.Am trăit momentul în care , încinşi cu brâuri din pelin, oamenii se roteau în jurul focului, apoi au aruncat în foc aceste brâuri, ca să ardă odată cu posibilele necazuri viitoare. La finalul zilei, băieții au  rostogolit la vale roţi aprinse, simboluri ale Soarelui, care se îndreaptă odată cu vara către toamnă şi care au rolul de a alunga spiritele rele. Am sărit peste focul purificator,mi s-a spus că , dacă voi trece prin foc, voi sări peste el în această noapte, mă voi purifica şi întregul an care urmează voi fi apărată de duhurile rele, de boli şi voi fi fericită. Da,dar în acele zile de sărbătoare am fost foaaarte fericită și în fiecare clipă ochii mei le mulțumeau bunicilor că-mi dăruiseră clipe deosebite.

un basm original scris de un băiat din clasa a Va

Acestă poveste au născocit-o părinții mei,când eram mai mic și de fiecare dată,

                                        când mi-o povesteau,mai adăugau niște întâmplări,

                                               iar acum ,când mi-am amintit-o,

                                                        am scris-o împreună cu ei......

                                 BASM---SVELTA  și  DUHUL cel BUN

                                                                       (POVESTE ORIGINALĂ)

   Într-o pădure deasă și întunecoasă,unde apărea ici-colo câte un luminiș, în care se odihneau iepuri fricoși sau căprioare ce se odihneau sub tufe înflorite,trăia un tăietor de lemne.Muncea de dimineață până seara,tăia copacii bătrâni pe care-i ducea la marginea pădurii și-i vindea oamenilor.Se întorcea seara în căsuța sărăcăcioasă unde-l aștepta fiica sa,care trebăluia toată ziua.

 Era frumoasă,veselă,înconjurată de florile din grădinuță,de păsări,cîteva oițe,un măgăruș. Când își termina treburile,lua câte o carte de poezii și le citea viețuitoarelor ce păreau că o ascultă cu atenție și doar pisica neagră cu ochi galbeni adormea,fără să-i pese de nimic.Câteodată cânta cu păsările din copacii ce-i înconjurau casa,iar apa izvorului murmura încetișor.

  Erau zile când pornea împreună cu tatăl său pe potecile pădurii,fiindcă pădurea era ca o casă verde pentru ea și-atunci se simțea înconjurată de parfumul florilor sălbatice,de mângâierea frunzelor,de foșnetul ierbii,apoi mângâia fiecare copac ce urma a fi tăiat și-i cerea iertare.Iar, când se depărta de tatăl său și acesta o striga: Svelta!,întreaga pădure părea că o caută,apărea de după un copac un cerb care o striga, și Svelta apărea cu coșul plin de ciuperci și fructe.

  De când era mică,serile și le petrecea cu Vultur care era tot tăietor de lemne,meserie pe care o învățase de la tatăl Sveltei.Vultur era orfan și crescuse singur,doar că deseori se ducea într-o peșteră care nu avea nicio intrare,dar el intra într-un fel misterios prin stâncă,de parcă era un abur.Acolo se întâlnea cu un bătrân care-l învăța tainele lumii.Poate de aceea Svelta era uimită,când el îi numea constelațiile cerești sau îi aducea cărți cu numere,îi vorbea despre alte locuri unde oamenii vorbesc o altă limbă,ba chiar îi povestea despre oameni care descoperiseră pământuri noi.Între cei doi era o prietenie deosebită.

  Timpul trecea și nicio întâmplare nu schimba viața liniștită din pădurea îndepărtată de lume.

  Se întâmplase în vara aceea că ploaia a uitat de locurile unde trăia Svelta.Era vară,dar frunzele rugineau în copaci,iarba se usca,apa seca,iar viețuitoarele pădurii căutau păraiele, pentru a se adăpa.Mare urgie năpădise.Oamenii de la câmpie urcau spre aceste locuri și întrebau de apă.

Voiau s-o ducă la vale pentru copii.

  Svelta cunoștea potecă cu potecă,îi ducea pe fiecare pe la izvoarele ascunse sub stânci,iar Vultur îi uimea pe toți,când,cu două bețișoare,descoperea în adâncuri apa,săpa și apa țâșnea limpede și răcoroasă.Și astfel,oamenii plecau cu apa care însemna viață pentru toți.

  Pe când se petreceau acestea,iată,se aude într-o noapte un zgomot mare la ușa pădureanului.

  -Ce-o fi?Cine bate?

  Bătrânul și fata au mers repede la ușă și acolo în pragul ei sta un tânăr.Purta pe el straie bogate,haină de catifea verzuie pe care avea încins un paloș,cizme roșii de piele scumpă.Pe spate avea o pelerină  cusută cu fire de argint,iar pe cap purta o pălărie din catifea roșie.Ține cu putere de hamuri un cal alb care bătea pământul cu copita.

  Bătrânul și fata se înclină cu respect în fața lui:

-Ce poruncești,Măria Ta!

-Sunt un fugar,șoptește tânărul.Merg peste acești munți,dar m-am rătăcit.V-aș ruga să mă călăuziți.

-Merg eu cu Măria Ta,răspunde moșul,numai să-mi iau o haină,că sus în munte e frig.

-A!nu!dumneata ești bătrân,mergi prea încet,iar eu sunt urmărit de dușmanii care vor să mă prindă și să mă ia prizonier.

-Te însoțesc eu, a sărit atunci de lângă ușă,fata.Nu te lăsăm ,străinule,să pieri,oricine ai fi...

-E fata mea,a grăit bătrânul,și este îndrăzneață,dar...e noapte.Cred că tot mai bine este să merg eu cu Măria Ta.

-De ce te îngrijorezi atât,moșnege,lasă,zice drumețul.Cu tine nu pot merge prea departe,pe când fata ta poate merge mai repede și așa dușmanul nu mă poate ajunge.Atunci eu plec.Ce-o fi,o fi!

  Și-a tras calul și a vrut să plece ,dar Svelta i-a ieșit înainte :

-Te rog,nu te supăra pe tata,drumețule.Voi merge eu.

-Bine,dar tatăl tău ce va spune?

-Va fi de acord și el.Nu putem lăsa un om în mâinile dușmanilor.

-Bine,du-te,eh,a oftat nemulțumit bătrânul.

                                                         -2-

  Au pornit amândoi,drumețul și fata peste munți.Svelta mergea înainte,căutând potecile mai bune,iar în urma ei mergea voinicul,cu calul.

  Fata simțea că urcă greu,nu i se mai întâmplase,era chiar nedumerită,pentru că de obicei zbura cu picioarele ei ușoare.Acum,parcă avea greutăți în tălpi,abia se mișca.Fața îi era udă ,dar își spunea că nu trebuie să bage de seamă oboseala asta ciudată.Din când în când întorcea capul spre străin.Acesta se strecura printre tufișuri,sărea peste gropi,fără urmă de oboseală.

-Mai poți să urci?o întreba el pe fată,zâmbind cu șiretenie.Dacă nu mai ai putere,întoarce-te,am să-mi găsesc drumul singur.

-De vreme ce am promis că-ți voi scăpa viața,voi merge până sus,a hotărât Svelta,deși se chinuia,urcând.Nu înțelegea ce i se-ntâmplă.Și-atunci i-a venit în gând o poveste cu zmei,pe care i-o spusese tatăl său,când era mică. Își face curaj și se străduiește să meargă înainte.

-Vrei să te urc pe cal și să-mi arăți mai bine calea?

-Nu.Merg pe jos,nu-mi e greu.Îi era rușine,fiindcă credea că tânărul nu e obișnuit cu munții ca ea.

Și totuși se întreba cum de el urcă așa de ușor.

  Noaptea se ducea încet,încet,iar zorii unei noi zile se ridicau ușor ,cețuri se strecurau prin văi,iar păsările se trezeau în cuiburile lor și începeau să ciripească.

  Aerul era rece,tare pentru că se apropiau de vârf.

  Mai era încă puțin.

  Puțin...puțin...și iată că au ajuns în vârf.

  Fata își șterge fața udă de oboseală,inima îi bate cu putere.Răsuflă greu.Îi este foame,fiindcă plecase în grabă și uitase să-și ia de mâncare.Iar buzele îi sunt arse de sete.Se uită de jur-împrejur și nu vede niciun pom cu mere,niciun izvor cu apă.Și drumul de întoarcere e foarte lung.

-Pe aici e drumul pe care-l cauți,i-a spus fata,arătându-i turnul unei cetăți.Din clipa asta nu-ți mai trebuie călăuză,iar eu mă voi întoarce.

  Erau amândoi în vârful muntelui.Vântul sufla cu putere,era ca o furtună.

-Îți mulțumesc că m-ai adus până aici,i-a spus tânărul.Și,pentru că în noaptea asta cât ai ostenit până aici,vreau să mergi cu mine înainte.Aș vrea să rămâi în cetate cu mine și să-mi devii soție.Eu sunt bogat și sunt puternic.Cetatea ce se vede în vârful muntelui este a mea.

  Fata s-a uitat spre el cu ochii ei senini,albaștri și i-a răspuns:

-Tu ești bogat,ești un prinț mare,se vede bine.Dar eu sunt împreună cu Vultur,prietenul meu cu care am crescut de când eram mică.El este un om simplu,este doar tăietor de lemne.Este sărac.Noi am crescut împreună,ne-am jurat credință,iar eu îmi voi ține jurământul.Vom fi împreună toată viața.

-Vreau să vii la masă,pentru că știu că ți-e foame,sete,măcar atât.

-La care masă?a întrebat fata cu mirare.

-Vino și vei vedea!

  Și prințul a scos din buzunarul hainei un fier învârtit,pe care l-a răsucit în stâncă și l-a învârtit,l-a învârtit de mai multe ori,până când s-a transformat într-un pitic caraghios,îmbrăcat cu pantaloni violeți,hăinuță galbenă și a vorbit cu un glas pițigăiat:

-Ce-ți dorești,stăpâne?

-Să ne pregătești o masă deosebită,bună.

Piticul a întins mâna, și din stâncă s-a ivit o masă,pe care erau așezate fripturi,pâine pufoasă,prăjituri,fructe,carafe pline cu vinuri scumpe,apă rece,siropuri.De o parte și de alta a mesei apăruseră copaci înverziți,cu flori,plini de păsări cântătoare.Piticul a prins calul și l-a legat de un pom.Apoi prințul a poftit-o pe fată să se așeze,dar ea nu a voit,simțea că-i e teamă și l-a întrebat:

-Văd că faci vrăji.Cine ești?Vreun zmeu,ființă nepământeană.

Prințul începu să râdă:

-Nu,Svelta!Sunt Duhul muntelui,duhul cel bun.Am vrut doar să te pun la încercare:eu ți-am făcut pasul greu la urcușul muntelui.

Apoi l-a luat pe pitic de urechi,l-a învârtit și a devenit,iar fierul învârtit,i l-a dat fetei și o cheie de argint.

-Te răsplătesc pentru bunătatea ta,pentru puterea ta,credința ta.Piticul este norocul tău,iar cu cheia vei deschide multe încuietori pentru binele oamenilor.

Prințul a încălecat pe calul său și a pierit printre stânci ca un fum.

                                                                            

                                                                                 

                                                             -3-

  Sveltei nu îi venea să creadă.Privea cheia,apoi a făcut același gest cu fierul învârtit,a apărut iar piticul,iar fata i-a cerut să-i dea un cal.Printr-un semn al piticului a apărut un cal înșeuat,gata de drum.

  Voia să încalece pe cal,când a auzit o voce care o striga:

-Svelta!Svelta!

-Cine mă strigă?Glasul tău seamănă cu al lui Vultur!

-Eu sunt!Chiar eu,Vultur!Unde ești?

-Aici în vârful muntelui!

 Vultur a urcat greu până la ea și i-a povestit ce se petrecuse acasă,în pădurea,unde-l lăsase pe tatăl ei.După plecarea ei,bătrânul tată s-a întristat foarte tare,se tânguia cu regrete ,pentru că a lăsat-o să plece noaptea cu un necunoscut. Ieșit afară, a stat toată noaptea,pândind să-i vadă pe urmăritorii prințului.S-a gândit că acel prinț îl înșelase,ca să-i răpească fata și s-o ducă pe alte tărâmuri.

Și-atunci,disperat s-a dus la Vultur și i-a povestit toată întâmplarea.

  Vultur a mers repede la bătrânul înțelept din peșteră,iar acesta s-a uitat într-un glob de sticlă și a zărit-o pe Svelta urcând muntele cu prințul.Așa a știut Vultur pe unde să meargă,pentru a o găsi pe fată.

 -Acum să-mi povestești cine a fost prințul și de ce a dorit să ajungă în vârful muntelui.

  Fata i-a arătat fierul învârtit,masa care era încă întinsă,calul,cheia,deși nu știa la ce-i va folosi.

  Vultur,la început,s-a înveselit de atâtea daruri,chiar a încercat și el fierul învârtit și a poruncit piticului apărut să-i aducă și lui un cal înșeuat.

  Amândoi s-au bucurat,s-au îmbrățișat și au hotărât să se înapoieze în locurile lor.

  Deodată Vultur a simțit că în urechea lui aude un glas:

 -Svelta te minte!Prințul era un vrăjitor.I-a dat daruri,iar calul o va duce pe alt tărâm.Închide ochii și eu te voi face să vezi locurile prințului.Iar Vultur s-a îngrozit, văzând drumuri pline de pietre și șoareci ce alergau,copaci arși de focurile ce izbucneau prin toate locurile,corbi,ciori,case dărâmate,schelete.

Un palat înnegrit,în pragul unei uși enorme stătea un prinț urât cu ochii întunecați și gheare în locul degetelor.

  Vultur a rămas pe gânduri: o fi adevărat?n-o fi adevărat?și se uita întrebător la fată.

 -Așa ?Nu crezi nimic din ce ți-am spus?Să spună piticul ăsta fermecat,care e de față,grăi fata.

 -Ba nu,piticul poate minte,rosti băiatul cu gândul la ce-i arătase vocea.

 -Și-atunci ce să fac,ca să mă crezi?

 -Să mergem la peștera unde stă bătrânul înțelept și să deschizi stânca din față cu cheia.

  Au pornit amândoi cu caii spre pădurea unde se afla peștera.Caii fugeau ca o furtună,iar fetei îi curgeau lacrimi pe obraz de ciudă, că Vultur îi pusese la îndoială întâmplarea prin care trecuse.

  Deodată calul său s-a înălțat de la pământ de parcă avea aripi,iar alături de ea era chiar prințul ca un abur,o privea zâmbind.

  A ajuns înaintea lui Vultur,a scos cheia, a înfipt-o în stâncă,iar aceasta s-a deschis ca o ușă obișnuită.Când a ajuns Vultur,în pragul peșterii era bătrânul înțelept înconjurat de o lumină strălucitoare.

 -Ce spui acum?

  Vultur,dezmeticit,a îngenunchiat în fața fetei,rugând-o de iertare.Apoi i-a povestit despre vocea pe care numai el o auzise și despre ce văzuse aievea.

  Înțeleptul i-a poftit pe amândoi în peșteră și acolo au fost întâmpinați de o mulțime de oameni ce aveau fețele supărate,întristate,unii erau bolnavi,alții păreau flămânzi,în zdrențe,murdari.

  Svelta i-a privit uimită,nu-i venea să creadă că astfel de oameni trăiesc acolo ascunși.

  Înțeleptul i-a dus într-o parte și le-a povestit că un vrăjitor ce avea palatul dincolo de munte a pustiit locurile în care trăiau acești oameni.Răutatea lui a distrus prin foc totul:casele oamenilor,animalele,câmpurile,pădurile.Acum pământurile lor sunt scrum,iar cei ce-au rămas în viață au fugit și și-au găsit adăpost în peșteră.

 -Noi,cum îi putem ajuta?au întrebat împreună Svelta și Vultur.

                                                  

                                                          -4-

   -Dacă le-ați aduce cele necesare traiului: haine,mâncare și mai ales apă,a răspuns cu glas încet                                                     

    Înțeleptul.Dar e greu,de unde să aveți voi astea toate?

  Svelta a rămas pe gânduri,apoi s-a uitat la cele două obiecte dăruite de Prinț,duhul munelui.

  O!ce   bine-ar fi dacă ar fi lângă mine,sigur m-ar ajuta,și-a spus fata,suspinând.Și deodată a simțit un  vânticel cald că o înconjoară.

-Nu te speria!sunt eu Duhul Muntelui,numai tu mă poți simți și auzi.Ți-am auzit gândul și am venit să te ajut.Iată ce vei face,ascultă cu atenție!

Și a început să-i șoptească la ureche.Svelta dădea din cap în semn că înțelege ce-i spune.Se pare că și Înțeleptul auzea vorbele Duhului,fiindcă și el era foarte atent.Numai Vultur se uita nedumerit la ei.

  Deodată,Svelta s-a ridicat și le-a cerut oamenilor să stea liniștiți și s-o asculte.

-Mergeți toți în adâncul peșterii și așteptați!

Oamenii, la semnul Înțeleptului, s-au retras încet,ridicându-și bolnavii,copiii.

Cu cheia de argint,Svelta a început să deschidă pereții peșterii și,ca prin minune,aceștia coborau în pământ,iar în locul lor răsăreau case cu grădini,poteci,copaci,iar deasupra cerul albastru cu soarele cald aducea viață adevărată.Se năștea astfel o nouă așezare,un sat numai bun de locuit pentru oamenii aceia năpăstuiți.

  Duhul a dus-o pe fată spre o margine de stâncă,iar ea a înțeles că acela e locul potrivit pentru un izvor ce va curge printre stâncile de la marginea satului.Și iar a răsucit cheia fermecat în piatră,iar apa limpede s-a revărsat în șuvoi.

  A venit rândul fierului răsucit ,iar fata l-a răsucit,l-a răsucit și iar l-a răsucit,până când a apărut piticul cel caraghios,care  a vorbit cu același un glas pițigăiat:

-Ce-ți dorești,stăpână?

-Să aduci în casele astea în care vor sta oamenii necăjiți din peșteră și să pui în ele tot ce le este necesar unui trai bun.

  Și dintr-odată în case au apărut obiecte ,mâncare iar peste tot erau animale de tot felul care să le facă oamenilor viața mai ușoară.

  Cei trei: înțeleptul,Svelta și Vultur au mers în peșteră,au adunat oamenii și i-au dus spre noua lor viață.Fiecare mergea spre câte o casă,de parcă o cunoștea.Abia acum au înțeles că piticul cu Duhul cel bun făcuseră casele la fel ca acelea pe care vrăjitorul le arsese,pentru a stăpâni el pământurile oamenilor.

 Și,pentru că Svelta îl simțea pe Duhul cel bun lângă ea,s-a întors,i-a zâmbit și i-a șoptit:

-Din partea oamenilor aceștia îți mulțumesc eu!Dar mai am o ultimă rugăminte:aș vrea să te arăți așa

cum ai venit în noaptea aceea,pentru că toate minunile astea s-au întâmplat datorită ție.

 -Nu pot  să-ți îndeplinesc dorința, chipul meu adevărat îl pot avea numai noaptea.Blestemul vrăjitorului care a distrus viețile oamenilor de lângă noi,care i-a șoptit minciuni prietenului tău,Vultur,nu va fi înlăturat decât dacă un om,oricare ar fi el, va culege de pe cel mai înalt vârf floarea zorilor de zi,ce apare la răsăritul soarelui și trăiește o clipă.Când voi mirosi floare voi redeveni om.

  Svelta a fugit către Vultur și l-a rugat ca el să înlăture blestemul vrăjitorului.Băiatul a stat,s-a gândit și,privind spre Înțelept,a răspuns:

-Nu-l pot lăsa singur pe bătrânul înțelept,trebuie să-l ajut,oamenii ăștia au nevoie de noi.

-Mă voi duce eu ,voi găsi floarea și te voi scăpa de blestem!i-a șoptit Svelta duhului cel bun.

 Și fără a privi în urmă,a plecat în grabă pe potecile pe care le știa atât de bine.Alături de ea zburau păsările cântătoare care-i arătau drumul cel mai ușor,iar pașii ei parcă zburau,tufișurile n-o împiedicau,copacii se plecau răcorindu-o,izvoarele săreau în stropi reci și ea îi sorbea ,vântul îi sufla din spate,iar ea nu obosea.Mergea fără odihnă și uimită primea din ciocurile păsărilor fructe mici și nu răbda de foame.

-Mai am puțin,puțin!Doamne, ajută-mă să-l scap de vrajă pe duhul cel bun!

-Uite vârful!E încă noapte,să mă așez cât mai aproape,să pot prinde răsăritul soarelui.

  Deodată a simțit o amorțeală ușoară și a adormit.Când s-a trezit,soarele strălucea pe cerul albastru.Svelta a început să plângă de necaz, că adormise și-și spuse că în noaptea care va veni va fi mai atentă,ba chiar le-a rugat pe păsările ce erau lângă ea să n-o lase să adoarmă.

-Să-mi cântați ,de cum se va lăsa noaptea!

                                                                     -5-

   Iar păsările au cântat ușor,spunându-i că au înțeles.

  Și din nou a venit noaptea,iar cântecul păsărilor a ținut-o trează.

-Să număr,până voi vedea floarea roșie răsărind.

  A numărat,a numărat și-a adormit în cântecul păsărilor.

-Ceva necurat mi se întâmplă,de ce adorm fără voia mea.Cântecul păsărilor,apa izvorului,aerul muntelui,toate mă adorm.A!iată un cerb,poate dacă mă va împinge cu coarnele lui,nu voi adormi.

  Și fata s-a așezat lângă cerb,și-a sprijinit mâna pe coarnele lui și când ațipea,cerbul își scutura coarnele.Și uite-așa a trecut noaptea.În zorii zilei,fata s-a ridicat,iar cerbul a urmat-o.În vârful muntelui floarea cea roșie își desfăcea petalele.Era o floare micuță,cu tulpina delicată,cu petalele rotunde,iar în mijloc avea două aripioare albe.

  Svelta a urcat repede,a cules floarea zorilor de zi și s-a uitat nedumerită în jur.Trebuia s-o miroasă duhul cel bun,Prințul.Lângă ea era cerbul care o veghease să nu adoarmă.Acesta și-a întins botul catifelat și a mirosit floarea și ca printr-o minune Prințul a părut lângă fată.

-Deci, tu ai fost cerbul care m-a ajutat să nu adorm.

-Când am văzut șiretlicurile vrăjitorului care te adormea,suflând spre tine un vânticel parfumat,am hotărât că trebuie să te ajut.M-am transformat în cerb și am stat lângă tine.Îți mulțumesc !datorită ție am redevenit Prințul acestui munte,iar vraja mea s-a rupt.

  Și-n clipa aceea un nor s-a coborât din cer și l-a smuls pe vrăjitor,învârtindu-l, până când din el n-a mai rămas decât câteva fire de cenușă.

  Prințul a îmbrățișat-o pe Svelta de bucurie,iar ea s-a uitat spre el fericită.

  Amândoi au înțeles că vor fi împreună pe vecie.

  Apoi au coborât spre oamenii ce-și rostuiseră noua viață.I-a întâmpinat Înțeleptul,care l-a îmbrățișat pe Prinț și i-a povestit că de mult,de mult i s-a arătat în globul de sticlă fermecat că el împreună cu Svelta vor conduce acele ținuturi,că locurile acele vor deveni un adevărat Paradis,ocrotit de căldura lui Dumnezeu.

  Oamenii au hotărât  să facă drumuri,sate până la castelul Prințului,iar,când au terminat de muncit au numit țara lor - SVELTANIA.

  Cei doi tineri:Prințul și Svelta au făcut o nuntă ca-n poveștile pe care ea le citea numai în cărți.

  Alături de ei erau bucuroși bătrânul tată al Sveltei și Vultur ,care întotdeauna i-a fost fetei ca un frate adevărat.

   Toți oamenii acelei țări trăiau fericiți,munceau cu râvnă,copiii învățau de la bătrânul Înțelept,pentru a deveni oameni curajoși ,sinceri,credincioși,statornici.

  Pe steagul lor,la ferestre,în grădinuțe aveau ca simbol o floare roșie care avea în mijloc două aripi de înger,iar la nunta ei,Svelta a avut  un buchet de mireasă din flori roșii,culese chiar de Prințul,domnul țării și soțul ei iubit.

                                                                     numele meu: Eric Daniel

   //am scris cinci pagini....a fost tema dată în timpul pandemiei///////

Compunere--Prietenia cu un copac

Cine n-a cunoscut vraja pădurii, misterul ei atât de tulburător... imperiul acesta verde și uriaș, plin de șoapte și de miresme, plin de semne și ademeniri, sufletul viu al naturii, pe care îl simt fâlfâindu-mi pe la urechi? Natura reprezintă o zonă de bucurie și lumină. Natura vie este o oază de

regenerare a sufletului, nu natura ,,ca peisaj"-decorul pe care îl văd cu mintea plecată în altă parte. Nu caut peisaje, ci sufletul arborilor, pregătiți, să-și transforme ramurile în candelabre pe care ard miliarde de muguri strălucitori,evantaie de frunze,fructe. Ce fac ca să mă pot întâlni cu un copac?Iată-l... Se află în fața mea, nemișcat, în toată simplitatea și forța lui. Pare să mă aștepte demult, dar semnele noastre omenești de comunicare - cuvintele - nu se potrivesc cu el. Mă apropii în tăcere, cu mintea - purtătoare a unui mesaj de bine, cu sufletul - dornic de comuniune totală, cu simțurile - cele mai în măsură să-mi reamintească drumul pierdut.Dacă-mi pun palmele pe coaja lui zgrunțuroasă sau netedă, pomul se va bucura de atingere,poate-mi va răspunde, iar un dialog începe să se înfiripe, o comunicare timidă la început, apoi din ce în ce mai puternică, până când voi realiza că ce simt este, de fapt, afecțiune. Îl ascult,îmi lipesc urechea de trunchiul lui, pentru a percepe ce se întâmplă în universul ascuns de coajă. Acolo e inima, și încet-încet o aud bătând. Un sunet stins, dar real, care îi măsoară viața. Îi inspir aroma amăruie sau dulce, într-un ultim gest de tandrețe, îmi lipesc obrazul de coaja arborelui cu care sunt pe cale să mă împrietenesc.L-am ascultat povestindu-mi despre florile care creşteau la tulpina lui, despre călţunaşii care-l iubeau atâta, încât se în­tindeau peste iarbă, până la trunchiul pe care i-l îm­brăcau în flori portocalii. Mi-a povestit despre tristeţile şi bucuriile prin care trec ei,copacii, despre prietenia cu fluturii care roiesc în jurul lui, despre veri înecate de căldură, când păsări nenumărate se ascund la răcoare sub frunzele lui şi despre geruri care înghe­ţau aerul și care nu l-au doborât.

   Mă simt bine lângă copacul meu și,când suntem alături,mi se pare că şi inima mea bate câteo­dată mai repede, de dragul lui. Eu mă sprijin de el, el de mine, şi aşa, zilele ne trec mai uşor......

fragment

 ,,Când mama a fost încredințată că băiatul doarme, coborî încet din pat și (în vârful picioarelor) ieși afară din odaie. Ușa o închise cu multă grijă, ca nu cumva cu scârțâitul ei să-l trezească. Dar în după-amiaza aceea de vară căldura era atât de puternică, încât somnul băiatului era firav, și acesta se trezi.

În odaie era întuneric, ferestrele erau acoperite cu hârtie albastră. Dincolo de ferestre se simțea ziua de vară, strălucirea amețitoare a soarelui, lumina aceea fierbinte oprită în hârtia geamului. Undeva la vecini se auzea un ferăstrău tăind lemne, iar pe pragul ușii de la bucătărie, care dădea în curte, fratele mai mare cânta din muzicuță. Se întorsese de la râu, părul și muzicuța erau ude, în muzicuță intrase apă, și sunetele care ieșeau din ea nu erau tocmai armonioase. La un moment dat, ferăstrăul tăcu. Atunci rămaseră doar cântecul muzicuței și căldura de afară.

După ce ascultă toate astea, băiatul coborî din pat și se duse la ușă, cu intenția să iasă afară. Ușa era însă încuiată și-i era frică să bată să-și cheme fratele să-i ajute. Mai era încă o ușă în partea cealaltă a odăii, pe care el niciodată n-o deschisese. Clanța era prea sus. Înălțimea lui, de copil de trei ani, nu-i permitea să ajungă la ea. Aduse un scaun, se urcă pe el și deschise ușa. Odaia în care intră n-avea mai mult de doi metri, o odaie strâmtă, cu pereții albi. Din mijlocul odăii urca o scară de lemn – era scara de la pod. Ușa de la pod era trasă pe jumătate, și în cămăruța întunecoasă o fâșie de lumină cădea de-a lungul scărilor. Inima băiatului începu deodată să bată, de parcă ar fi vrut să iasă din piept. O bucurie și o frică ciudată îi umplură sufletul.

Băiatul fu cuprins de dorința să urce scările acelea de lemn, să ajungă la deschizătura puternic luminată a ușii, să urce-n pod. E drept că treptele erau prea îndepărtate unele de altele, scara era cam veche și scârțâia, chiar sub pașii lui nu tocmai grei, totuși reuși să ajungă până la ușa podului. Cu chiu, cu vai, se strecură prin deschizătura destul de strâmtă a ușii și, în sfârșit, ajunse în pod. Aceasta era o lume nouă, și inima îi bătea să se spargă.

Podul era plin de geamantane vechi în care erau cărți cu coperte groase de carton negru, cărți pe jumătate roase de șoareci. Mai erau în pod o pereche de pantofi fără tocuri, două roți de bicicletă fără spițe, un sac cu pânza roasă și mâncată de șoareci, o icoană cu o sfântă cu inima roșie scoasă din piept și cioburile unei oglinzi sparte.

La capătul podului însă, era o ușă care dădea într-un balconaș. Cineva care ar fi privit de afară ar fi crezut că acolo e o mansardă.

Băiatul se apropie de ușă, o deschise și se trezi undeva aproape de cer. Jos se vedeau casele cu acoperișurile roșii, iar departe – câmpiile și râul. Iar acolo departe sunt munții, dar el e mai mare ca munții, el e mai mare decât casele, el e uriaș. Pământul e și el acum pe mărimea înălțimii lui. Se vede că, pe măsură ce te urci mai sus, pământul e nesfârșit de mare. Și pentru că nu mai era nicio scară pe care să se urce, să se urce, pentru ca sub el să crească pământul, copilul dori să zboare.

Apoi i se păru din nou că e destul să întindă o mână ca să mângâie soarele. ”

                                                                                                                      Sorin Titel, Zborul

gen epic--,,ZBORUL”de Sorin Titel//fragment---evaluare națională

  Genul epic cuprinde opere literare în care autorul îşi exprimă în mod indirect gândurile, ideile şi sentimentele, prin intermediul acţiunii, al personajelor şi al naratorului.

  Titlul fragmentului este,,Zborul”-descoperă dorința nestăvilită a unui copil de a se înălța spre cer,liber asemenea lui Icar,este dorința de a cunoaște ce este,,dincolo” de casă,de locurile obișnuite,prin  apropierea  de cer,de lumina soarelui,a necunoscutului.

  În primul rând, acţiunea fragmentului prezintă grija unei mame de a-și lăsa copilul în liniștea somnului  fragil,calm.Ziua de vară era fierbinte,deosebit de caldă,iar liniștea era întreruptă de zgomotul unui fierăstrău,de sunetele stridente ale unei muzicuțe ce căzuse în apă.Băiatul se trezește,ascultă sunetele de afară și,pentru că ușa era încuiată,deschide o altă ușă a unei odăi,unde nu mai fusese niciodată în cei trei ani ai săi-un loc misterios,nepermis.Urcă emoționat scara,urmărind raza de lumină,simțind o bucurie ciudată în ființa sa.Ajunge în pod,locul de trecere de la intimitatea casei spre cer și începe o călătorie a desprinderii de lumea din jur.Descoperă o lume nouă în care obiectele vechi și simple vin dintr-un timp neînțeles pentru el.  Ușa deschisă îi oferă o cunoaștere despre ceea ce se află dincolo de lumea lui: un tablou al unui univers necunoscut,văzut altfel de la înălțime: case,câmpia,râul ,munții.Și, fericit, se vede asemenea unui uriaș.Transformarea pe care o simte în interiorul lui îl face să vadă altfel locurile și în năzuința de a se avânta spre înalt, spre necunoscut,îl transformă în omul cerului care ar putea atinge soarele- este momentul unei fericiri supreme,al drumului  vieții spre lumină.

  În al doilea rând, textul este epic, deoarece are personaje.  Personajul principal este un băiat de trei ani cu entuziasm copilăresc față de lumea înconjurătoare, atracția necunoscutului este foarte importantă pentru el.Trezindu-se din somn,pleacă într-o adevărată aventură a decoperirii :intră pe o altă ușă,ajunge într-o odaie necunoscută,urcă scara ce-l duce spre locul depărtării de casă,se închipuie un uriaș stăpân al lumii cu dorința de zbor.Există ceva copilăresc în dorința de a zbura,crezând că se-nalță spre cer,liber;ar vrea să rupă legăturile care-l țin prins de pământ.

  În al treilea rând, caracterul epic al textului este dovedit de prezenţa naratorului, cu o artă deosebită a povestirii și o capacitate extraordinară de a surprinde natura umană. Stilul lui Sorin Titel impresionează prin trăirile cumva ciudate ale unui copil, surprinzând dorința de zbor a unui copil. Investigând lumea copilăriei, prozatorul evită orice sentimentalism şi adoptă un ton sobru, de analiză obiectivă.

    În sfârşit, ca în orice text epic, sunt folosite modurile de expunere: Naraţiunea,pentru a prezenta trăirea puternică a copilului ce cunoaște o lume nouă,dorind să se înalțe prin zbor. Scriind despre lumea copilăriei, prozatorul înfățișează cu lirism,cu duioşie trăirile deosebite ale copilului de trei ani- energic,cu putere creativă, minte deschisă,dornic de cunoaștere.

Descrierea apare foarte puţin, din loc în loc, pentru a crea cadrul acţiunii şi a prezenta sumar personajele.Este descrisă ziua de vară,apoi podul casei,unde sunt enumerate obiectele vechi,iar peisajul văzut de la înălțime pare a cuprinde întreg universul pământesc pe care un copil îl stăpânește asemenea unui titan .

  În concluzie, fragmentul este un text epic, în care autorul comunică indirect, un mesaj cu un remarcabil simț al cuvântului despre un  personaj cu suflet pur, deschis,povestind  evenimente din viaţa sufletească a unei ,,făpturi neînsemnate" . Privind la cer, inevitabil, copilul ȋși doreşte să zboare, sa-și depășească propriile limite spre lumina cerească.

o compunere mai veche

miercuri, 13 martie 2019

compunere--În atelierul de olărit/o activitate preferată///

... am ajuns la Horezu,considerat cel mai important centru de ceramică,iar un meșter cu mâinile bătătorite mi-a privit mâinile și mi-a făcut semn să-l urmez.Am ajuns undeva pe,,coasta dealului”și cu o lopată am scos argila,pe care o voi folosi după câteva săptămâni.Noi am mărunțit alt lut și l-am tăiat în bucăți,l-am udat și eu,chiar eu l-am dus în atelier.A!dar ce-a urmat a fost teribil:l-am frământat cu picioarele,până a devenit moale...obosisem,eu,băiat de oraș...Meșterul l-a mai frământat,a obținut o pastă,pe care pus-o pe roata de modelat.Eu învârteam roata de jos ca-ntr-o horă,iar pe cea de sus argila se-nălța ca un turnuleț.Eram supraveghat cu zâmbete de meșter și de bunicul,puțin emoționat,iar eu eram uimit de diversele forme geometrice,sfere,conuri,cilindri pe care le modelam eu,neștiutorul,cu mâinile inundate de lutul alunecos.Am modelat o formă ce semăna cu o cană-farfurie și mândru am pus-o la uscat.Trebuia să revin după trei zile-cifră magică,numărul cerului-și în aceste zile am mers prin Horezu,micul orășel,și am văzut ceramica de Horezu.Simbolul dominant în pictura vaselor de ceramică este cocoșul, alături de figuri precum steaua, șarpele, copacul, peștele, soarele, spicul de grâu, pomul vieții și coada de păun, majoritatea simboluri creștine. (Denumirea actuală a localității Horezu provine de la numele de ,,ciuhurez”, pasăre asemănătoare bufniței care populează pădurile din jur.) M-am oprit și-am urmărit mâinile olarilor și fascinat observam că mâinile lor nu simțeau nici oboseală şi-n fiecare podoabă de lut puneau câte un pic din inimă şi toate păreau ca prind viață că-ntr-un dans.

    Trecuseră zilele și mi-am reluat munca:am înmuiat ,,opera”într-un lichid roșu și apoi cu grijă am  pus-o în cuptor.Interesant a fost felul cum am pictat cu un corn de vită cu o pană în vârf,prin care se scurgea culoarea-am desenat o crenguță de brad,flori în nuanțe de alb,verde,albastru,cafeniu.

   Seara am plecat fericit,pentru că meșterul mi-a strâns mâna,mi-a dăruit o cană lucrată de el și mi-a spus:,,Meștere, să mai vii...te aștept cu drag!”,iar eu duceam ca pe un trofeu munca mea de olar;pe drum vântul îmi așternea crengi de brad înaintea-mi--simboluri ale forței pe care o primisem din puterea lutului.

   .

am lucrat această compunere anul trecut.....

marți, 18 iunie 2019

Compunere--O întâmplare petrecută în timpul unei activități de lectură

   Este o zi caldă,caldă,iar parfumul teiului înflorit pătrunde prin fereastra deschisă.Suntem toată clasa în biblioteca școlii,loc unde ne desfășurăm câteodată orele de română.Astăzi,Doamna ne anunță că vom avea lectură la alegerea noastră.Fiecare voia să-și impună o carte,iar colegul meu a reușit să-i convingă pe toți:: Charles Dickens;titlul:,,David Copperfield.”Sigur fratele meu,liceanul,o citise,pentru că se lăuda cu titlurile romanelor citite.Și-atunci Doamna alege cartea,o deschide și iată ce-am aflat:

                          În ziua nașterii lui David Copperfield, bogata și excentrica matușă, Betsey Trowood, se agitase, pentru că noul copil nu era fată. David este crescut de tânăra sa mamă, văduvă dinaintea nașterii sale și de loiala slujnică,Clara Pegotty. Dar copilăria sa idilică este întreruptă când Mr. Murstone începe să o curteze pe doamna Copperfield. David merge bucuros cu Pegotty să viziteze familia acesteia în Yarmouth - fratele ei pescar, Daniel și nepoții:Hane si Little Emily......

  Încercam să-mi imaginez personajele,cum arată.Am închis ochii și l-am văzut pe micul David,am alergat cu el pe malul unde se afla barca asemenea unei case,am simțit aerul tare al mării,zgomotul valurilor,am râs împreună cu Emily cea delicată....și n-am simțit când în clasă au intrat câțiva oameni,care s-au așezat cuminți și-au ascultat....doar unul îndrepta din când în când aparatul de fotografiat spre noi.La sfârșitul orei s-au prezentat:erau foști elevi ai școlii și voiau să-și reamintească de orele de lectură.A doua zi am primit câteva poze,într-una m-am recunoscut-eram eu cu ochii închiși și mi-am amintit de visul meu.Da! dar acasă am luat cartea din bibliotecă și mi-am propus s-o citesc în vacanță...că doar așa mi s-a spus:Cartea este o grădină în viața omului....

                                                       Îndemn

   Dacă ați citit materialele mele, dacă le-ați transcris,dacă le-ați înțeles,am convingerea că veți avea

gând limpede în alcătuirea lucrării la examen,chiar dacă subiectele nu vor fi alcătuite cu inima---

------pe cine mai interesează emoția unui copil???????

Exprimați-vă prin cuvinte simple, comune,ușor de înțeles,dar care pot da frazei voastre rafinament,strălucire; și mai ales gândiți dincolo de înțelesul banal al cuvântului,mergeți spre simbol,spre înțelesul,,altfel”al cuvântului.

                  Sinceritate: nu mi-au plăcut multe dintre textele propuse în ,,testele de antrenament”,sigur că nu le-ați înțeles așa cum au fost gândite de autor și cum ar fi trebuit interpretate,

                                  dar          poate        subiectul      extras        va         fi          înțeles

                                                             de toți cei care vor respira liber,chiar dacă au o mască....

                   atenție:

    masca nu modifică personalitatea celui care o poartă,

                            ochii voștri își asumă                                         

                                                    demnitatea și frumusețea ușor ascunsă.....

gen liric--poezia,,Gândește-te” de Octavian Goga

,,Lin picură azi milostiva pace,
Și prin văzduh o șoaptă nu colindă,
Peste întinsa lacului oglindă
Amurgul umed umbre moi desface.

Pe cer pornesc făclii să se aprindă,
Începe bolta-n aur să se-mbrace,
Stejarul mut deasupra noastră tace,
Abia arare cade câte-o ghindă...

Cum stăm așa, cu ochii duși în stele,
În inimă simțindu-ne veninul,
Părem doi tainici făcători de rele.

Mă înfioară zările albastre:
Gândește-te, ce clar le-ar fi seninul
De n-am fi noi, cu sufletele noastre”...

               Genul liric cuprinde toate operele literare prin intermediul cărora poetul transmite în mod  direct și subiectiv propriile gânduri, sentimente, trăiri, idei cu ajutorul eului liric.

   Poezia este un sonet-- Sonetul este o specie a poeziei lirice, cu formă fixă, alcătuită din paisprezece versuri, cu aceeași măsură, repartizate în doua catrene cu rimă îmbrățișată și două terține cu rimă liberă,ultimul vers având rolul de concluzie.

  Titlul poeziei este un verb,modul imperativ, o adresare directă, relevată prin verbul şi pronumele reflexiv - persoana a II-a,o rugăminte de a reflecta,a cugeta la calmul,seninătatea  naturii stânjenită de mâhnirile,necazurile sufletelor,,noastre”;verbul argumentează lirismul subiectiv al poeziei,

    În primul rând, este un text liric, pentru că exprimă trăirile proprii ale autorului în mod direct, prin limbajul calm folosit; realizat în registrul grav este descrisă blânda liniște a naturii în coborârea soarelui-amurg-momentul melancoliei și nostalgiei.Atmosfera este dominată de tăcere,de trecerea umbrelor,a gândurilor trecătoare,ireale,,peste întinsa lacului oglindă”,loc de regăsire a purității,al adevărului.

Imaginea vizuală a amurgului este colorată în auriul solar,o culoare a căldurii, a pasiunii și a dragostei.

Așezat sub stejar-pomul făgăduinței,al puterii,al vieții eterne, eul liric trăiește  un moment de calm,privind căderea unei ghinde-fruct al adevărului ascuns. Apoi, privind stelele apărute,luminile de sus, omul își simt sufletul năpădit de trăiri rele cu supărare, mâhnire, necaz, furie,minciună,păcat.

Și-atunci tresaltă sub cerul albastru al adevărului,al veșniciei,impunându-și gândul că noi,ființa omenească, putem înrăutăți legile naturii,lumea ideală creată de divinitate.

    În al doilea rând, textul este liric, deoarece există un eu liric. Acesta ilustrează un lirism subiectiv, fiind prezent prin mărcile eului liric- prin pronumele şi verbele la persoana I singular și plural:,,mă,ne,noi,noastre;stăm,părem,n-am fi”;dar și persoana a II a,,gândește-te.”

Ca mod  de expunere dominant remarcăm descrierea amurgului,a cerului cu făclii,stele, ce alternează cu monologul liric al celui ce-și îndeamnă ființa să gândească la răul ce poate schimba seninul pământului-Rai.

  Limbajul artistic se arată şi prin forma muzicală a textului, care este organizat în versurile sonetului,cu rimă îmbrățișată,ritm trohaic,măsura 11 silabe.

Elementele limbajului popular, adresarea directă, argumentează lirismul subiectiv al poeziei.Predomină imaginile vizuale concretizate la nivel stilistic în epitete cromatice:,,zările albastre,bolta-n aur să îmbrace”;dar și epitete ale stării de liniște:,,milostiva pace,stejarul mut,tainici făcători.” Personificările:,,o șoaptă nu colindă,bolta să se-mbrace,stejarul tace” sugerează implicarea afectivă a elementelor din cadrul natural în trăirile eului liric. 

        În concluzie,poezia,,Gândește-te” este lirică, deoarece, prin vocea  eului liric autorul comunică în mod direct printr-un limbaj expresiv emoţiile şi gândurile trăite într-un moment de liniște,gândind și înțelegând că omul poate deteriora pacea și seninul naturii. Gândirea este dorinţa de a cunoaște și de a înțelege rostul omului,iar porunca divină este,,Gândește-te la universul ce ne înconjoară.”

gen epic--,,Poarta”(fragment) de Nicolae Velea

,, Poarta se mai ținea doar într-un cui. Sandu văzuse de mult că se ține doar într-un cui, dar nu spunea la nimeni. Credea că niciunul dintre ai casei nu știe ce știe el. Când, într-o seară, o auzi pe maică-sa:

― Apucă-te, mă omule, și drege poarta aia. Se mai ține doar într-un cui și o să cadă peste ăsta micuʹ. ― Toate la vremea lor, femeie, răspunse taică-său. Mâine car lemnele alea la joagăr pentru grajdul nou. Poate poimâine.

Asta îl neliniștea pe Sandu. Așteptase atât de mult să cadă poarta... Mai căzuse o dată, anul trecut, și-și aducea aminte cum se jucase atunci: pusese patru pietre sub poartă, încât ea părea o plită uriașă, adusese o căldare veche, umplută cu nisip, pe care o pusese deasupra și învârtea cu un băț de parcă făcea mămăligă. Apoi strânsese câteva foi de brustur și ștevie, le tocase cu o custură* și le pusese într-o cutie ca și când ar face mâncare. Și câte nu mai făcuse... Simțea ceva cald, rotund, înfășurat în lumină și bucurie, nici el n-ar fi putut spune ce simțea, când se gândea cum se jucase anul trecut. Ținea să se joace la fel și anul acesta. Dar mai întâi trebuia să cadă poarta. Nu mai putea aștepta. A doua zi, când toți erau plecați la câmp, a luat un clește, s-a cățărat pe poartă și a început să tragă cuiul. Dar parcă înadins, cuiul nu voia să iasă. Și-a adunat odată toate puterile și a tras, dar cleștele a scăpat muchia cuiului și Sandu a căzut jos. A început să plângă încet, de durere și ciudă, și privea printre lacrimi la cuiul încăpățânat. Ar fi vrut să-l bată, dar asta ar fi însemnat să-l înfigă și mai bine și, dacă-l mușcă iar, nu avea vreun folos, pentru că era mai tare decât dinții lui. [...]

Cuiului i-a venit de hac în aceeași zi. Taică-său umpluse căruța cu lemne pentru joagăr și, când să iasă din curte, i-a spus:

― Sandule, stai în spatele căruței și spune-mi cum să cârmesc ca să nu se agațe osia de poartă.

Sandu a făcut tocmai pe dos: i-a spus s-o ia mai spre dreapta, adică mai spre poartă și vedea cum, încet, încet, cuiul iese ruginit din gaură. N-a mai auzit mustrările lui taică-său. S-a dus într-un suflet și a adus căldarea și custura de unde le avea ascunse. A pregătit toate celelalte la fel ca în anul trecut. Dar, pe când mesteca nisipul în căldare, s-a oprit. Simțea că parcă lipsea ceva. A început să toace brusturii și ștevia. S-a oprit din nou. Lipsea ceva și nu știa ce. Se apucă să toace mai cu înverșunare. Degeaba. Anul trecut se simțea în rând cu oamenii mari când făcea toate acestea. Acum văzu parcă întâia dată că toacă brusturi și mestecă nisip. Maică-sa toca pătrunjel și mesteca mălai. [...] Maică-sa [...] se repezi la copil, dar [...] văzu că plânge:

― Ce e, Sandule, cu tine? Plângi?

Băiatul nu răspunse nimic și se aruncă hohotind în brațele ei.

― Sandule, mamă, ce e cu tine?

 El nu putea să răspundă nimic. Plângea, cuibărindu-se mic în brațele ei, căutând parcă ocrotire de ceva neînțeles și îngrozitor care-l înspăimântase. Abia după un timp putu bâigui:

― Poarta, mamă...

Și plângea și mai tare, știa că nu de asta plânge, ci de altceva și mai dureros pe care nimeni nu-l poate înțelege, nici chiar el însuși, și nimeni nu-i poate spune de ce plânge. După ce se domoli, stătu un timp mut, cu ochii mari privind în gol, apoi se smulse îndârjit și parcă rușinat din brațele mamei și-i spuse surprinzător de liniștit, cu o voce de parcă era a lui taică-său:

― Hai să mă ajuți să dregem poarta aia, mamă! ”

                                                                                  ( Nicolae Velea—Poarta-fragment)

  Genul epic cuprinde opere literare în care mesajul este transmis în mod indirect, prin intermediul personajelor, naratorului și al acțiunii.

  Titlul fragmentului,,Poarta” - simbolizează locul de trecere dintre două stări, dintre două lumi:copilărie și adolescență, dintre cunoscut şi necunoscut, dintre lumină şi întuneric, ea nu doar marchează un prag, ci îl şi invită pe om să-l treacă spre un alt tărâm,spre o altă vârstă. 

  În primul rând,în text există  acţiune la care iau parte personaje. Impresionează deschiderea spre tema copilăriei, a experienței care descoperă adevăruri.Autorul prezintă un aspect din existența unei familii obișnuite în care un copil,Sandu,urmărește discuția dintre mama sa și tatăl despre poarta casei,care era desprinsă și atârna într-un cui.Băiatul știa despre poartă,era un secret al lui.Tatăl,meticulos,își cunoștea rosturile într-o ordine:întâi va face un grajd,apoi a veni rândul porții.Gândurile lui Sandu erau neliniștite,își dorea căderea porții ca în anul anterior,când poarta căzută devenise spațiu de joacă-acolo pe poartă se juca de-a pregătirea mâncării,așa cum văzuse la mama sa: din nisip,foi de brustur și ștevie făcea un fel de mâncare.Era o joacă a unui copil fericit în felul lui,imitând îndeletnicirile oamenilor mari.

Cu seriozitate,începe să desfacă cuiul în care se mai ținea poarta,nu reușește,pentru că cuiul este o piesă de rezistență a porții.Plânge ca un copil ce nu poate căpăta ceea ce dorește.Apoi crede că-l poate păcăli pe tatăl său,îndrumându-l greșit la ieșirea din curte,pentru a desprinde poarta.Fericit că poarta a căzut,reia jocul ca în anul trecut,doar că acum înțelege că s-a schimbat ceva în ființa lui.Plânge cu durere și caută ajutor la mama sa,adăpostindu-se în brațele ei.Înțelege că jocul a rămas în altă lume,că el este altul,că s-a schimbat,plânge luându-și rămas bun de la copilărie,iar când se potolește simte cum s-a transformat și din acest moment este altul:un om hotărât ce poate deveni independent,luând hotărâri.Cu glasul unui om matur ca,, a lui taică-său”decide că va repara poarta,înțelegându-i rostul: este locul de trecere  către cunoașterea propriei conștiințe, regăsirea de sine, a mulțumirii și a fericirii pe care până atunci nu a fost observată, semnifică sfârșitul unei perioade a vieții.

  Autorul caută să explice comportarea personajului său și o găsește în singurătatea gândurilor sale,își îndeamnă personajul să recurgă la jocuri ciudate,impunând un personaj cu o bogată viață interioară.

Sandu este un copil ce trece spre adolescență,de la joacă la seriozitatea preocupării în gospodăria familiei.Procesul de modificare a conștiinței copilului favorizează schimbarea gesturilor,gândirii și limbajului.Sandu este în pragul maturizării,face primii pași spre o viață nouă,desprinzându-se de sprijinul,ocrotirea mamei,are un comportament  straniu, dar adevărat, o bogată viață interioară, cu privirea ațintită în permanență către propriul sine, către propria interioritate.

  În al doilea rând, caracterul epic al textului este dovedit de prezenţa naratorului, cu o artă deosebită a povestirii și o capacitate extraordinară de a surprinde natura umană. Stilul lui Nicolae Velea impresionează prin trăirile cumva ciudate ale unui copil, surprinzând trecerea de la copilărie la adolescență ,procese de transformare, de înțelegere a unor fenomene legate de viață. 

Investigând lumea copilăriei, prozatorul evită orice sentimentalism şi adoptă un ton sobru, de analiză obiectivă. Remarc stilul oral, spontan al narațiunii.Dialogurile sunt ale unor oameni simpli,preocupați de grijile zilnice, prezintă o realitate care marchează grija unei mame față de manifestările copilului său.

  În concluzie, fragmentul este un text epic, în care autorul comunică indirect, un mesaj cu un remarcabil simț al cuvântului despre un  personaj cu suflet pur, deschis,povestind  evenimente din viaţa sufletească a unei ,,făpturi neînsemnate" .Nimeni nu şi-ar fi putut închipui că se pot întâmpla atâtea în sufletul unui copil ce se va transforma într-un adolescent responsabil.