compunere---Iubirea pentru natură

Ce este dragostea de natură? Nu ştim prea clar. Natura tace. Inimile noastre bat. Inimile noastre bat pentru ea. Natura ne oferă resurse, dar mai presus de ele ne oferă bucurie celor care o iubim. Bucuria vine din dragostea noastră pentru ea. Un peisaj minunat, o mare la răsărit, o floare în grădină – fiecare ne vorbeşte, ne spune ceva inexprimabil în cuvinte.

Dragostea de natură pare să fie un dar de la Dumnezeu, pe care, o vreme, nu ştim de unde îl avem. Când aflăm, natura ne devine carte. Putem citi în ea grija Lui pentru noi şi bucuria cea mare.

Natura e bucurie, omul e bucurie, lumea e bucurie.

Privesc un peisaj ce poate fi văzut rar:galopul cailor sălbatici prin pădure,apăruți  într-un mic crâng, pe sub florile salcâmilor înfloriţi, sunt un miracol! Ani­male superbe, rod al libertăţii totale.

Mă înfioară de fie­care dată mă­reția bolților de frunziș, vâr­fu­rile atât de semețe ale arborilor profilate pe al­bastrul cerului, ne­clintirea crengilor sau neli­niștea lor prevestind furtuna.

Mă pierd în împărăția pădurii, aici îmi găsesc liniștea și pacea sufletului, mă des­făt cu frumusețea luminișurilor, as­cult fe­luritele cântece ale păsărilor, cu­le­g clopoței albaștri.  Arborii sunt vii și vorbesc,îmi spune bătrânul apărut ca din pământ, se mișcă unduindu-și ra­mu­rile pe vânt, privesc  spre cer, apoi în jos, spre pământ, cu care pă­reau să se afle în legătură directă: cu solul nisi­pos, cu ier­bu­rile mai degrabă uscate, cu fur­nicile și cu ce­lelalte in­sec­te care for­fotesc la rădă­cinile lor.Omul acesta se pare c-a ajuns să cunoască fiecare copac din pădure,merge pe poteci nevăzute,se adăpostește sub plante cu frunze uriașe de ploaie si de furtuni,recunoaște fiecare fel de arbore doar atingându-i scoarța cu mâinile.Cu o creangă atinge pământul și izvorul cu apă vie adună animale felurite,coborâte parcă dintr-o arcă.Toate îl privesc pe bătrân și-și pleacă privirea,iar el le strigă cuvinte înțelese doar de el,omul,și ele,ființele necuvântătoare.

Între ei e iubire,pădurea este altarul în fața căruia toți se închină.

Pleacă urmat de caii sălbatici,de ciute și cerbi de urșii mormăitori,de lupii cu ochii sticloși,de păsări și fluturi, rămân apele izvorului fermecat ce nu vor seca niciodată, iar eu știu că cei care ascultă șoaptele apei,foșnetul pădurii rămân copii în adâncul sufletului și vor putea intra mai ușor în împărația cerurilor, cum se spune în cărțile vechi.

 Era atâta li­niște împre­jur, încât ui­t  de mine, aten­t doar la prive­liștile care mă înconjoară. Mi se pă­rea că lumea e mai aproa­pe, că o văd ca prin lupă, că sunt una cu ea. O furnică ceva mai mare sau poate o iederă fericită că poate să se înfă­șoare pe-un fir de soare. Eram în al nouălea cer! Prin­tre îngeri....

Natura mă iubea,eu o iubeam și-o înțelegeam...totul era armonie ca în prima zi a lumii. 

“Când mă aflu printre voi, arbori din aceşti codri, scria Victor Hugo, în tot ce mă înconjoară şi mă ascunde totodată, în singurătatea voastră, unde mă retrag în mine însumi, simt pe cineva care mă ascultă şi care mă iubeşte”.