,,Când mama a fost
încredințată că băiatul doarme, coborî încet din pat și (în vârful picioarelor)
ieși afară din odaie. Ușa o închise cu multă grijă, ca nu cumva cu scârțâitul
ei să-l trezească. Dar în după-amiaza aceea de vară căldura era atât de
puternică, încât somnul băiatului era firav, și acesta se trezi.
În odaie era întuneric, ferestrele erau acoperite cu
hârtie albastră. Dincolo de ferestre se simțea ziua de vară, strălucirea
amețitoare a soarelui, lumina aceea fierbinte oprită în hârtia geamului. Undeva
la vecini se auzea un ferăstrău tăind lemne, iar pe pragul ușii de la
bucătărie, care dădea în curte, fratele mai mare cânta din muzicuță. Se
întorsese de la râu, părul și muzicuța erau ude, în muzicuță intrase apă, și
sunetele care ieșeau din ea nu erau tocmai armonioase. La un moment dat, ferăstrăul
tăcu. Atunci rămaseră doar cântecul muzicuței și căldura de afară.
După ce ascultă toate astea, băiatul coborî din pat și se
duse la ușă, cu intenția să iasă afară. Ușa era însă încuiată și-i era frică să
bată să-și cheme fratele să-i ajute. Mai era încă o ușă în partea cealaltă a
odăii, pe care el niciodată n-o deschisese. Clanța era prea sus. Înălțimea lui,
de copil de trei ani, nu-i permitea să ajungă la ea. Aduse un scaun, se urcă pe
el și deschise ușa. Odaia în care intră n-avea mai mult de doi metri, o odaie
strâmtă, cu pereții albi. Din mijlocul odăii urca o scară de lemn – era scara
de la pod. Ușa de la pod era trasă pe jumătate, și în cămăruța întunecoasă o
fâșie de lumină cădea de-a lungul scărilor. Inima băiatului începu deodată să
bată, de parcă ar fi vrut să iasă din piept. O bucurie și o frică ciudată îi
umplură sufletul.
Băiatul fu cuprins de dorința să urce scările acelea de
lemn, să ajungă la deschizătura puternic luminată a ușii, să urce-n pod. E
drept că treptele erau prea îndepărtate unele de altele, scara era cam veche și
scârțâia, chiar sub pașii lui nu tocmai grei, totuși reuși să ajungă până la
ușa podului. Cu chiu, cu vai, se strecură prin deschizătura destul de strâmtă a
ușii și, în sfârșit, ajunse în pod. Aceasta era o lume nouă, și inima îi bătea
să se spargă.
Podul era plin de geamantane vechi în care erau cărți cu
coperte groase de carton negru, cărți pe jumătate roase de șoareci. Mai erau în
pod o pereche de pantofi fără tocuri, două roți de bicicletă fără spițe, un sac
cu pânza roasă și mâncată de șoareci, o icoană cu o sfântă cu inima roșie
scoasă din piept și cioburile unei oglinzi sparte.
La capătul podului însă, era o ușă care dădea într-un
balconaș. Cineva care ar fi privit de afară ar fi crezut că acolo e o mansardă.
Băiatul se apropie de ușă, o deschise și se trezi undeva
aproape de cer. Jos se vedeau casele cu acoperișurile roșii, iar departe –
câmpiile și râul. Iar acolo departe sunt munții, dar el e mai mare ca munții,
el e mai mare decât casele, el e uriaș. Pământul e și el acum pe mărimea
înălțimii lui. Se vede că, pe măsură ce te urci mai sus, pământul e nesfârșit
de mare. Și pentru că nu mai era nicio scară pe care să se urce, să se urce,
pentru ca sub el să crească pământul, copilul dori să zboare.
Apoi i se păru din nou că e destul să întindă o mână ca
să mângâie soarele. ”
Sorin Titel, Zborul
