O vară mai fierbinte ca toate care-au mai fost...privesc apele
ce se amestecă şi curg vijelios printre pietre, de jur-împrejur, dealurile par
înlemnite în aerul încins de dogoarea soarelui. Poteca pe care merg e plină de
fluturi nebuni şi de sute de flori, una mai delicată ca alta.Îmi plac
fluturii,întotdeauna i-am perceput ca pe un fel de îngeri. Curcubeul de culori
şi mirosuri îmi poartă paşii cu dorinţa de frumos...cu pasiunea mea pentru
flori. Ea s-a aprins şi mai tare când am început să observ seminţele cum
încolţesc, bulbii cum sparg pământul, şi mi s-a părut că e fascinant câtă
putere pot să aibă nişte firişoare de plante atât de mărunte. Asta mă inspiră
fantastic,iubesc florile! Sunt nişte fiinţe nevorbitoare care îmi dau multă
energie,mă inspiră. Bunica îmi arată:uite, o plantă azi poate fi bolnavă şi
mâine îşi revine miraculos, alta poate să moară, dar se naşte un lăstar
nou,apoi îmi spune că totul e trecător în viaţă, că tot ce e rău trece şi vin
lucruri noi, bune, proaspete, sănătoase. Numai să am răbdare să observ și să am încredere în forţa vieţii. Îmi mai
spune,mângâind o floare că ele mă inspiră să merg mai departe, să trăiesc, să
am o aşteptare de la viitor. Florile simt cine se află lângă ele și de aceea cresc frumos,ele parcă
răspund.
Grădina cu flori pare
mai tăcută vara, în comparaţie cu explozia de cântece din primăvară. Culorile
vii, formele delicate, fragilitatea trandafirului sunt în fata mea și cred că, dacă sunt atent la flori, ajung la o
revelație a creației, ajung, de fapt, la Dumnezeu. Poate asta este unul dintre
rolurile plantelor, să ne ducă la Dumnezeu, nu? Florile de tot felul au o
unduire ușoară, ce aduce până la mine un val foșnitor,în centrul corolei lor, percep
o scânteie, un bulgăre de lumină, un nucleu strălucitor. Florile seamănă și cu
un potir deschis, îndreptat către cer,iar petalele sunt ca niște văluri de
taine.Când mă plimb prin grădina cu flori,simt că dialogul cu natura este o rugăciune,
una fără cuvinte, o rugăciune tăcută a sufletului... doar emoție pură.
