compunere--O plimbare în grădina cu flori

O vară mai fierbinte ca toate care-au mai fost...privesc apele ce se amestecă şi curg vijelios printre pietre, de jur-împrejur, dealurile par înlemnite în aerul încins de dogoarea soarelui. Poteca pe care merg e plină de fluturi nebuni şi de sute de flori, una mai delicată ca alta.Îmi plac fluturii,întotdeauna i-am perceput ca pe un fel de îngeri. Curcubeul de culori şi mirosuri îmi poartă paşii cu dorinţa de frumos...cu pasiunea mea pentru flori. Ea s-a aprins şi mai tare când am început să observ seminţele cum încolţesc, bulbii cum sparg pământul, şi mi s-a părut că e fascinant câtă putere pot să aibă nişte firişoare de plante atât de mă­run­te. Asta mă inspiră fantastic,iubesc florile! Sunt nişte fiinţe nevorbitoare care îmi dau multă energie,mă inspiră. Bunica îmi arată:uite, o plantă azi poate fi bolnavă şi mâine îşi revine miraculos, alta poate să moară, dar se naşte un lăstar nou,apoi îmi spune că totul e trecător în viaţă, că tot ce e rău trece şi vin lucruri noi, bune, proaspete, sănătoase. Numai să am răbdare să observ  și să am încredere în forţa vieţii. Îmi mai spune,mângâind o floare că ele mă inspiră să merg mai de­parte, să trăiesc, să am o aşteptare de la viitor. Florile simt cine se află  lângă ele și de aceea cresc frumos,ele parcă răs­pund.

 Grădina cu flori pare mai tă­cută vara, în com­pa­raţie cu explozia de cântece din pri­măvară. Culorile vii, formele delicate, fragilitatea trandafirului sunt în fata mea și cred că, dacă sunt  atent la flori, ajung la o revelație a creației, ajung, de fapt, la Dumnezeu. Poate asta este unul dintre rolurile plantelor, să ne ducă la Dumnezeu, nu? Florile de tot felul au o unduire ușoară, ce aduce până la mine un val foșnitor,în centrul corolei lor, percep o scânteie, un bulgăre de lumină, un nucleu strălucitor. Florile seamănă și cu un potir deschis, îndreptat către cer,iar petalele sunt ca niște văluri de taine.Când mă plimb prin grădina cu flori,simt că dialogul cu natura este o ru­găciune, una fără cuvinte, o rugă­ciune tăcută a sufletului... doar emo­ție pură.

o rețetă!!!!!!!!!!!!!!!!!

ingredinte: un copiI:Nică,o familie,numeroasă,o casă plină de bucurii,dar și de griji,un bunic,două capre,un pumn de cireșe,zăpadă multă,câteva unelte de colindat,apa Ozanei limpede,o șezătoare,băieți și fete,cai,căruță,râsete și lacrimi

MOD DE PREPARARE:      Se ia un copil dintr-un sat de munte,Nică,I se cunoaște familia întreagă,se amestecă printre copii la școală,i se dă o carte bisericească și toate cuvintele i se amestecă în cap,se adaugă niște daruri de la moș Fotea,se face inaugurarea calului năzdrăvan de Smărăndița popii,apoi se pun la copt idei năstrușnice:cum se poate scăpa de o pupăză țipătoare,cum se poate fugi dintr-o casă cu două capre,cum se fură cireșe,cum se poate scălda în apa Ozanei,cum se colindă de Crăciun.În final se trimite băiatul departe de casă la școala de popi,după dorința mamei,se plânge și se pleacă într-o zi de sărbătoare.

   ATENȚIE:A SE CONSUMA CU ZÂMBETUL PE FAȚĂ,A NU SE URMA ÎNTÂMPLĂRILE RELE,a se citi la orice vârstă!

         POFTĂ BUNĂ LA CITIT!!!!!

compunere---Eu și universul meu familiar

               Universul meu este acesta în care tră­iesc!

Pentru mine, copilăria rămâne cea mai solară vârstă. O simt şi acum ca pe o minune, ca pe o îm­brăţişare a lui Dumnezeu. O feerie. Perpetuă ui­mire. Un început de Rai, în care mama şi tata sunt me­reu tineri şi frumoşi,bunicii și mai tineri și mai frumoși... O simt ca prima lecţie despre iubire, despre cea mai sinceră şi nemu­ritoare iubire, cea părintească. Ca pe o placă tur­nan­tă, de unde pornesc apoi toate drumurile vieţii mele.

  E adevărat,,Copilăria e inima tuturor vârstelor”,e universul în care mă simt iubit și ocrotit.
  Eu cred că este acel sentiment de maximă siguranţă, că pot şi să zbor dacă vreau! Şi... mai ales, felul în care aş­tept să se facă dimi­neaţă!Atunci simt că sunt în contact cu pământul,poate de aceea îmi place să-l simt, când merg desculț prin iarba înrourată sau pe nisipul cald sau când culeg o piatră și o netezesc cu palma, simt o vibrație ciudată.Închid ochii și cu mâna lipită de ea încep să colind

într-o  o navă spațială cu totul specială, pentru a vedea ceea ce ochii mei nu pot să vadă.Împreună cu toți ai mei plec către una dintre cele mai frumoase stele, care își trăiește ultimele momente de existență:Eta Carina,apoi  către constelația Săgetătorul,apoi spre constelației Orion,unde vom vizita o adevărată…creșă de stele.

Iată-ne ieșind din galaxia noastră și... plecăm într-o lungă călătorie pentru a admira…un Quasar, un obiect extrem de îndepărtat care emite o cantitate inimaginabilă de energie.Credeți-mă, nimic nu este mai fascinant decât să mă pierd alături de cei dragi printre minunatele alcătuiri care populează Universul în care trăim.Revin în realitatea în care sunt acasă,legănat de povești,privit cu drag,înconjurat de ochi luminoși. Din stele sunt alcătuite visurile noastre...,iar eu sunt fericit...nu pentru că alerg printre stele,ci pentru că nu sunt singur.Sunt în universul ceresc și cel pământesc,dar împreună cu universul meu,cu familia mea și-atunci simt că peste tot e casa noastră,că toți iubim soarele și luna,sărbătorim Nașterea și Învierea... și astfel trăim o bucurie inexplicabilă.

  Sunt în armonie cu lumea văzută și nevăzută,cu cei de-aproape și cu cei din stele, trăiesc aceste stări, dar mai ales scriu despre aflări, despre transfigurarea în dar şi permanenţa însoţirii cu Dumnezeu.

compunere--Eu și lumea din jurul meu

În fiecare zi,când mă trezesc îmi pare că aud o voce ce-mi spune cu blândețe:Bine-ai venit în minunata lume a oamenilor!Privește în jurul tău-Soare. Soare arzând. Soare arzând cu toată lumi­na binecuvântată a lumii. Cerul s-a desfăcut în fâşii lungi şi albe şi s-a aşezat, odihnindu-se, aici. Un ver­de orbitor, care ţâşneşte din tot acest pământ bă­trân şi bun, se umple de flori, de păsări şi de fluturi, şi se ridică încet, spre un cer alb. E un freamăt al lumii, un zumzet continuu, o rugăciune neîntrerup­tă, o bucurie - e primăvară! 

  Iar eu mă simt fericit,că m-am trezit dintr-un vis,prin care-am trecut ca printr-un unui tunel de lu­mină.În fiecare zi îmi pare că gust pentru prima oară adevărata senzaţie a libertăţii! Mă simt uşor şi realizez că pot fi în mai multe locuri în acelaşi timp... fapt care nu mi se pare deloc ne­obiş­nuit.

  Iată-mă  purtat de dansul fulgilor de nea într-o lume a ghețurilor veșnice, într-un loc magic unde veselia Crăciunului nu se stinge niciodată.

 Ajung apoi în deșert,unde  întâlnesc precum Micul Prinț diverse făpturi.Șarpele este o creatură misterioasă, cu o anumită cunoaștere despre lume și o doză bună de luciditate,care-mi spune că așa cum sunt aici singur pot fi  singur și printre oameni, acesta fiind un mare adevăr.

  Și învăț  încă  o lecție: aparențele pot fi înșelătoare;cei pe care îi considerăm slabi, pot fi de fapt puternici, iar cei care apar în ochii noștri drept puternici,s-ar putea dovedi slabi.Îl privesc pe colegul meu care întârzie mereu la prima oră, la școală.Delicat,sfios,își cere scuze,se așează în bancă cu un aer trist.Nimeni nu l-a întrebat nimic,nu i-a iscodit tristețea,doar domnul de sport a aflat totul despre el,când l- a invitat într-o sâmbătă și pe el alături de noi toți la un meci.Cu lacrimi a refuzat politicos.Trebuia să fie alături de bunicul său bolnav,singura lui ființă din familie.Din ziua aceea a avut o nouă familie-părinții noștri și noi toți colegii lui.

  Privesc în juru-mi și observ: așa e lumea!oare sunt și eu așa?

  Viața este un pustiu în care poți muri de sete.Fie te poți salva,dacă ai credință-am învățat la Religie-fie caut Fântâna-viața,nemurirea,tinerețea veșnică-îmi spune vocea blândă.

  În lumea mea,familia,prietenii ,toți din școală,mari sau mici,oamenii de pe stradă, necunoscuții,cărora le zâmbesc,iar ei mă salută ,,Bună,prietene! mă simt scăldat în iubire, bucurie, extaz şi minunare. Nu mi-aş putea imagina nicio­dată că iubirea poate fi atât de intensă.

  Îmi mai place să explorez şi să descopăr lumea din jurul meu, de aproape sau de mai departe.

Ăsta-i unul dintre motivele pentru care-mi place să merg printre oameni. E felul meu de a mă familiariza  cu mediul în care mă aflu şi, cumva, îl fac al meu, mi-l însușesc, devine parte din mine.

  Lumea din jurul meu e ca un potir cu de toate. Faptul că e pace mă bucură, creându-mi speranțe.

  Cei de-acasă îmi spun să ascult ciripitul păsărilor, să sorb picăturele de rouă ale dimineții, să privesc verdele copacilor,toate sunt unele din micile frumuseți ce mă  înconjoară zi de zi--aceasta este LUMEA din jurul meu,o lume în care mă las purtat de entuziasm

compunere--Orizonturile lumii și ale cunoașterii

 Nu există cunoaştere înnăscută, pentru motivul că nu există copac care să iasă din pământ cu                 frunze şi fructe” (Ramakhrishna) 

   De mic visam că zbor printre arbori, spre ceruri; de mic iubesc tot ceea ce se înalţă. Am învăţat cât de important este să privesc, să tind, prin tot ceea ce fac, spre înălţimi. În timp, acumulând cunoaştere şi trăiri, orizonturile lumii s-au deschis în calea mea. Am urcat treptele cunoaşterii cu demnitate şi mândrie, lăsând în urma mea trepte şi pentru colegii care vin. De ce trepte? Deoarece cred că atâta timp cât nu încetez să urc, treptele nu se vor termina; sub paşii mei care urcă, ele se vor înmulţi la nesfârşit. Oamenii mai mari m-au  învățat să construiesc în interiorul, dar şi în exteriorul meu o lume, aşa cum mi-o doresc : cu mult verde, copaci şi flori, păsări şi animale, cer albastru şi ploi liniştite după care să răsară curcubeul.Bunicul îmi spune să încerc să contribui la crearea unei astfel de lumi prin comportamentul meu corect,dacă voi ajunge pe piscurile înalte ale înțelegerii și cunoașterii, nu voi suferi de singurătate, ci mă voi bucura că am cu cine împărtăși acumulările mele.

Știu că niciun urcuș nu este ușor, dar după ce am urcat câteva trepte, nu mi se pare că a fost chiar atât de greu. Bucuria de a fi reușit se amplifică, dacă îi pot ajuta și pe cei din urma mea să urce mai ușor, împărtășindu-le din experiența mea.

  Lectura înseamnă cunoaștere,o călătorie aparte, o evadare din realitate și pătrunderea într-un Univers în care proiectarea dorințelor este posibilă, este încurajată și susținută.Mi s-a spus că prin lectură dobândesc  puterea de a aduce un personaj în realitatea zilelor.Adevărat? Când citesc, îmi imaginez fiecare pas al personajelor, fiecare gest,sigur lectura este o artă vizuală.Mă face să mă simt diferit, extraordinar!!!!

  Am citit despre flori și-am alergat în grădină, cuprins de o mirare copilărească, neliniștit și curios, decis să aștept cu emoție și înfrigurare înflorirea unui boboc și mi-am spus că e atât de frumos să înflorească, este o încântare!!! Îi e teamă? de cine?de păsările ce brăzdează zilnic cerul neînțeles de mare,care-ar ar fi în stare, cu ciocul lor negru și neastâmpărat, să ciugulească petalele abia apărute sau de albinele cu zumzetul lor neobosit care vor vrea să-i fure polenul și să-l împrăștie în toate colțurile grădinii…  parfumul i se va irosi în vânturile primăverii,ale verii... culoarea, parfumul sunt daruri prețioase menite a aduce bucurie.Aș dori ca bobocul de floare să înflorească, îl așteaptă o lume fascinantă!... artiștii însetați de frumusețe, poeți și pictori, fotografi vor prinde culorile florii și le va oferi drept cadou de preț tuturor celor care nu au prilejul de a o cunoaște.

   Privind bobocul de floare,am înțeles cum cunoașterea lumii crează orizonturi noi, pentru a păși cu tandrețe prin viață, pentru a merge agale pe calea visului care poate deveni oricând realitate. 

    Noaptea privesc imensitatea cerului acoperit de stele,iar în mintea mea se nasc mereu întrebări despre locul nostru,al oamenilor în Univers și-mi spun că aș vrea să descopăr cât mai multe din tainele Universului....să cunosc totul....

compunere---Iubirea pentru natură

Ce este dragostea de natură? Nu ştim prea clar. Natura tace. Inimile noastre bat. Inimile noastre bat pentru ea. Natura ne oferă resurse, dar mai presus de ele ne oferă bucurie celor care o iubim. Bucuria vine din dragostea noastră pentru ea. Un peisaj minunat, o mare la răsărit, o floare în grădină – fiecare ne vorbeşte, ne spune ceva inexprimabil în cuvinte.

Dragostea de natură pare să fie un dar de la Dumnezeu, pe care, o vreme, nu ştim de unde îl avem. Când aflăm, natura ne devine carte. Putem citi în ea grija Lui pentru noi şi bucuria cea mare.

Natura e bucurie, omul e bucurie, lumea e bucurie.

Privesc un peisaj ce poate fi văzut rar:galopul cailor sălbatici prin pădure,apăruți  într-un mic crâng, pe sub florile salcâmilor înfloriţi, sunt un miracol! Ani­male superbe, rod al libertăţii totale.

Mă înfioară de fie­care dată mă­reția bolților de frunziș, vâr­fu­rile atât de semețe ale arborilor profilate pe al­bastrul cerului, ne­clintirea crengilor sau neli­niștea lor prevestind furtuna.

Mă pierd în împărăția pădurii, aici îmi găsesc liniștea și pacea sufletului, mă des­făt cu frumusețea luminișurilor, as­cult fe­luritele cântece ale păsărilor, cu­le­g clopoței albaștri.  Arborii sunt vii și vorbesc,îmi spune bătrânul apărut ca din pământ, se mișcă unduindu-și ra­mu­rile pe vânt, privesc  spre cer, apoi în jos, spre pământ, cu care pă­reau să se afle în legătură directă: cu solul nisi­pos, cu ier­bu­rile mai degrabă uscate, cu fur­nicile și cu ce­lelalte in­sec­te care for­fotesc la rădă­cinile lor.Omul acesta se pare c-a ajuns să cunoască fiecare copac din pădure,merge pe poteci nevăzute,se adăpostește sub plante cu frunze uriașe de ploaie si de furtuni,recunoaște fiecare fel de arbore doar atingându-i scoarța cu mâinile.Cu o creangă atinge pământul și izvorul cu apă vie adună animale felurite,coborâte parcă dintr-o arcă.Toate îl privesc pe bătrân și-și pleacă privirea,iar el le strigă cuvinte înțelese doar de el,omul,și ele,ființele necuvântătoare.

Între ei e iubire,pădurea este altarul în fața căruia toți se închină.

Pleacă urmat de caii sălbatici,de ciute și cerbi de urșii mormăitori,de lupii cu ochii sticloși,de păsări și fluturi, rămân apele izvorului fermecat ce nu vor seca niciodată, iar eu știu că cei care ascultă șoaptele apei,foșnetul pădurii rămân copii în adâncul sufletului și vor putea intra mai ușor în împărația cerurilor, cum se spune în cărțile vechi.

 Era atâta li­niște împre­jur, încât ui­t  de mine, aten­t doar la prive­liștile care mă înconjoară. Mi se pă­rea că lumea e mai aproa­pe, că o văd ca prin lupă, că sunt una cu ea. O furnică ceva mai mare sau poate o iederă fericită că poate să se înfă­șoare pe-un fir de soare. Eram în al nouălea cer! Prin­tre îngeri....

Natura mă iubea,eu o iubeam și-o înțelegeam...totul era armonie ca în prima zi a lumii. 

“Când mă aflu printre voi, arbori din aceşti codri, scria Victor Hugo, în tot ce mă înconjoară şi mă ascunde totodată, în singurătatea voastră, unde mă retrag în mine însumi, simt pe cineva care mă ascultă şi care mă iubeşte”.

poezia,,Bătrânul pădurar”de Nicolae Labiș(fragment)

,,Bătrânul pădurar visează parcă,
Îndrăgostit de codri ca de-o arcă,
Pe care-n timpi mai vechi ca amintirea
El a durat-o, rânduind în ea
Galop de cerbi, bârlog de urşi şi unduirea
Izvoarelor, să aibă fiarele ce bea.

Sub ochii lui, plini de senin şi zare,
Sub ochii oglindind o depărtare,
Dureri şi bucurii de-ale pădurii
S-au petrecut, şi-n suflet el le-a strâns,
Şi neschimbându-şi apa cătăturii
În taină-a râs cu ele ori a plâns.

...........................................................

Natura, ascultaţi-o, îi murmură
Cântecul ei de ger şi de căldură,
Vibrarea fină de omăt asprit,
Foşnirea moale-a frunzelor căzute
Ori şopotul de unde-năbuşit
Când vin de la izvor un pâlc de ciute.”

.

Titlul poeziei numește omul  „bătrân,cel vechi,din trecut,înţelept”,este cel neprihănit ,menit să păstreze sămânța unei vieți noi;el este ,,pădurar”,om ce trăiește  în natura-sanctuar,ce-și capătă eternitatea ca spațiul dobândit dincolo de moarte.

 Ce este cu totul remarcabil e faptul că poetul a intuit și a înțeles foarte bine că harul pe care îl simte omul în pădure, în mijlocul naturii, e harul lui Dumnezeu, e darul Său, care umple sufletul de bogăție reală.

 Pădurea(cosmosul/ universul )e arca pe care Dumnezeu a dăruit-o oamenilor,nu numai pădurarului,

care priveghează și contemplă universul pădurii, pentru că el păzește lumea încredințată lui, ca altădată Noe, spre RENAȘTERE. Pădurarul-omul păzește arca frumuseții cosmice, prin care va veni până la urmă salvarea lumii,ființa umană se contopește armonios cu ființa vegetală,mereu miraculos regeneratoare-Natura.Asemenea lui Noe care avea de îndeplinit o sarcină uriașă,,bătrânul pădurar stăpânit de iubire pentru locul fericirii absolute,paradisiac,se lasă în voia imaginației,amintindu-și timpul când a clădit ,,pădurea-arcă”-loc al speranței,al regăsirii sufletești în care există bunătate,blândețe,înțelepciune.Acolo ,cerbii aduc în galopul,saltul lor o lume curată,renăscută;acolo este,,bârlogul”,adăpostul de unde,,urșii”își aduc puterea,tăria;acolo  este apa vie,neprihănită,sămânță a cerului.Pădurea a fost pentru om un loc al încercărilor,al bucuriilor și al tristeților,în care poate pătrunde în miezul lumii,spațiul fermecat,loc al armoniei.

 Împerativul,,ascultați” natura,lumea,Universul- este adresarea directă către oameni, pentru a percepe sunetele cântecului de iarnă cu freamătul zăpezii,al arsurii verilor sau al șoaptelor frunzelor,,căzute”sau a se strădui să audă clipocitul tainic al apei sorbite de,,un pâlc de ciute”,vietățile ce răspândesc în jur calm,puritate și grație.

Fiecare om este un,,pădurar”,trăind o senzaţie de liniştire, de seninătate, de reculegere.  În pădure este ÎNCEPUTUL, apropierea de misterul profund al vieţii şi al morţii, este locul unde fiecare se deschide chiar faţă de sine şi faţă de Dumnezeu.Pădurea este o ,,arcă”-un loc de salvare,de speranță.

 Stilul poetului, caracterizat prin originalitatea metaforelor:,,cântecul ei de ger și de căldură”;simplitatea epitetelor ce creează imagini auditive:,,omăt asprit,foșnirea moale a frunzelor căzute,șopotul de unde-năbușit”;comparații:,,ca de-o arcă,timpi mai vechi ca amintirea”;repetiția,,sub ochii lui”-are  structura unei poezii populare,cu rimă împerecheată,ritm trohaic.

    Profunzime, sensibilitate, intuiție și clarviziune, o uluitoare precizie în a extrage posibilități lirice din episoade de viață obișnuită, trecându-le prin focul intens al trăirilor, acestea sunt poeziile lui Nicolae Labiș.

 

compunere--Povestea unui copac

Era cald, cald, luna iulie era pe sfârşite, pădurea din jur strânsese atâta căldură, încât, dacă intram prin­tre copaci,mă simţeam într-un cuptor.  Privind cum se mişcă o frunză de ferigă aco­perită încă de rouă de la rădăcina mea, am simţit că un­de­va, în lume, există un loc în care chiar în acel moment se întâmpla ceva. Eram, aici, deja un copac bătrân când i-am întâlnit. I-am văzut de departe, când nu erau decât nişte mo­gâl­­deţe pierdute prin fân, singurii care găsiseră po­teca ce ducea la mine. Urcau. Creşteau. Îi vedeam tot mai bine. Un om mare şi un om mic, prinşi unul de altul cu cren­gile lor albe şi ciudate, nişte fiinţe subţiri, sin­gure, păşind, strălucind, făcându-se tot mai mari, mai vii, mai clare. Oameni. Nu-mi plac oamenii. Eu așa cred că oamenii nu văd, oamenii nu aud, oamenii nu ştiu, oamenii nu simt, oamenii nu înţeleg, oamenii uită, oamenii vor­besc, oamenii taie, oamenii ard, oamenii cioplesc, oa­menii mint. N-aveam nevoie de oameni. Am încercat să-i alung. Măcar atât puteam face. Am trosnit înfri­coşător din toate încheieturile mele bătrâne, m-am scuturat de crengile uscate şi le-am aruncat asupra lor. Să ştie că n-au ce căuta aici. Că nu sunt locul lor cu umbră şi verdeaţă. S-au ferit. Am tăcut îmbufnat, nu mi-am mişcat o frunză, dar, sincer, pentru că nu pot minţi, pentru prima oară în viaţa mea de fag uriaş, am simţit cum mă inundă o sevă caldă, clocotitoare, şuie, am simţit cum rădăcinile mele freamătă şi răscolesc pământul, am simţit cum mă topesc şi mă înalţ, cum mi se trezesc piticii din scor­buri, ziua în amiaza mare. Cine a mai pomenit aşa ceva? Şi am tăcut, iar mierlele, gaiţele şi coţo­fenele au zburat toate până la mine să vadă ce se în­tâmplă, de ce m-am tulburat, ca ultima salcie de câm­pie. Mo­gâldeţele alea albe n-au părut să simtă ceva. Aşa sunt oamenii, sunt atenţi numai la ei, nu trăiesc fiinţe mai anapoda pe lume. Mi-a fost şi ciudă că m-am arătat atât de slab în faţa lor, eu, tocmai eu, scor­burosul, rămurosul, nodurosul, umbrosul, singu­rosul, cel care îndrăzneşte să se certe cu vântul, să nesocotească ploaia şi să îmblânzească arşiţa. Şi le-am trimis mu­şu­roaiele de furnici de la rădăcină să-i cotropească, iar ei au rămas... le-am trimis albinele şi bondarii să-i gonească, iar ei au rămas... le-am trimis piticii din scorburi să-i smintească, iar ei au rămas. Erau oa­meni şi nu se lăsau înduplecaţi. ,,Pitici, văd pitici", i-a spus cel mic celui cu păr alb, iar cel alb a spus ,,unde?", iar cel mic i-a arătat unde, şi el a râs şi i-a spus ,,îi văd", şi amândoi au rămas încremeniţi ca nişte copaci mici, care se umplu de pitici. Oamenii vorbesc. Oamenii tac. Oa­me­nii zâmbesc. Oamenii mi-au arătat ce e încrederea,simpatia,înțelegerea,apropierea...atunci, în ultima vară a vieţii mele. I-am văzut apoi cum plea­­că, pe poteca mea pierdută, cum se pierd mici, tot mai mici, prin iarba înaltă. Am ştiut că n-am să-i mai văd niciodată. Apoi mi-am veştejit frunzele şi am aşteptat să vină ultima iarnă.

compunere--Ploaia de vară

 Soarele arzător al verii mă îndeamnă să merg la umbră. M-am gândit așa, deodată, să mă duc în pădurea de salcâmi, tare dragă, care mi-a adăpostit adesea sub bolțile ei jocurile copilăriei. Îmi place să ating copacii cu palma, să-mi plimb degetele pe scoarța lor. Iau pe câte unul în brațe, îmi lipesc obrazul de el și-l întreb ce mai face. Are să-mi spună ceva? Ciulesc urechea și parcă aud un murmur neînțeles. Toți copacii au înflorit în primăvara aceasta, chiar și cei mici. Mă opresc în loc, închid ochii, inspir adânc: ce parfum minunat!

Cât stăteam ascuns în ierburi, a venit ploaia. Am auzit mai întâi un fâșâit și apoi am văzut-o așa cum n-am mai văzut de-atunci niciodată venind ploaia. Adică, nu venea de sus, din cer, din nori, venea ca o perdea verticală ce se apropia văzând cu ochii de locul unde mă aflam. Am fugit din fața ei și m-am așezat sub crengile unui fag scorburos,ce crescuse rătăcit printre salcâmi, ca să mă apere.Acolo am rămas sub crengile groase ale copacului, ascuns de picăturile mari care brăzdau aerul cu șuierat ascuțit. Și atunci, da, atunci într-adevăr, am auzit.... mai întâi, un freamăt greu. Ghemuit lângă trunchiul gros al copacului,auzeam un fel de tropot îndepărtat care venea de undeva de departe și se apropia pe sub iarbă, însuflețind într-o legănare imensă întreaga pădure. Crengile săltau înnebunite parcă și răspundeau freamătului de sub pământ, ca și cum o herghelie ar fi căutat acolo scăpare dintr-o mare primejdie. Și-am auzit și murmurul apelor care veneau de sus și de jos, dinăuntru și din afară, și în momentul acela, mi s-a părut, dintr-odată, că în loc de degete îmi creșteau frunze și-n loc de mâini se-nălțau în aer niște crengi subțirele, niște lujeri firavi ca de mesteacăn.
Eram sub copacul bătrân, ramurile lui mă acopereau cu o platoșă verde, ca o scoarță răcoroasă de mătase, care m-a prins pe veci în strânsoarea ei. Eram în mijlocul pădurii și ploua. Creșteam în ploaie și pădurea se bucura fremătând..... 

compunere--Plopul de la fereastra mea

Într-o zi am observat că în dreptul ferestrei se întâmplă ceva. De dincolo de geamurile camerei se uita fix la mine o albină,așezată pe ramura plopului,pe care-l știam de când s-a hotărât că aceasta este camera mea. Subțire și lung, își apropiase crengile de fereastră și mă privea. Când a realizat că îl văd, a început brusc să freamăte vesel, mișcându-și frunzele cu o viteză fantastică, de parcă era acționat de-un motor. Am înțeles că vrea să-mi arate ceva și m-am dus la fereastră. Am tras un scaun, m-am suit pe el în genunchi și-am văzut că plopul nu era singur.În jurul lui mai erau patru arbori, la fel de subțiri și de tremurători. Aveau miliarde de frunze ca niște miliarde de degete, pe care și le mișcau neîncetat. Din cauza asta, lumina sau ploaia sau ce mai curgea din cer peste plopi era spulberată în toate direcțiile, ca o iradiere scânteietoare. De atunci, nu ne-am mai despărțit. Dimineața, plopul mă trezea cu un susur vioi, mișcându-și frunzele în rafale, la prânz făcea baie de soare vibrând ca un bondar fericit, iar seara își spunea rugăciunea, cu ramurile întinse spre stelele de pe cer,iar eu îl contemplam fermecat.

 Plopul din dreptul ferestrei se mișca și fremăta fără odihnă, și chiar dacă nu înțelegeam tot ce spune, știam că voia să mă înveselească, să mă facă să uit de supărările,de grijile mele. Așa s-a și întâmplat. Încet-încet, m-am lăsat atras de jocul lui și m-am mutat la fereastră, ca să-l observ mai de-aproape. Atunci am văzut că vorbește cu ceilalți plopi, dar și cu păsările, cu norii de pe cer și cu vântul, cu tot ce se mișca prin văzduh. Nu pricepeam ce își spun, dar din direcția lor venea către mine ceva special, un soi de undă care avea consistența și intensitate copilăriei ce face ca lumea să se­mene cu un Para­dis. Atunci am înțeles că tot ce mă-nconjoară es­te miraculos, începând cu gândăcelul care se ca­ţără pe un fir de iarbă, ori flu­­turele care se lea­gă­nă pe o floare. Tot ce se petrece în jurul meu mă în­car­că de lumină şi bucurie....totul este viață!!!!!!!!!!!

compunere--Nufărul

O pasăre se opreşte la fereastra mea. Stă învelită în­tr-un penaj fastuos, de parcă a coborât de pe un alt tărâm. Stă şi mă scru­tea­ză atentă, cu ochii ei mici şi negri, înfoindu-şi penele, liniştită.O urmez afară în aerul verii,unde  mă întâmpină mai întâi cu o tăcere asur­zitoare. O tăcere care şerpuieşte biruitoare, întreruptă, ici-colo, de zborul fluturilor albaştri, de parfumul buruienilor date în floare şi de iarba care a crescut uriaşă, ca o aripă a destinului, peste tot. În vârful unei coline potopite de flori şi de iarbă, înghiţită, de-a dreptul, de vegetaţia dezlănţuită nă­valnic, miresmele şi fluturii verii înconjurau un bujor rătăcit din alte lumi ce înflorise ca o jerbă de purpură. În plimbarea mea ,am trecut  pe lângă un lac împodo­bit cu frunze şi flori de nufăr. Apa liniştită purta povara scumpă a frunzelor mari, rotun­jite şi a flo­rilor albe şi dia­fane, care pluteau cu o graţie ne­sfârşită. Nuferii sunt florile care dă­ruiesc frumuseţe, calm, puritate şi o senzaţie de plutire şi vis. Când mă uit la ei,simt cum mă îndeamnă la tăcere,mă duc cu gândul la rugăciune, la linişte şi pace lăun­trică.Pe mal,lângă picioarele mele,un nufăr ieșit din apă,își etala fru­mu­seţea.L-am cules și l-am dus acasă, voiam să-i păstrez fru­museţea, mirosul plă­cut şi să-i amân, pe cât se putea, sfâr­şitul. Nimerind zile însorite şi calde, s-a des­chis pe verandă, şi-a deschis floarea să vadă locuri şi oameni noi. A fost uimirea celor care nu mai văzuseră o floare ca asta  S-a mai deschis într-o dimineaţă şi a primit sărutul soarelui şi al unui fluture roşu ca purpura. Ultimul omagiu pentru frumuseţea lui ireală. Apoi s-a stins. Am stat lângă el şi l-am privit cu întris­tare cum nu mai reuşea să-şi des­chidă petalele. Dez­rădăcinat, stârnit de la locul lui, îşi pierduse forţa şi bucuria de a trăi. Departe de locul lui, se simţea fără rost şi străin... nufărul meu a murit. Nufărul este o floare smerită care se supune voii lui Dum­nezeu....

compunere--Pe potecile pădurii

Vara miroase a mere pârguite și a iarbă proaspăt cosită. Dealul pe care-l urcăm eu și toată familia este traversat de un râușor cu maluri înverzite care se termină în pădure, ca și cum tocmai ar fi coborât de-acolo, lăsând urme de melci uriași. Pădurea de pini! Apoi pe costișe, fără nicio ordine,copaci,tufe, ierburi crescute în libertate creează o atmosferă plină de verdeață.
De departe se aud cosașii ascuțindu-și cu piatra lama de fier... cântă un cocoș... fluturi, greieri, flori mici, necunoscute... toate și-au păstrat frumusețea sălbatică neatinsă. Totul este armonios și curat. Cu cât soarele coboară mai jos, în spatele dealurilor, cu atât verdele devine mai profund.Apoi,  drumul nostru trece printr-o pădurice de brazi, o pată de umbră binefăcătoare, pentru ca apoi, tot urcând, să se înfunde într-o poiană uriașă, cu iarba înaltă, flori multicolore și roiuri de fluturi și de albine, care zgârie ușor liniștea locului. Ajunși în poiană, trebuie să ne croim singuri cărare prin ierburile năvalnice.

E o liniște neobișnuită, densă, o liniște pe care poți pune mâna, poți să o guști, să-i simți aromele împrumutate din chiar pârga darnică a verii. Tăcerea smerită, tăcerea fără şoapte, tăcerea care ascultă şi nu întreabă, tăcerea căreia îi e dat să vorbească doar cu celelalte tăceri din jur, tăcerea care se hrăneşte cu linişte, tăcerea care te vindecă încet de grijă, de spaimă. Lumina, abia furişată prin desişul de un verde crud, pare că se odihneşte, ici şi colo, pe potecă, pare să ne arate drumul, să ne călăuzească prin inima unei tăceri asurzitoare, spre un loc vechi, uitat, tăinuit, miraculos, dar viu. Razele soarelui rămân suspendate,plu­tesc ca un abur auriu, prin locul ăsta, pentru ca, mai apoi, să coboare uşor, să îmbrăţişeze copacii, să se lipească strâns de ochii lor stranii. Sigur, îmi spun, sunt doar nişte simple noduri crescute pe fag, dar parcă niciodată nu am văzut atâtea, parcă niciodată nu m-am simţit privit de atâţia ochi lemnoşi deodată. Şi ar mai fi şi lumina asta care se prelinge pe trunchiurile subţiri, lumina asta care izvorăşte de-a dreptul din nodurile cu pupile şi irişi, lumina asta care arată mai mult a la­crimi, lacrimi albe, despre care nici nu ştiu dacă sunt de bucurie sau de tristeţe. Nici nu contează.... Mergem mai departe, pădurea e tânără, pădurea e verde, pădurea e vie, mi se pare că pe aici n-a mai trecut nimeni, nicio­dată, n-avem încotro, urcăm, mergem mai departe. Dar nu e doar atât. Apare o altă potecă ascunsă sub covorul de cetină uscată care ne poartă într-un loc unde brazii au crescut nebuneşte, s-au sugru­mat unul pe altul, într-o luptă feroce pentru lumină. Abia sus,spre cer mai pot vedea unele crengi rare, încă verzi, ce se zbat să ajungă la soare. Oricât de grea şi de nefirească ar fi tăcerea într-o pădure, o mie de vorbe neştiute se aud în jurul meu. Gândul îmi spune că e bine să nu fiu singur, atunci când păşesc pe poteca asta, pentru că niciodată, chiar ni­cio­dată, nu-mi va fi dat să în­tâl­nesc nişte brazi care să vor­bească mai mult. De jur îm­pre­jurul meu, crengile se mişcă una înspre cealaltă, fără ca vântul să bată vreo clipă. Brazii își povestesc, într-o limbă ui­tată, po­veşti de demult, uitate şi ele,iar eu mă opresc și le ascult.....

compunere--În pădure

Am plecat departe de oraș,să respirăm aer curat,ne-a spus bunica,în timp ce împacheta al zecilea pachet...nu ne mutam definitiv,plecam pentru o primăvară și o vară doar.

Am ajuns și am privit de jur-împrejur.Casa veche a bunicilor se afla exact lângă locul din care pornea poteca ce ducea în pădure. La marginea ei se aflau câțiva castani uriași, dar spre adânc, existau arbori fascinanți și misterioși, pe care nu-i cunoșteam. În preajma lor, lumina părea să ia forme omenești, iar sunetele se deformau. Intram într-o altă dimensiune.  Mergeam cu grijă în recunoaștere, urmând strict cărarea și ramificările ei, temându-mă de întâlnirea cu animalele. Mai târziu,peste câteva zile, am îndrăznit să pătrund în adânc, pășind ușor, cel mai adesea cu picioarele goale, ca să nu fiu simțit de păsări și șerpi.... Așa am făcut cunoștință cu toate soiurile de arbori. Așa am învățat că fiecare avea firea și vocea lui, că erau la fel de diferiți ca și oamenii, că se bucurau și mureau ca și oamenii, că luptau și năzuiau împreună, că vorbeau între ei. În pădure era când o rumoare abia perceptibilă, când un soi de adiere sonoră care venea și pleca, dar indiferent de conținutul mesajelor, am avut totdeauna convingerea că eu eram bine venit acolo, în pădurea adâncă, printre copaci. Nu știu de unde-mi venea aceasta senzație, dar într-o zi am simțit că cineva mă privește, că sunt atras în mod special de un copac. Un frasin uriaș, cu ramuri gigantice, îmi transmitea o ospitalitate vibrantă.

Trecusem adesea prin dreptul lui, fără să-i dau vreo atenție. Dar de data asta m-am dus și m-am rezemat cu un umăr de el. L-am mirosit și i-am simțit aroma amăruie. I-am atins scoarța aspră cu palmele și am simțit curentul viguros care îl traversa. Simțeam cum prezența lui îmi dă putere, deși mă intimida. A fost prima dată când am înțeles că arborii simt prezența omenească și că reacționează la ea. Iar într-o zi, am înțeles că mă îndeamnă să-l explorez. Doamne, ce bucurie să descoperi că mă pot cățăra în copaci! Așezat pe o ramură cât mai înaltă, rămâneam acolo ore întregi, legănat de ritmul lent al arborelui puternic. Ascuns și protejat, puteam să văd zborul păsărilor în căutare de insecte, trecerea ploii și a luminii prin frunzișul coroanei, jocul norilor de pe cer. De sus, din copac, lumea avea cu totul altă înfățișare. În jurul fagului gravitau popoare uriașe de păsări, roiuri de fluturi și de insecte care nu puteau fi văzute de pe pământ. Dar mai existau și alte avantaje, nenumărate detalii pe care învățam să le observ: nuanțele diferite pe care le lua lumina în pădure, bucuria cu care copacii se întindeau către soare, orele diferite la care începeau să foșnească și să respire, umplând pădurea de aburi strălucitori, felul în care plantele agățătoare se chirceau, dintr-o dată, anunțând că vor veni ploile. În brațele copacului uriaș, puteam să mă pierd în visare sau să învăț pentru școală, fără a rupe contactul cu viața care mă înconjura. Până la urmă, m-am contopit atât de profund cu pădurea, încât în drumețiile mele, veverițele mi se așezau adesea pe umăr. Devenisem al lor.

                      Pădurea mă acceptase definitiv..................

basm popular-,,Cu Petrea Făt-Frumos, șteblă de busuioc, născut la miezul nopții”, basm popular cules de Ovidiu Bârlea

,,O-s c-o fost odată ca niciodată, dacă nu m-aș da a povesti, ca un purice a plesni, povești în ia seară pe la noi n-ar mai fi; că nu-s de când poveștile, nici de când minciunile, că-s c-o zi două mai încoace de când se potcovea mâța cu coajă de nucă și mergea la sfânta rugă...

O-s c-o fost odată un împărat. Și-mpăratul cela avea trei feciori. Pe cel mic îl chema Petrea Făt-Frumos, șteblă* de busuioc, născut la miezul nopții. Îns-acel mai mic era năzdrăvan și viteaz, însă nu știa nimeni pe fața pământului că el este viteaz. Împăratul, bătrân, a chemat feciorii.

— Dragi feciori! Veniți oleacă la masă cu mine să stăm oleacă de vorbă. […] Uitați-vă ce: eu sunt bătrân. Am stăpânit pân-amu țările și am condus, și am făcut bine pe fața pământului, n-am făcut rău. Tot așa – zice – să faceți și voi, că eu mâine-poimâine am să mor, și tot așa să faceți și voi cum am făcut și eu, să-mi urmați mie, să nu faceți rău pe pământ, ci să faceți bine! Bine-ți face, bine-ți ajunge; rău îți face, rău aveți s-ajungeți. Dară, dragii tatii! Uite ce: de astăzi înainte, eu v-afurisesc: afurisiți să fiți […], dacă nu veți vâna muntele Sânăului după înmormântarea mea și după moartea mea. Să mergeți să vânați muntele Sânăului și după ce-ți vâna muntele Sânăului, pe urmă veți veni și veți conduce împărăția voastră. Atunci veți vedea care va fi drept de-a stăpâni și de-a lua coroana, de-a fi împărat în locul meu.

Iară-mpăratul la trei zile a murit. […] După ce l-o-mormântat, ce-au spus feciorul cel mai mare?

-- Dragi frați! Trebuie să împlinim afurisănia tătuchii […].

— Da! Voia-ți este, dragă frate, plecăm.

 Ș-o luat straie de primeneală și bani de cheltuială și fiecare și-o luat câte un câine cu dânsul. Ș-au plecat trei zile și trei nopți. La trei zile și la trei nopți, o ajuns pe vârful muntelui Sânăului. Când o ajuns pe vârful muntelui Sânăului o strâns lemne toți trei ș-o făcut foc; la miezul nopții s-o aprins lemnele singure. O fript ei câte-o bucată de slănină și-o mâncat, și-o băut, și s-au pus jos la culcat.

Ș-au adormit cel mic și cu cel mijlociu. Și feciorul cel de-mpărat mai mare a păzit. A auzit în pădure:

— Bu-bu-bu-uuu! Da᾽ frigu-mi-i!

Atunci feciorul cel de-mpărat o urcat ochii sus.

— Dacă ți-i frig – zice – vină la foc și te-ncălzește.

— Aș veni și m-aș încălzi, da᾽ mă tem de leii paraleii tăi. Na trei peri de-ai mei, pune-i pe câinii tăi și na inelul meu, pune-l în deștul tău.

 Atunci o zvârlit trei peri baba jos, și-a luat el aceia trei peri și i-o pus pe câini, ș-a luat inelul și l-a pus în deget. S-o coborât baba cu vârful de copac și i-o sucit capul și l-o îngropat în vatra focului, ș-o dat drumul cu copacu-n sus. S-au sculat aceia doi frați dimineața: fratele nu era nicăieri, al lor. Au plâns ei, supărați că nu este fratele cel mai mare. Au strâns lemne până la miezul nopții, la miezul nopții s-o aprins lemnele singure. […] Ș-au dormit. […]

 Iată s-o sculat dimineața Petrea Făt-Frumos, șteblă de busuioc, născut la miezul nopții, n-au văzut nici pe cela frate... „Alelei, Doamne, că grele puteri mai sunt p-aici! Doi frățiori a mei i-am avut și pe ceia nu-i am, i-am pierdut de pe fața pământului.”

 S-a mâniat el și-a strâns lemne, cât au strâns ei trei, a strâns el unul singur. Și-a pușcat o mamă de foc sub copac, c-ajungea para în înaltul cerului. Baba o frigea toată-n copac și-o ardea. A strigat: […] — Alelei, Petre Făt-Frumos, șteblă de busuioc, născut la miezul nopții, nu m-omorî, că am auzit de numele tău, da᾽ n-am crezut pân᾽ nu te-am văzut!

— Stăi, că nu te omor, că mai ai de lucru cu mine! Leii paraleii mei, țineți-o aicea! O ținut-o acolo. El s-o suit un an de zile pe copac în sus. O văzut într-o depărtare o zare de foc strașnică mare.

 O venit un an de zile pe copac înapoi în jos.”

                            ***,, Cu Petrea Făt-Frumos, șteblă de busuioc, născut la miezul nopții”, basm popular cules de Ovidiu Bârlea

                        *șteblă – (popular) ramură??????????

==steblă s.f. 1 (înv.,pop.) Tulpină; lujer; ramură. în locul unde căzură aceste scîntei, răsări îndată două steble de busuioc (ISP.). Compar. O fetică mlădioasă ca o steblă, cu ochii castanii (SADOV.). 2 (pop.) Mănunchi. Le stropeşte fruntea cu stebla de busuioc (STANCU). pl. -e.

==fragmentul fragmentat este dificil de înțeles- din zona munților Apuseni-așa că mă voi strădui....probabil că nu s-au mai găsit alte basme de ales....?????

Basmul popular este creația epică narativă populară în care întâmplările reale se împletesc cu cele fantastice, fiind săvărșite atât de personaje reale, cât și de cele cu puteri supranaturale, care reprezintă forțele binelui și fortele răului, din a căror confruntare binele iese întotdeauna învingător.

  Fragmentul de mai sus aparţine unui basm popular, pentru că are câteva din trăsăturile acestuia.

Titlul conține numele personajului urmat de caracteristicile deosebite ale acestuia :este de rang regal—ramura de busuioc este dintr-o plantă sfântă,simbol al iubirii statornice,poate îndepărta răul;este născut într-un moment când ființa rupe cercul strâmt al existenței și-și manifestă dorul de cunoaștere a realității--miezul nopții este poarta spre eternitate.

  În primul rând este un text epic cu acţiune, personaje, narator.

În ceea ce priveşte acţiunea, în fragment identific ca momente ale subiectului--expoziţiunea şi o parte din intrigă.  Naratorul povesteşte întâmplările la persoana a III-a și prezintă personajele:un împărat și cei trei feciori,oprindu-se la cel mai mic-Petrea era deosebit, înzestrat cu puteri neomenești și mai ales plin de curaj.Împăratul cel bătrân le transmite feciorilor,așezați în jurul mesei-loc magic al familiei-sfaturi despre modul drept cum trebuia condusă ţara,după moartea lui,,,afurisindu-i”-legându-i prin jurământ-să meargă la vânat pe muntele Sânăului-un loc al încercărilor, între două puncte existenţiale fundamentale : de la cel de fecior la cel de om matur, deplin format.Acolo se va decide adevăratul cârmuitor al țării.Muntele este un loc cu ascunzișuri și cărări necunoscute,locul în care se vor transforma,își vor depăși limitele.

După moartea împăratului,cei trei feciori pleacă,pentru a îndeplini jurământul,,afurisenia”tatălui,însoțiți de câini,călăuze în lumina vieții.Sus în munte sunt vegheați de câini și foc,iar feciorul cel mare,care era de strajă,aude sunete ciudate și vocea unei babe,ființă stranie care-i oferă fire de păr și un inel,pentru a-l lipsi de putere și a-l distruge,a-l face nevăzut.De aceeași întâmplare are parte și al doilea fecior.Petrea înțelege neobișnuitul întâmplărilor și o pârjolește- prin puterea ucigătoare a focului-pe baba vrăjitoare,care se temea de ,,leii paralei”-câinii cu puteri deosebite-,iar din înălțimea copacului,pe care-l urcă,,un an de zile” vede un ținut strălucitor de foc,o lume a forțelor dezlănțuite.

  În al doilea rând, fragmentul aparţine unui basm, deoarece lumea înfăţişată are caracteristici reale: dorința unui împărat de a fi urmat de feciorul cel mai curajos,cu judecată dreaptă,dar și supranaturale: apariția unei babe-vrăjitoare,personaj demonic,diavolesc; drumul lui Petrea timp de un an pe un copac este ascensiunea către lumină,adevăr,dreptate. 

 Personajele sunt specifice basmului: împăratul bătrân care oferă fiilor ce-i  vor urma moştenirea adevăratele valori, cele spirituale.Cei trei feciori sunt supuși unei probe de vânătoare,care consfințește maturizarea ființei,este asemenea unei călătorii pe verticala unui copac-simbol al vieții veșnice.Petrea este fiul cel mic,caracterizat indirect, din faptele sale, cu o serie de calităţi:ambiţios şi isteţ, dar şi calculat, ,,năzdrăvan și viteaz”,inteligent,perseverent, dorește să răzbune moartea fraților săi și mai ales să îndeplinească jurământul tatălui său.Drumul său hiperbolizat este pregătirea pentru a conduce lumea.

Dialogând,personajele au posibilitatea să se exprime, în felul acesta acțiunea devine mai alertă. Narațiunea este modul principal de expunere. Cifra trei este, în general, cifra preferată și în acest basm.

 Basmul are elemente de oralitate: vorbirea directă se îmbină cea indirectă, se folosesc cuvinte și expresii populare din zona munților Apuseni; inversiuni, repetiții, cuvinte și expresii populare-în partea de început- cu aspect regional,forme vechi ale cuvintelor:,,o fost;o venit;m-aș da a povesti.
  Un al treilea element caracteristic basmului este formula iniţială, introductivă de la început :,, O-s c-o fost odată ca niciodată, dacă nu m-aș da a povesti”... proiectează acțiunea într-un spațiu nelimitat și într-un timp nedeterminat. Naratorul obiectiv povestește la persoana a 3a întâmplările, fără a se implica în povestire,dialogul feciorilor cu bătrâna este scurt și exprimă felul de a fi al bătrânei-vrăjitoare și al feciorului cel mare ,naiv,al lui Petrea hotărât,poruncitor.

 O altă trăsătură a basmului este oralitatea stilului marcată prin: expresii tipice :,, ca un purice a plesni, povești în ia seară pe la noi n-ar mai fi; că nu-s de când poveștile, nici de când minciunile, că-s c-o zi două mai încoace de când se potcovea mâța cu coajă de nucă și mergea la sfânta rugă...  ";

exprimare afectivă:,,dragi feciori...dragi frați”...alelei.”

    În concluzie, caracterul epic, universul supranatural şi formula iniţială sunt elemente care indică faptul că fragmentul aparţine unui basm,autorul care l-a cules consideră că basmul are un caracter verosimil, aducând şi o serie de argumente, printre care spusele povestitorilor, care au susţinut că relatările din aceste texte narative ,,s-au putut întâmpla”... ,,s-au întâmplat mai demult”.