,, Poarta se mai ținea doar într-un cui. Sandu
văzuse de mult că se ține doar într-un cui, dar nu spunea la nimeni. Credea că
niciunul dintre ai casei nu știe ce știe el. Când, într-o seară, o auzi pe
maică-sa:
― Apucă-te, mă omule, și drege poarta aia. Se mai ține
doar într-un cui și o să cadă peste ăsta micuʹ. ― Toate la vremea lor, femeie,
răspunse taică-său. Mâine car lemnele alea la joagăr pentru grajdul nou. Poate
poimâine.
Asta îl neliniștea pe Sandu. Așteptase atât de mult să
cadă poarta... Mai căzuse o dată, anul trecut, și-și aducea aminte cum se
jucase atunci: pusese patru pietre sub poartă, încât ea părea o plită uriașă,
adusese o căldare veche, umplută cu nisip, pe care o pusese deasupra și
învârtea cu un băț de parcă făcea mămăligă. Apoi strânsese câteva foi de
brustur și ștevie, le tocase cu o custură* și le pusese într-o cutie ca și când
ar face mâncare. Și câte nu mai făcuse... Simțea ceva cald, rotund, înfășurat
în lumină și bucurie, nici el n-ar fi putut spune ce simțea, când se gândea cum
se jucase anul trecut. Ținea să se joace la fel și anul acesta. Dar mai întâi
trebuia să cadă poarta. Nu mai putea aștepta. A doua zi, când toți erau plecați
la câmp, a luat un clește, s-a cățărat pe poartă și a început să tragă cuiul.
Dar parcă înadins, cuiul nu voia să iasă. Și-a adunat odată toate puterile și a
tras, dar cleștele a scăpat muchia cuiului și Sandu a căzut jos. A început să
plângă încet, de durere și ciudă, și privea printre lacrimi la cuiul
încăpățânat. Ar fi vrut să-l bată, dar asta ar fi însemnat să-l înfigă și mai
bine și, dacă-l mușcă iar, nu avea vreun folos, pentru că era mai tare decât
dinții lui. [...]
Cuiului i-a venit de hac în aceeași zi. Taică-său umpluse
căruța cu lemne pentru joagăr și, când să iasă din curte, i-a spus:
― Sandule, stai în spatele căruței și spune-mi cum să
cârmesc ca să nu se agațe osia de poartă.
Sandu a făcut tocmai pe dos: i-a spus s-o ia mai spre
dreapta, adică mai spre poartă și vedea cum, încet, încet, cuiul iese ruginit
din gaură. N-a mai auzit mustrările lui taică-său. S-a dus într-un suflet și a
adus căldarea și custura de unde le avea ascunse. A pregătit toate celelalte la
fel ca în anul trecut. Dar, pe când mesteca nisipul în căldare, s-a oprit.
Simțea că parcă lipsea ceva. A început să toace brusturii și ștevia. S-a oprit
din nou. Lipsea ceva și nu știa ce. Se apucă să toace mai cu înverșunare.
Degeaba. Anul trecut se simțea în rând cu oamenii mari când făcea toate
acestea. Acum văzu parcă întâia dată că toacă brusturi și mestecă nisip.
Maică-sa toca pătrunjel și mesteca mălai. [...] Maică-sa [...] se repezi la
copil, dar [...] văzu că plânge:
― Ce e, Sandule, cu tine? Plângi?
Băiatul nu răspunse nimic și se aruncă hohotind în
brațele ei.
― Sandule, mamă, ce e cu tine?
El nu putea să răspundă nimic. Plângea,
cuibărindu-se mic în brațele ei, căutând parcă ocrotire de ceva neînțeles și
îngrozitor care-l înspăimântase. Abia după un timp putu bâigui:
― Poarta, mamă...
Și plângea și mai tare, știa că nu de asta plânge, ci de
altceva și mai dureros pe care nimeni nu-l poate înțelege, nici chiar el
însuși, și nimeni nu-i poate spune de ce plânge. După ce se domoli, stătu un
timp mut, cu ochii mari privind în gol, apoi se smulse îndârjit și parcă
rușinat din brațele mamei și-i spuse surprinzător de liniștit, cu o voce de
parcă era a lui taică-său:
― Hai să mă ajuți să dregem poarta aia, mamă! ”
( Nicolae
Velea—Poarta-fragment)
Genul epic
cuprinde opere literare în care mesajul este transmis în mod indirect, prin
intermediul personajelor, naratorului și al acțiunii.
Titlul
fragmentului,,Poarta” - simbolizează locul de trecere dintre două stări, dintre
două lumi:copilărie și adolescență, dintre cunoscut şi necunoscut, dintre
lumină şi întuneric, ea nu doar marchează un prag, ci îl şi invită pe om să-l
treacă spre un alt tărâm,spre o altă vârstă.
În primul rând,în
text există acţiune la care iau parte personaje. Impresionează
deschiderea spre tema copilăriei, a experienței care descoperă adevăruri.Autorul
prezintă un aspect din existența unei familii obișnuite în care un
copil,Sandu,urmărește discuția dintre mama sa și tatăl despre poarta casei,care
era desprinsă și atârna într-un cui.Băiatul știa despre poartă,era un secret al
lui.Tatăl,meticulos,își cunoștea rosturile într-o ordine:întâi va face un
grajd,apoi a veni rândul porții.Gândurile lui Sandu erau neliniștite,își dorea
căderea porții ca în anul anterior,când poarta căzută devenise spațiu de
joacă-acolo pe poartă se juca de-a pregătirea mâncării,așa cum văzuse la mama
sa: din nisip,foi de brustur și ștevie făcea un fel de mâncare.Era o joacă a
unui copil fericit în felul lui,imitând îndeletnicirile oamenilor mari.
Cu seriozitate,începe să desfacă cuiul în care se mai
ținea poarta,nu reușește,pentru că cuiul este o piesă de rezistență a porții.Plânge
ca un copil ce nu poate căpăta ceea ce dorește.Apoi crede că-l poate păcăli pe
tatăl său,îndrumându-l greșit la ieșirea din curte,pentru a desprinde
poarta.Fericit că poarta a căzut,reia jocul ca în anul trecut,doar că acum
înțelege că s-a schimbat ceva în ființa lui.Plânge cu durere și caută ajutor la
mama sa,adăpostindu-se în brațele ei.Înțelege că jocul a rămas în altă lume,că
el este altul,că s-a schimbat,plânge luându-și rămas bun de la copilărie,iar
când se potolește simte cum s-a transformat și din acest moment este altul:un
om hotărât ce poate deveni independent,luând hotărâri.Cu glasul unui om matur ca,,
a lui taică-său”decide că va repara poarta,înțelegându-i rostul: este locul de
trecere către cunoașterea propriei conștiințe, regăsirea de sine, a
mulțumirii și a fericirii pe care până atunci nu a fost observată, semnifică
sfârșitul unei perioade a vieții.
Autorul caută să
explice comportarea personajului său și o găsește în singurătatea gândurilor
sale,își îndeamnă personajul să recurgă la jocuri ciudate,impunând un personaj
cu o bogată viață interioară.
Sandu este un copil ce trece spre adolescență,de la joacă
la seriozitatea preocupării în gospodăria familiei.Procesul de modificare a
conștiinței copilului favorizează schimbarea gesturilor,gândirii și
limbajului.Sandu este în pragul maturizării,face primii pași spre o viață nouă,desprinzându-se
de sprijinul,ocrotirea mamei,are un comportament straniu, dar adevărat, o bogată viață
interioară, cu privirea ațintită în permanență către propriul sine, către
propria interioritate.
În al doilea rând,
caracterul epic al textului este dovedit de prezenţa naratorului, cu o
artă deosebită a povestirii și o capacitate extraordinară de a surprinde natura
umană. Stilul lui Nicolae Velea impresionează prin trăirile cumva ciudate ale
unui copil, surprinzând trecerea de la copilărie la adolescență ,procese de transformare,
de înțelegere a unor fenomene legate de viață.
Investigând lumea copilăriei, prozatorul evită orice
sentimentalism şi adoptă un ton sobru, de analiză obiectivă. Remarc stilul
oral, spontan al narațiunii.Dialogurile sunt ale unor oameni simpli,preocupați
de grijile zilnice, prezintă o realitate care marchează grija unei mame față
de manifestările copilului său.
În concluzie,
fragmentul este un text epic, în care autorul comunică indirect, un mesaj cu un
remarcabil simț al cuvântului despre un personaj
cu suflet pur, deschis,povestind evenimente din viaţa sufletească a unei
,,făpturi neînsemnate" .Nimeni nu şi-ar fi putut închipui că se pot întâmpla
atâtea în sufletul unui copil ce se va transforma într-un adolescent
responsabil.
