Ce este vântul?îl întreb pe bunicul și răscolesc
nepăsător frunzele ruginii de pe aleile parcului.
Bunicul tace,apoi îmi spune cu glas domol că este o forță
violentă de instabilitate,destabilizează gândurile,aduce sunete
sinistre,rostogolind liniștea ființelor,a tot ce este ordine.Dar vântul nu este
numai în natură,este și în manifestările omului,uneori în tăcerea lui-atunci
este liniște calm,împăcare.Alteori i se stârnește vântul nerăbdării,cuvintele
roiesc în el,răbufnesc,parcă împinse de forțe neștiute,ies nestăpânite în aerul
cald sau rece,se rostogolesc în valuri cenușii,îl înconjoară pe om cu
fulgere,tunete,îi întunecă privirea,iar el vede lumea deformată ca-ntr-un joc
al oglinzilor.
Și iată-l pe om dus de umbre în locuri ale întunericului,aude
râsete asurzitoare,cuvinte pe care nu le-nțelege,se simte strâns de forțe
nevăzute.E rău!în jurul lui totul e murdar,soarele ,deși îl caută, e ascuns
,ferecat de vorbele rele.El este în mijlocul unei furtuni dus de vântul cel rău,pe
care chiar el l-a stârnit.Și-atunci,dacă își ridică ochi,îi deschide mari,dacă
poate găsi puterea de a zâmbi,norii cenușii vor zbura spre alte zări și o rază
cât de mică va clipi și va deschide poarta curcubeului.Dacă poți răspândește lumina prin vorbele tale,prin
atitudinea ta,prin mângâierea mâinii către cel nefericit, iar întunericul,furtuna
rea se va risipi de la sine.Privește frunzele care cad,poate vor să mai stea pe
ramura lor,dar vântul vremii le poartă spre locuri unde vor deveni pulbere,la
fel și cuvintele pot fi luate de vântul ,neliniștea unui suflet îndurerat,nestăpânit.Vor
dezlănțui o furtună a răului,a disprețului,a jignirii...oprește-o! pentru că
ești mai puternic decât crezi,ieși din furtună,din starea de nelinişte
puternică.Zâmbește,ai încredere în cei ce-ți sunt aproape,sprijină-te pe brațul
lor,privește-i cu încredere,trăiește în iubire,în lumina sfântă.
Și-atunci schimbăm vorbele,,cine seamănă iubire culege fericire.
