Era cald, cald, luna iulie era pe sfârşite, pădurea din
jur strânsese atâta căldură, încât, dacă intram printre copaci,mă simţeam
într-un cuptor. Privind cum se mişcă o frunză de ferigă acoperită încă
de rouă de la rădăcina mea, am simţit că undeva, în lume, există un loc în
care chiar în acel moment se întâmpla ceva. Eram, aici, deja un copac bătrân
când i-am întâlnit. I-am văzut de departe, când nu erau decât nişte mogâldeţe
pierdute prin fân, singurii care găsiseră poteca ce ducea la mine. Urcau.
Creşteau. Îi vedeam tot mai bine. Un om mare şi un om mic, prinşi unul de altul
cu crengile lor albe şi ciudate, nişte fiinţe subţiri, singure, păşind,
strălucind, făcându-se tot mai mari, mai vii, mai clare. Oameni. Nu-mi plac
oamenii. Eu așa cred că oamenii nu văd, oamenii nu aud, oamenii nu ştiu,
oamenii nu simt, oamenii nu înţeleg, oamenii uită, oamenii vorbesc, oamenii
taie, oamenii ard, oamenii cioplesc, oamenii mint. N-aveam nevoie de oameni.
Am încercat să-i alung. Măcar atât puteam face. Am trosnit înfricoşător din
toate încheieturile mele bătrâne, m-am scuturat de crengile uscate şi le-am
aruncat asupra lor. Să ştie că n-au ce căuta aici. Că nu sunt locul lor cu
umbră şi verdeaţă. S-au ferit. Am tăcut îmbufnat, nu mi-am mişcat o frunză,
dar, sincer, pentru că nu pot minţi, pentru prima oară în viaţa mea de fag
uriaş, am simţit cum mă inundă o sevă caldă, clocotitoare, şuie, am simţit cum
rădăcinile mele freamătă şi răscolesc pământul, am simţit cum mă topesc şi mă
înalţ, cum mi se trezesc piticii din scorburi, ziua în amiaza mare. Cine a mai
pomenit aşa ceva? Şi am tăcut, iar mierlele, gaiţele şi coţofenele au zburat
toate până la mine să vadă ce se întâmplă, de ce m-am tulburat, ca ultima
salcie de câmpie. Mogâldeţele alea albe n-au părut să simtă ceva. Aşa sunt
oamenii, sunt atenţi numai la ei, nu trăiesc fiinţe mai anapoda pe lume. Mi-a
fost şi ciudă că m-am arătat atât de slab în faţa lor, eu, tocmai eu, scorburosul,
rămurosul, nodurosul, umbrosul, singurosul, cel care îndrăzneşte să se certe
cu vântul, să nesocotească ploaia şi să îmblânzească arşiţa. Şi le-am trimis muşuroaiele
de furnici de la rădăcină să-i cotropească, iar ei au rămas... le-am trimis
albinele şi bondarii să-i gonească, iar ei au rămas... le-am trimis piticii din
scorburi să-i smintească, iar ei au rămas. Erau oameni şi nu se lăsau
înduplecaţi. ,,Pitici, văd pitici", i-a spus cel mic celui cu păr alb, iar
cel alb a spus ,,unde?", iar cel mic i-a arătat unde, şi el a râs şi i-a
spus ,,îi văd", şi amândoi au rămas încremeniţi ca nişte copaci mici, care
se umplu de pitici. Oamenii vorbesc. Oamenii tac. Oamenii zâmbesc. Oamenii
mi-au arătat ce e încrederea,simpatia,înțelegerea,apropierea...atunci, în
ultima vară a vieţii mele. I-am văzut apoi cum pleacă, pe poteca mea pierdută,
cum se pierd mici, tot mai mici, prin iarba înaltă. Am ştiut că n-am să-i mai
văd niciodată. Apoi mi-am veştejit frunzele şi am aşteptat să vină ultima iarnă.
