Acestă poveste au născocit-o părinții mei,când eram mai mic și de fiecare dată,
când mi-o povesteau,mai adăugau niște întâmplări,
iar acum ,când mi-am amintit-o,
am scris-o împreună cu ei......
BASM---SVELTA și DUHUL cel BUN
(POVESTE ORIGINALĂ)
Într-o pădure deasă și întunecoasă,unde apărea ici-colo câte un luminiș, în care se odihneau iepuri fricoși sau căprioare ce se odihneau sub tufe înflorite,trăia un tăietor de lemne.Muncea de dimineață până seara,tăia copacii bătrâni pe care-i ducea la marginea pădurii și-i vindea oamenilor.Se întorcea seara în căsuța sărăcăcioasă unde-l aștepta fiica sa,care trebăluia toată ziua.
Era frumoasă,veselă,înconjurată de florile din grădinuță,de păsări,cîteva oițe,un măgăruș. Când își termina treburile,lua câte o carte de poezii și le citea viețuitoarelor ce păreau că o ascultă cu atenție și doar pisica neagră cu ochi galbeni adormea,fără să-i pese de nimic.Câteodată cânta cu păsările din copacii ce-i înconjurau casa,iar apa izvorului murmura încetișor.
Erau zile când pornea împreună cu tatăl său pe potecile pădurii,fiindcă pădurea era ca o casă verde pentru ea și-atunci se simțea înconjurată de parfumul florilor sălbatice,de mângâierea frunzelor,de foșnetul ierbii,apoi mângâia fiecare copac ce urma a fi tăiat și-i cerea iertare.Iar, când se depărta de tatăl său și acesta o striga: Svelta!,întreaga pădure părea că o caută,apărea de după un copac un cerb care o striga, și Svelta apărea cu coșul plin de ciuperci și fructe.
De când era mică,serile și le petrecea cu Vultur care era tot tăietor de lemne,meserie pe care o învățase de la tatăl Sveltei.Vultur era orfan și crescuse singur,doar că deseori se ducea într-o peșteră care nu avea nicio intrare,dar el intra într-un fel misterios prin stâncă,de parcă era un abur.Acolo se întâlnea cu un bătrân care-l învăța tainele lumii.Poate de aceea Svelta era uimită,când el îi numea constelațiile cerești sau îi aducea cărți cu numere,îi vorbea despre alte locuri unde oamenii vorbesc o altă limbă,ba chiar îi povestea despre oameni care descoperiseră pământuri noi.Între cei doi era o prietenie deosebită.
Timpul trecea și nicio întâmplare nu schimba viața liniștită din pădurea îndepărtată de lume.
Se întâmplase în vara aceea că ploaia a uitat de locurile unde trăia Svelta.Era vară,dar frunzele rugineau în copaci,iarba se usca,apa seca,iar viețuitoarele pădurii căutau păraiele, pentru a se adăpa.Mare urgie năpădise.Oamenii de la câmpie urcau spre aceste locuri și întrebau de apă.
Voiau s-o ducă la vale pentru copii.
Svelta cunoștea potecă cu potecă,îi ducea pe fiecare pe la izvoarele ascunse sub stânci,iar Vultur îi uimea pe toți,când,cu două bețișoare,descoperea în adâncuri apa,săpa și apa țâșnea limpede și răcoroasă.Și astfel,oamenii plecau cu apa care însemna viață pentru toți.
Pe când se petreceau acestea,iată,se aude într-o noapte un zgomot mare la ușa pădureanului.
-Ce-o fi?Cine bate?
Bătrânul și fata au mers repede la ușă și acolo în pragul ei sta un tânăr.Purta pe el straie bogate,haină de catifea verzuie pe care avea încins un paloș,cizme roșii de piele scumpă.Pe spate avea o pelerină cusută cu fire de argint,iar pe cap purta o pălărie din catifea roșie.Ține cu putere de hamuri un cal alb care bătea pământul cu copita.
Bătrânul și fata se înclină cu respect în fața lui:
-Ce poruncești,Măria Ta!
-Sunt un fugar,șoptește tânărul.Merg peste acești munți,dar m-am rătăcit.V-aș ruga să mă călăuziți.
-Merg eu cu Măria Ta,răspunde moșul,numai să-mi iau o haină,că sus în munte e frig.
-A!nu!dumneata ești bătrân,mergi prea încet,iar eu sunt urmărit de dușmanii care vor să mă prindă și să mă ia prizonier.
-Te însoțesc eu, a sărit atunci de lângă ușă,fata.Nu te lăsăm ,străinule,să pieri,oricine ai fi...
-E fata mea,a grăit bătrânul,și este îndrăzneață,dar...e noapte.Cred că tot mai bine este să merg eu cu Măria Ta.
-De ce te îngrijorezi atât,moșnege,lasă,zice drumețul.Cu tine nu pot merge prea departe,pe când fata ta poate merge mai repede și așa dușmanul nu mă poate ajunge.Atunci eu plec.Ce-o fi,o fi!
Și-a tras calul și a vrut să plece ,dar Svelta i-a ieșit înainte :
-Te rog,nu te supăra pe tata,drumețule.Voi merge eu.
-Bine,dar tatăl tău ce va spune?
-Va fi de acord și el.Nu putem lăsa un om în mâinile dușmanilor.
-Bine,du-te,eh,a oftat nemulțumit bătrânul.
-2-
Au pornit amândoi,drumețul și fata peste munți.Svelta mergea înainte,căutând potecile mai bune,iar în urma ei mergea voinicul,cu calul.
Fata simțea că urcă greu,nu i se mai întâmplase,era chiar nedumerită,pentru că de obicei zbura cu picioarele ei ușoare.Acum,parcă avea greutăți în tălpi,abia se mișca.Fața îi era udă ,dar își spunea că nu trebuie să bage de seamă oboseala asta ciudată.Din când în când întorcea capul spre străin.Acesta se strecura printre tufișuri,sărea peste gropi,fără urmă de oboseală.
-Mai poți să urci?o întreba el pe fată,zâmbind cu șiretenie.Dacă nu mai ai putere,întoarce-te,am să-mi găsesc drumul singur.
-De vreme ce am promis că-ți voi scăpa viața,voi merge până sus,a hotărât Svelta,deși se chinuia,urcând.Nu înțelegea ce i se-ntâmplă.Și-atunci i-a venit în gând o poveste cu zmei,pe care i-o spusese tatăl său,când era mică. Își face curaj și se străduiește să meargă înainte.
-Vrei să te urc pe cal și să-mi arăți mai bine calea?
-Nu.Merg pe jos,nu-mi e greu.Îi era rușine,fiindcă credea că tânărul nu e obișnuit cu munții ca ea.
Și totuși se întreba cum de el urcă așa de ușor.
Noaptea se ducea încet,încet,iar zorii unei noi zile se ridicau ușor ,cețuri se strecurau prin văi,iar păsările se trezeau în cuiburile lor și începeau să ciripească.
Aerul era rece,tare pentru că se apropiau de vârf.
Mai era încă puțin.
Puțin...puțin...și iată că au ajuns în vârf.
Fata își șterge fața udă de oboseală,inima îi bate cu putere.Răsuflă greu.Îi este foame,fiindcă plecase în grabă și uitase să-și ia de mâncare.Iar buzele îi sunt arse de sete.Se uită de jur-împrejur și nu vede niciun pom cu mere,niciun izvor cu apă.Și drumul de întoarcere e foarte lung.
-Pe aici e drumul pe care-l cauți,i-a spus fata,arătându-i turnul unei cetăți.Din clipa asta nu-ți mai trebuie călăuză,iar eu mă voi întoarce.
Erau amândoi în vârful muntelui.Vântul sufla cu putere,era ca o furtună.
-Îți mulțumesc că m-ai adus până aici,i-a spus tânărul.Și,pentru că în noaptea asta cât ai ostenit până aici,vreau să mergi cu mine înainte.Aș vrea să rămâi în cetate cu mine și să-mi devii soție.Eu sunt bogat și sunt puternic.Cetatea ce se vede în vârful muntelui este a mea.
Fata s-a uitat spre el cu ochii ei senini,albaștri și i-a răspuns:
-Tu ești bogat,ești un prinț mare,se vede bine.Dar eu sunt împreună cu Vultur,prietenul meu cu care am crescut de când eram mică.El este un om simplu,este doar tăietor de lemne.Este sărac.Noi am crescut împreună,ne-am jurat credință,iar eu îmi voi ține jurământul.Vom fi împreună toată viața.
-Vreau să vii la masă,pentru că știu că ți-e foame,sete,măcar atât.
-La care masă?a întrebat fata cu mirare.
-Vino și vei vedea!
Și prințul a scos din buzunarul hainei un fier învârtit,pe care l-a răsucit în stâncă și l-a învârtit,l-a învârtit de mai multe ori,până când s-a transformat într-un pitic caraghios,îmbrăcat cu pantaloni violeți,hăinuță galbenă și a vorbit cu un glas pițigăiat:
-Ce-ți dorești,stăpâne?
-Să ne pregătești o masă deosebită,bună.
Piticul a întins mâna, și din stâncă s-a ivit o masă,pe care erau așezate fripturi,pâine pufoasă,prăjituri,fructe,carafe pline cu vinuri scumpe,apă rece,siropuri.De o parte și de alta a mesei apăruseră copaci înverziți,cu flori,plini de păsări cântătoare.Piticul a prins calul și l-a legat de un pom.Apoi prințul a poftit-o pe fată să se așeze,dar ea nu a voit,simțea că-i e teamă și l-a întrebat:
-Văd că faci vrăji.Cine ești?Vreun zmeu,ființă nepământeană.
Prințul începu să râdă:
-Nu,Svelta!Sunt Duhul muntelui,duhul cel bun.Am vrut doar să te pun la încercare:eu ți-am făcut pasul greu la urcușul muntelui.
Apoi l-a luat pe pitic de urechi,l-a învârtit și a devenit,iar fierul învârtit,i l-a dat fetei și o cheie de argint.
-Te răsplătesc pentru bunătatea ta,pentru puterea ta,credința ta.Piticul este norocul tău,iar cu cheia vei deschide multe încuietori pentru binele oamenilor.
Prințul a încălecat pe calul său și a pierit printre stânci ca un fum.
-3-
Sveltei nu îi venea să creadă.Privea cheia,apoi a făcut același gest cu fierul învârtit,a apărut iar piticul,iar fata i-a cerut să-i dea un cal.Printr-un semn al piticului a apărut un cal înșeuat,gata de drum.
Voia să încalece pe cal,când a auzit o voce care o striga:
-Svelta!Svelta!
-Cine mă strigă?Glasul tău seamănă cu al lui Vultur!
-Eu sunt!Chiar eu,Vultur!Unde ești?
-Aici în vârful muntelui!
Vultur a urcat greu până la ea și i-a povestit ce se petrecuse acasă,în pădurea,unde-l lăsase pe tatăl ei.După plecarea ei,bătrânul tată s-a întristat foarte tare,se tânguia cu regrete ,pentru că a lăsat-o să plece noaptea cu un necunoscut. Ieșit afară, a stat toată noaptea,pândind să-i vadă pe urmăritorii prințului.S-a gândit că acel prinț îl înșelase,ca să-i răpească fata și s-o ducă pe alte tărâmuri.
Și-atunci,disperat s-a dus la Vultur și i-a povestit toată întâmplarea.
Vultur a mers repede la bătrânul înțelept din peșteră,iar acesta s-a uitat într-un glob de sticlă și a zărit-o pe Svelta urcând muntele cu prințul.Așa a știut Vultur pe unde să meargă,pentru a o găsi pe fată.
-Acum să-mi povestești cine a fost prințul și de ce a dorit să ajungă în vârful muntelui.
Fata i-a arătat fierul învârtit,masa care era încă întinsă,calul,cheia,deși nu știa la ce-i va folosi.
Vultur,la început,s-a înveselit de atâtea daruri,chiar a încercat și el fierul învârtit și a poruncit piticului apărut să-i aducă și lui un cal înșeuat.
Amândoi s-au bucurat,s-au îmbrățișat și au hotărât să se înapoieze în locurile lor.
Deodată Vultur a simțit că în urechea lui aude un glas:
-Svelta te minte!Prințul era un vrăjitor.I-a dat daruri,iar calul o va duce pe alt tărâm.Închide ochii și eu te voi face să vezi locurile prințului.Iar Vultur s-a îngrozit, văzând drumuri pline de pietre și șoareci ce alergau,copaci arși de focurile ce izbucneau prin toate locurile,corbi,ciori,case dărâmate,schelete.
Un palat înnegrit,în pragul unei uși enorme stătea un prinț urât cu ochii întunecați și gheare în locul degetelor.
Vultur a rămas pe gânduri: o fi adevărat?n-o fi adevărat?și se uita întrebător la fată.
-Așa ?Nu crezi nimic din ce ți-am spus?Să spună piticul ăsta fermecat,care e de față,grăi fata.
-Ba nu,piticul poate minte,rosti băiatul cu gândul la ce-i arătase vocea.
-Și-atunci ce să fac,ca să mă crezi?
-Să mergem la peștera unde stă bătrânul înțelept și să deschizi stânca din față cu cheia.
Au pornit amândoi cu caii spre pădurea unde se afla peștera.Caii fugeau ca o furtună,iar fetei îi curgeau lacrimi pe obraz de ciudă, că Vultur îi pusese la îndoială întâmplarea prin care trecuse.
Deodată calul său s-a înălțat de la pământ de parcă avea aripi,iar alături de ea era chiar prințul ca un abur,o privea zâmbind.
A ajuns înaintea lui Vultur,a scos cheia, a înfipt-o în stâncă,iar aceasta s-a deschis ca o ușă obișnuită.Când a ajuns Vultur,în pragul peșterii era bătrânul înțelept înconjurat de o lumină strălucitoare.
-Ce spui acum?
Vultur,dezmeticit,a îngenunchiat în fața fetei,rugând-o de iertare.Apoi i-a povestit despre vocea pe care numai el o auzise și despre ce văzuse aievea.
Înțeleptul i-a poftit pe amândoi în peșteră și acolo au fost întâmpinați de o mulțime de oameni ce aveau fețele supărate,întristate,unii erau bolnavi,alții păreau flămânzi,în zdrențe,murdari.
Svelta i-a privit uimită,nu-i venea să creadă că astfel de oameni trăiesc acolo ascunși.
Înțeleptul i-a dus într-o parte și le-a povestit că un vrăjitor ce avea palatul dincolo de munte a pustiit locurile în care trăiau acești oameni.Răutatea lui a distrus prin foc totul:casele oamenilor,animalele,câmpurile,pădurile.Acum pământurile lor sunt scrum,iar cei ce-au rămas în viață au fugit și și-au găsit adăpost în peșteră.
-Noi,cum îi putem ajuta?au întrebat împreună Svelta și Vultur.
-4-
-Dacă le-ați aduce cele necesare traiului: haine,mâncare și mai ales apă,a răspuns cu glas încet
Înțeleptul.Dar e greu,de unde să aveți voi astea toate?
Svelta a rămas pe gânduri,apoi s-a uitat la cele două obiecte dăruite de Prinț,duhul munelui.
O!ce bine-ar fi dacă ar fi lângă mine,sigur m-ar ajuta,și-a spus fata,suspinând.Și deodată a simțit un vânticel cald că o înconjoară.
-Nu te speria!sunt eu Duhul Muntelui,numai tu mă poți simți și auzi.Ți-am auzit gândul și am venit să te ajut.Iată ce vei face,ascultă cu atenție!
Și a început să-i șoptească la ureche.Svelta dădea din cap în semn că înțelege ce-i spune.Se pare că și Înțeleptul auzea vorbele Duhului,fiindcă și el era foarte atent.Numai Vultur se uita nedumerit la ei.
Deodată,Svelta s-a ridicat și le-a cerut oamenilor să stea liniștiți și s-o asculte.
-Mergeți toți în adâncul peșterii și așteptați!
Oamenii, la semnul Înțeleptului, s-au retras încet,ridicându-și bolnavii,copiii.
Cu cheia de argint,Svelta a început să deschidă pereții peșterii și,ca prin minune,aceștia coborau în pământ,iar în locul lor răsăreau case cu grădini,poteci,copaci,iar deasupra cerul albastru cu soarele cald aducea viață adevărată.Se năștea astfel o nouă așezare,un sat numai bun de locuit pentru oamenii aceia năpăstuiți.
Duhul a dus-o pe fată spre o margine de stâncă,iar ea a înțeles că acela e locul potrivit pentru un izvor ce va curge printre stâncile de la marginea satului.Și iar a răsucit cheia fermecat în piatră,iar apa limpede s-a revărsat în șuvoi.
A venit rândul fierului răsucit ,iar fata l-a răsucit,l-a răsucit și iar l-a răsucit,până când a apărut piticul cel caraghios,care a vorbit cu același un glas pițigăiat:
-Ce-ți dorești,stăpână?
-Să aduci în casele astea în care vor sta oamenii necăjiți din peșteră și să pui în ele tot ce le este necesar unui trai bun.
Și dintr-odată în case au apărut obiecte ,mâncare iar peste tot erau animale de tot felul care să le facă oamenilor viața mai ușoară.
Cei trei: înțeleptul,Svelta și Vultur au mers în peșteră,au adunat oamenii și i-au dus spre noua lor viață.Fiecare mergea spre câte o casă,de parcă o cunoștea.Abia acum au înțeles că piticul cu Duhul cel bun făcuseră casele la fel ca acelea pe care vrăjitorul le arsese,pentru a stăpâni el pământurile oamenilor.
Și,pentru că Svelta îl simțea pe Duhul cel bun lângă ea,s-a întors,i-a zâmbit și i-a șoptit:
-Din partea oamenilor aceștia îți mulțumesc eu!Dar mai am o ultimă rugăminte:aș vrea să te arăți așa
cum ai venit în noaptea aceea,pentru că toate minunile astea s-au întâmplat datorită ție.
-Nu pot să-ți îndeplinesc dorința, chipul meu adevărat îl pot avea numai noaptea.Blestemul vrăjitorului care a distrus viețile oamenilor de lângă noi,care i-a șoptit minciuni prietenului tău,Vultur,nu va fi înlăturat decât dacă un om,oricare ar fi el, va culege de pe cel mai înalt vârf floarea zorilor de zi,ce apare la răsăritul soarelui și trăiește o clipă.Când voi mirosi floare voi redeveni om.
Svelta a fugit către Vultur și l-a rugat ca el să înlăture blestemul vrăjitorului.Băiatul a stat,s-a gândit și,privind spre Înțelept,a răspuns:
-Nu-l pot lăsa singur pe bătrânul înțelept,trebuie să-l ajut,oamenii ăștia au nevoie de noi.
-Mă voi duce eu ,voi găsi floarea și te voi scăpa de blestem!i-a șoptit Svelta duhului cel bun.
Și fără a privi în urmă,a plecat în grabă pe potecile pe care le știa atât de bine.Alături de ea zburau păsările cântătoare care-i arătau drumul cel mai ușor,iar pașii ei parcă zburau,tufișurile n-o împiedicau,copacii se plecau răcorindu-o,izvoarele săreau în stropi reci și ea îi sorbea ,vântul îi sufla din spate,iar ea nu obosea.Mergea fără odihnă și uimită primea din ciocurile păsărilor fructe mici și nu răbda de foame.
-Mai am puțin,puțin!Doamne, ajută-mă să-l scap de vrajă pe duhul cel bun!
-Uite vârful!E încă noapte,să mă așez cât mai aproape,să pot prinde răsăritul soarelui.
Deodată a simțit o amorțeală ușoară și a adormit.Când s-a trezit,soarele strălucea pe cerul albastru.Svelta a început să plângă de necaz, că adormise și-și spuse că în noaptea care va veni va fi mai atentă,ba chiar le-a rugat pe păsările ce erau lângă ea să n-o lase să adoarmă.
-Să-mi cântați ,de cum se va lăsa noaptea!
-5-
Iar păsările au cântat ușor,spunându-i că au înțeles.
Și din nou a venit noaptea,iar cântecul păsărilor a ținut-o trează.
-Să număr,până voi vedea floarea roșie răsărind.
A numărat,a numărat și-a adormit în cântecul păsărilor.
-Ceva necurat mi se întâmplă,de ce adorm fără voia mea.Cântecul păsărilor,apa izvorului,aerul muntelui,toate mă adorm.A!iată un cerb,poate dacă mă va împinge cu coarnele lui,nu voi adormi.
Și fata s-a așezat lângă cerb,și-a sprijinit mâna pe coarnele lui și când ațipea,cerbul își scutura coarnele.Și uite-așa a trecut noaptea.În zorii zilei,fata s-a ridicat,iar cerbul a urmat-o.În vârful muntelui floarea cea roșie își desfăcea petalele.Era o floare micuță,cu tulpina delicată,cu petalele rotunde,iar în mijloc avea două aripioare albe.
Svelta a urcat repede,a cules floarea zorilor de zi și s-a uitat nedumerită în jur.Trebuia s-o miroasă duhul cel bun,Prințul.Lângă ea era cerbul care o veghease să nu adoarmă.Acesta și-a întins botul catifelat și a mirosit floarea și ca printr-o minune Prințul a părut lângă fată.
-Deci, tu ai fost cerbul care m-a ajutat să nu adorm.
-Când am văzut șiretlicurile vrăjitorului care te adormea,suflând spre tine un vânticel parfumat,am hotărât că trebuie să te ajut.M-am transformat în cerb și am stat lângă tine.Îți mulțumesc !datorită ție am redevenit Prințul acestui munte,iar vraja mea s-a rupt.
Și-n clipa aceea un nor s-a coborât din cer și l-a smuls pe vrăjitor,învârtindu-l, până când din el n-a mai rămas decât câteva fire de cenușă.
Prințul a îmbrățișat-o pe Svelta de bucurie,iar ea s-a uitat spre el fericită.
Amândoi au înțeles că vor fi împreună pe vecie.
Apoi au coborât spre oamenii ce-și rostuiseră noua viață.I-a întâmpinat Înțeleptul,care l-a îmbrățișat pe Prinț și i-a povestit că de mult,de mult i s-a arătat în globul de sticlă fermecat că el împreună cu Svelta vor conduce acele ținuturi,că locurile acele vor deveni un adevărat Paradis,ocrotit de căldura lui Dumnezeu.
Oamenii au hotărât să facă drumuri,sate până la castelul Prințului,iar,când au terminat de muncit au numit țara lor - SVELTANIA.
Cei doi tineri:Prințul și Svelta au făcut o nuntă ca-n poveștile pe care ea le citea numai în cărți.
Alături de ei erau bucuroși bătrânul tată al Sveltei și Vultur ,care întotdeauna i-a fost fetei ca un frate adevărat.
Toți oamenii acelei țări trăiau fericiți,munceau cu râvnă,copiii învățau de la bătrânul Înțelept,pentru a deveni oameni curajoși ,sinceri,credincioși,statornici.
Pe steagul lor,la ferestre,în grădinuțe aveau ca simbol o floare roșie care avea în mijloc două aripi de înger,iar la nunta ei,Svelta a avut un buchet de mireasă din flori roșii,culese chiar de Prințul,domnul țării și soțul ei iubit.
numele meu: Eric Daniel
//am scris cinci pagini....a fost tema dată în timpul pandemiei///////
