Am plecat departe de oraș,să respirăm aer curat,ne-a spus
bunica,în timp ce împacheta al zecilea pachet...nu ne mutam definitiv,plecam
pentru o primăvară și o vară doar.
Am ajuns și am privit de jur-împrejur.Casa veche a bunicilor
se afla exact lângă locul din care pornea poteca ce ducea în pădure. La
marginea ei se aflau câțiva castani uriași, dar spre adânc, existau arbori
fascinanți și misterioși, pe care nu-i cunoșteam. În preajma lor, lumina părea
să ia forme omenești, iar sunetele se deformau. Intram într-o altă
dimensiune. Mergeam cu grijă în recunoaștere, urmând strict cărarea
și ramificările ei, temându-mă de întâlnirea cu animalele. Mai târziu,peste
câteva zile, am îndrăznit să pătrund în adânc, pășind ușor, cel mai adesea cu
picioarele goale, ca să nu fiu simțit de păsări și șerpi.... Așa am făcut
cunoștință cu toate soiurile de arbori. Așa am învățat că fiecare avea firea și
vocea lui, că erau la fel de diferiți ca și oamenii, că se bucurau și mureau ca
și oamenii, că luptau și năzuiau împreună, că vorbeau între ei. În pădure era
când o rumoare abia perceptibilă, când un soi de adiere sonoră care venea și
pleca, dar indiferent de conținutul mesajelor, am avut totdeauna convingerea că
eu eram bine venit acolo, în pădurea adâncă, printre copaci. Nu știu de unde-mi
venea aceasta senzație, dar într-o zi am simțit că cineva mă privește, că sunt
atras în mod special de un copac. Un frasin uriaș, cu ramuri gigantice, îmi transmitea
o ospitalitate vibrantă.
Trecusem adesea prin dreptul lui, fără să-i dau vreo
atenție. Dar de data asta m-am dus și m-am rezemat cu un umăr de el. L-am
mirosit și i-am simțit aroma amăruie. I-am atins scoarța aspră cu palmele și am
simțit curentul viguros care îl traversa. Simțeam cum prezența lui îmi dă
putere, deși mă intimida. A fost prima dată când am înțeles că arborii simt
prezența omenească și că reacționează la ea. Iar într-o zi, am înțeles că mă
îndeamnă să-l explorez. Doamne, ce bucurie să descoperi că mă pot cățăra în
copaci! Așezat pe o ramură cât mai înaltă, rămâneam acolo ore întregi, legănat
de ritmul lent al arborelui puternic. Ascuns și protejat, puteam să văd zborul păsărilor
în căutare de insecte, trecerea ploii și a luminii prin frunzișul coroanei,
jocul norilor de pe cer. De sus, din copac, lumea avea cu totul altă
înfățișare. În jurul fagului gravitau popoare uriașe de păsări, roiuri de
fluturi și de insecte care nu puteau fi văzute de pe pământ. Dar mai existau și
alte avantaje, nenumărate detalii pe care învățam să le observ: nuanțele diferite
pe care le lua lumina în pădure, bucuria cu care copacii se întindeau către soare,
orele diferite la care începeau să foșnească și să respire, umplând pădurea de
aburi strălucitori, felul în care plantele agățătoare se chirceau, dintr-o
dată, anunțând că vor veni ploile. În brațele copacului uriaș, puteam să mă
pierd în visare sau să învăț pentru școală, fără a rupe contactul cu viața care
mă înconjura. Până la urmă, m-am contopit atât de profund cu pădurea, încât în
drumețiile mele, veverițele mi se așezau adesea pe umăr. Devenisem al lor.
Pădurea mă acceptase definitiv..................
