compunere--Pe potecile pădurii

Vara miroase a mere pârguite și a iarbă proaspăt cosită. Dealul pe care-l urcăm eu și toată familia este traversat de un râușor cu maluri înverzite care se termină în pădure, ca și cum tocmai ar fi coborât de-acolo, lăsând urme de melci uriași. Pădurea de pini! Apoi pe costișe, fără nicio ordine,copaci,tufe, ierburi crescute în libertate creează o atmosferă plină de verdeață.
De departe se aud cosașii ascuțindu-și cu piatra lama de fier... cântă un cocoș... fluturi, greieri, flori mici, necunoscute... toate și-au păstrat frumusețea sălbatică neatinsă. Totul este armonios și curat. Cu cât soarele coboară mai jos, în spatele dealurilor, cu atât verdele devine mai profund.Apoi,  drumul nostru trece printr-o pădurice de brazi, o pată de umbră binefăcătoare, pentru ca apoi, tot urcând, să se înfunde într-o poiană uriașă, cu iarba înaltă, flori multicolore și roiuri de fluturi și de albine, care zgârie ușor liniștea locului. Ajunși în poiană, trebuie să ne croim singuri cărare prin ierburile năvalnice.

E o liniște neobișnuită, densă, o liniște pe care poți pune mâna, poți să o guști, să-i simți aromele împrumutate din chiar pârga darnică a verii. Tăcerea smerită, tăcerea fără şoapte, tăcerea care ascultă şi nu întreabă, tăcerea căreia îi e dat să vorbească doar cu celelalte tăceri din jur, tăcerea care se hrăneşte cu linişte, tăcerea care te vindecă încet de grijă, de spaimă. Lumina, abia furişată prin desişul de un verde crud, pare că se odihneşte, ici şi colo, pe potecă, pare să ne arate drumul, să ne călăuzească prin inima unei tăceri asurzitoare, spre un loc vechi, uitat, tăinuit, miraculos, dar viu. Razele soarelui rămân suspendate,plu­tesc ca un abur auriu, prin locul ăsta, pentru ca, mai apoi, să coboare uşor, să îmbrăţişeze copacii, să se lipească strâns de ochii lor stranii. Sigur, îmi spun, sunt doar nişte simple noduri crescute pe fag, dar parcă niciodată nu am văzut atâtea, parcă niciodată nu m-am simţit privit de atâţia ochi lemnoşi deodată. Şi ar mai fi şi lumina asta care se prelinge pe trunchiurile subţiri, lumina asta care izvorăşte de-a dreptul din nodurile cu pupile şi irişi, lumina asta care arată mai mult a la­crimi, lacrimi albe, despre care nici nu ştiu dacă sunt de bucurie sau de tristeţe. Nici nu contează.... Mergem mai departe, pădurea e tânără, pădurea e verde, pădurea e vie, mi se pare că pe aici n-a mai trecut nimeni, nicio­dată, n-avem încotro, urcăm, mergem mai departe. Dar nu e doar atât. Apare o altă potecă ascunsă sub covorul de cetină uscată care ne poartă într-un loc unde brazii au crescut nebuneşte, s-au sugru­mat unul pe altul, într-o luptă feroce pentru lumină. Abia sus,spre cer mai pot vedea unele crengi rare, încă verzi, ce se zbat să ajungă la soare. Oricât de grea şi de nefirească ar fi tăcerea într-o pădure, o mie de vorbe neştiute se aud în jurul meu. Gândul îmi spune că e bine să nu fiu singur, atunci când păşesc pe poteca asta, pentru că niciodată, chiar ni­cio­dată, nu-mi va fi dat să în­tâl­nesc nişte brazi care să vor­bească mai mult. De jur îm­pre­jurul meu, crengile se mişcă una înspre cealaltă, fără ca vântul să bată vreo clipă. Brazii își povestesc, într-o limbă ui­tată, po­veşti de demult, uitate şi ele,iar eu mă opresc și le ascult.....