Sfârșit de iunie...dimineața de Sânziene..Din
păienjenișul de drumuri care brăzdează codrul de la marginea orașului se desprinde
la un moment dat o poiană mai largă, unde pădurea se retrage spre cer și piatra
se acoperă cu iarbă.
Uneori mă întreb dacă nu cumva visele mele sunt aripi cu
care pot zbura spre cer... sau noi,oamenii, suntem păsări cu aripile crescute
înăuntru???
Îmi întorc fața către soare și cred că umbrele vor
rămâne în urma mea Este atât de cald, încât fluturii lasă în urma lor
zigzaguri de lumină în aerul încins. Soarele se scurge din cer ca un trunchi de
foc. Străbat desișul de salcâmi fragili și înalți, până acolo unde vântul
devine subțire, până acolo unde ierburile devin de culoarea pietrei, până acolo
unde încep cărările abia închipuite ale pădurii și până unde aerul se face de culoarea
petalelor albe.
Sunt într-o pădure adevărată.Iarba e măruntă și deasă, străbătută
de cărărui abia văzute, dar pe măsură ce înaintez, văd că salcâmii se fac mai
mari și mai mari, pentru că, în cele din urmă, să facă loc stejarilor și
fagilor uriași, printre crengile cărora abia pot vedea cerul. Abia atunci îmi
dau seama că în pădure nu bate vântul, e ca și cum el ar aluneca pe deasupra și
îmi dai seama că în jurul meu e o liniște stranie, că am intrat într-un spațiu
diferit.Doar cucul cântă o dată de rămas bun...e ultima lui cântare.
Atunci am văzut pentru prima o piatră ciudată, chiar lângă stejarul ce părea o cetate,așa de mare era trunchiul.Era o piatră apărută din adâncurile pădurii și ale cețurilor, albă, uriașă, puțin înclinată, ca și cum s-ar fi clătinat sub apăsarea timpului. De departe, arăta ca o mare siluetă omenească alburind printre copaci. De aproape, fuioarele cețurilor de căldură se agăța de ea. O ating și eu, cu inima tremurând, nu știu de ce. E o piatră veche, grea, așezată ciudat, acoperită cu semne nedeslușite. În mijloc e o scobitură în care, poate, s-a aflat cândva un ascunziș, ca și cum niște mâini enorme ar fi săpat o groapă pentru a-și ascunde singurătatea.Mă întreb: Cine a pus-o aici? De ce? Ce e cu trupul acesta din piatră străjuind ascunzișul pădurii? Trebuie să se fi petrecut ceva important aici.... și așa am stat un timp acolo, trăgând în piept subțirimea diafană a cețurilor țesute între stejari, trăgând cu urechea la curgerea vântului și la zgomotele mărunte ale pădurii. Era o taină acolo. Ceva nefiresc. O poveste pierdută, închisă în tăcerea de piatră a locului. Un înțeles tulburător și neclar, care mă ispitea să-l dezleg,apoi am auzit o voce suavă chemând soarele...Am fugit, rătăcind pe cărările aburoase,dar mi-am însemnat totul în minte, ca să nu uit drumul pe care urma sa mă întorc.Ceva mă-ndemna să-mi întorc privirea și-atunci le-am văzut pe ele,Sânzienele,ființe ireale, fantastice, făpturi luminoase din aer, albe, frumoase.Fuioarele ușoare de vânt se transformaseră în zâne cu părul galben și rochii albe de abur.Dansau o horă amețitoare, cântând în aer cu glasuri nemaiauzit de armonioase.
Atunci am văzut pentru prima o piatră ciudată, chiar lângă stejarul ce părea o cetate,așa de mare era trunchiul.Era o piatră apărută din adâncurile pădurii și ale cețurilor, albă, uriașă, puțin înclinată, ca și cum s-ar fi clătinat sub apăsarea timpului. De departe, arăta ca o mare siluetă omenească alburind printre copaci. De aproape, fuioarele cețurilor de căldură se agăța de ea. O ating și eu, cu inima tremurând, nu știu de ce. E o piatră veche, grea, așezată ciudat, acoperită cu semne nedeslușite. În mijloc e o scobitură în care, poate, s-a aflat cândva un ascunziș, ca și cum niște mâini enorme ar fi săpat o groapă pentru a-și ascunde singurătatea.Mă întreb: Cine a pus-o aici? De ce? Ce e cu trupul acesta din piatră străjuind ascunzișul pădurii? Trebuie să se fi petrecut ceva important aici.... și așa am stat un timp acolo, trăgând în piept subțirimea diafană a cețurilor țesute între stejari, trăgând cu urechea la curgerea vântului și la zgomotele mărunte ale pădurii. Era o taină acolo. Ceva nefiresc. O poveste pierdută, închisă în tăcerea de piatră a locului. Un înțeles tulburător și neclar, care mă ispitea să-l dezleg,apoi am auzit o voce suavă chemând soarele...Am fugit, rătăcind pe cărările aburoase,dar mi-am însemnat totul în minte, ca să nu uit drumul pe care urma sa mă întorc.Ceva mă-ndemna să-mi întorc privirea și-atunci le-am văzut pe ele,Sânzienele,ființe ireale, fantastice, făpturi luminoase din aer, albe, frumoase.Fuioarele ușoare de vânt se transformaseră în zâne cu părul galben și rochii albe de abur.Dansau o horă amețitoare, cântând în aer cu glasuri nemaiauzit de armonioase.
Peste câteva zile m-am întors cu bunicul și în locul
acela răsăriseră flori galben-aurii, cu inflorescenţe mărunte, pline de polen
mirosind puternic a câmp şi a miere. Era poiana numai cu flori de sânziene, o
poiană încărcată de magie… din flori se scutura o ploaie fină de aur, și...nici
urmă de piatră.Am înțeles că pe-acolo trecuseră Sânzienele-zâne,sânzienele fete-flori....probabil
că piatra va răsări din nou la anul,dar până atunci bunicul îmi spune râzând: sau crezi
că nu există magie, sau crezi că totul e magie....ei bine ce să cred?????
