Într-o zi am observat că în dreptul ferestrei se întâmplă
ceva. De dincolo de geamurile camerei se uita fix la mine o albină,așezată pe
ramura plopului,pe care-l știam de când s-a hotărât că aceasta este camera mea.
Subțire și lung, își apropiase crengile de fereastră și mă privea. Când a
realizat că îl văd, a început brusc să freamăte vesel, mișcându-și frunzele cu
o viteză fantastică, de parcă era acționat de-un motor. Am înțeles că vrea
să-mi arate ceva și m-am dus la fereastră. Am tras un scaun, m-am suit pe el în
genunchi și-am văzut că plopul nu era singur.În jurul lui mai erau patru
arbori, la fel de subțiri și de tremurători. Aveau miliarde de frunze ca niște
miliarde de degete, pe care și le mișcau neîncetat. Din cauza asta, lumina sau
ploaia sau ce mai curgea din cer peste plopi era spulberată în toate direcțiile,
ca o iradiere scânteietoare. De atunci, nu ne-am mai despărțit. Dimineața,
plopul mă trezea cu un susur vioi, mișcându-și frunzele în rafale, la prânz
făcea baie de soare vibrând ca un bondar fericit, iar seara își spunea rugăciunea,
cu ramurile întinse spre stelele de pe cer,iar eu îl contemplam fermecat.
Plopul din dreptul ferestrei se mișca și fremăta
fără odihnă, și chiar dacă nu înțelegeam tot ce spune, știam că voia să mă
înveselească, să mă facă să uit de supărările,de grijile mele. Așa s-a și întâmplat.
Încet-încet, m-am lăsat atras de jocul lui și m-am mutat la fereastră, ca să-l
observ mai de-aproape. Atunci am văzut că vorbește cu ceilalți plopi, dar și cu
păsările, cu norii de pe cer și cu vântul, cu tot ce se mișca prin văzduh. Nu
pricepeam ce își spun, dar din direcția lor venea către mine ceva special, un
soi de undă care avea consistența și intensitate copilăriei ce face ca lumea să
semene cu un Paradis. Atunci am înțeles că tot ce mă-nconjoară este
miraculos, începând cu gândăcelul care se caţără pe un fir de iarbă, ori fluturele
care se leagănă pe o floare. Tot ce se petrece în jurul meu mă încarcă de
lumină şi bucurie....totul este viață!!!!!!!!!!!
