poezia,,Bătrânul pădurar”de Nicolae Labiș(fragment)

,,Bătrânul pădurar visează parcă,
Îndrăgostit de codri ca de-o arcă,
Pe care-n timpi mai vechi ca amintirea
El a durat-o, rânduind în ea
Galop de cerbi, bârlog de urşi şi unduirea
Izvoarelor, să aibă fiarele ce bea.

Sub ochii lui, plini de senin şi zare,
Sub ochii oglindind o depărtare,
Dureri şi bucurii de-ale pădurii
S-au petrecut, şi-n suflet el le-a strâns,
Şi neschimbându-şi apa cătăturii
În taină-a râs cu ele ori a plâns.

...........................................................

Natura, ascultaţi-o, îi murmură
Cântecul ei de ger şi de căldură,
Vibrarea fină de omăt asprit,
Foşnirea moale-a frunzelor căzute
Ori şopotul de unde-năbuşit
Când vin de la izvor un pâlc de ciute.”

.

Titlul poeziei numește omul  „bătrân,cel vechi,din trecut,înţelept”,este cel neprihănit ,menit să păstreze sămânța unei vieți noi;el este ,,pădurar”,om ce trăiește  în natura-sanctuar,ce-și capătă eternitatea ca spațiul dobândit dincolo de moarte.

 Ce este cu totul remarcabil e faptul că poetul a intuit și a înțeles foarte bine că harul pe care îl simte omul în pădure, în mijlocul naturii, e harul lui Dumnezeu, e darul Său, care umple sufletul de bogăție reală.

 Pădurea(cosmosul/ universul )e arca pe care Dumnezeu a dăruit-o oamenilor,nu numai pădurarului,

care priveghează și contemplă universul pădurii, pentru că el păzește lumea încredințată lui, ca altădată Noe, spre RENAȘTERE. Pădurarul-omul păzește arca frumuseții cosmice, prin care va veni până la urmă salvarea lumii,ființa umană se contopește armonios cu ființa vegetală,mereu miraculos regeneratoare-Natura.Asemenea lui Noe care avea de îndeplinit o sarcină uriașă,,bătrânul pădurar stăpânit de iubire pentru locul fericirii absolute,paradisiac,se lasă în voia imaginației,amintindu-și timpul când a clădit ,,pădurea-arcă”-loc al speranței,al regăsirii sufletești în care există bunătate,blândețe,înțelepciune.Acolo ,cerbii aduc în galopul,saltul lor o lume curată,renăscută;acolo este,,bârlogul”,adăpostul de unde,,urșii”își aduc puterea,tăria;acolo  este apa vie,neprihănită,sămânță a cerului.Pădurea a fost pentru om un loc al încercărilor,al bucuriilor și al tristeților,în care poate pătrunde în miezul lumii,spațiul fermecat,loc al armoniei.

 Împerativul,,ascultați” natura,lumea,Universul- este adresarea directă către oameni, pentru a percepe sunetele cântecului de iarnă cu freamătul zăpezii,al arsurii verilor sau al șoaptelor frunzelor,,căzute”sau a se strădui să audă clipocitul tainic al apei sorbite de,,un pâlc de ciute”,vietățile ce răspândesc în jur calm,puritate și grație.

Fiecare om este un,,pădurar”,trăind o senzaţie de liniştire, de seninătate, de reculegere.  În pădure este ÎNCEPUTUL, apropierea de misterul profund al vieţii şi al morţii, este locul unde fiecare se deschide chiar faţă de sine şi faţă de Dumnezeu.Pădurea este o ,,arcă”-un loc de salvare,de speranță.

 Stilul poetului, caracterizat prin originalitatea metaforelor:,,cântecul ei de ger și de căldură”;simplitatea epitetelor ce creează imagini auditive:,,omăt asprit,foșnirea moale a frunzelor căzute,șopotul de unde-năbușit”;comparații:,,ca de-o arcă,timpi mai vechi ca amintirea”;repetiția,,sub ochii lui”-are  structura unei poezii populare,cu rimă împerecheată,ritm trohaic.

    Profunzime, sensibilitate, intuiție și clarviziune, o uluitoare precizie în a extrage posibilități lirice din episoade de viață obișnuită, trecându-le prin focul intens al trăirilor, acestea sunt poeziile lui Nicolae Labiș.