Mai demult,îmi spune bunicul, ştiam că vine iarna după
cum se purtau oamenii,dintr-odată, părea că sunt mai veseli şi mai glumeţi, că
n-au astâmpăr, că pun mereu la cale câte ceva, că au timp şi răgaz să
povestească.
Acum iarna vine altfel. Ajunge uneori
treptat, viclean, încet, ca o pisică furişată cu mişcări moi, împrăştiind,
aşezând peste grădini şi peste vârfurile copacilor o pulbere subţire, diafană.
Câteodată, vine-ntr-o singură noapte, şi numai mă trezesc dimineaţa că
tăcerea este prea mare şi că vorbele-mi ies din gură gata îngheţate. S-a
întâmplat alteori s-o văd venind greu, chinuit, pedepsind pământul, mai întâi
cu geruri năprasnice, sleind şi încremenind totul sub măreţia frigului, în aşa fel încât
primii fulgi au fost ca o eliberare, ca o bucurie care înmoaie toate spaimele.
Dar am văzut-o şi lâncezind peste păşuni cu omături apoase şi nesfârşite,
prelungindu-se în primăveri cenuşii.
Bunicul aşteaptă şi acum iarna
cu-aceeaşi nepotolită nerăbdare ca în anii trăiţi lângă marginea pădurii și -mi
spune că anotimpul acesta îi aduce mereu o curăţenie imaculată şi o puritate
paradisiacă, de care, de piatră să fii, tot ţi-e dor. Amândoi pândim semnele
iernii cu tot mai mare temere, că s-ar putea să nu mai vină,poate s-ar putea să
ne înşelăm în judecarea lor, că s-ar putea să fi pierdut de-a lungul anilor
alfabetul care ne ajuta să le descifrăm.
Aştept iarna cu nelinişte, cu disperare
aştept prima ninsoare, mă agăţ de primul fulg cu speranţa că la vederea lui, că
poate zăpezile atât de dorite îl vor aduce pe Îngerul iernii.
Înainte să cadă
primii fulgi, nori grei, vineţii se lasă jos de tot peste copaci. Erau aşa de
grei, că se auzea până în casă trosnetul crengilor apăsate. Iar când se făcea
linişte-linişte, când nu se mai auzea nimic, atunci ştiam că nu mai am mult de
aşteptat. Şi, într-adevăr, nu mai era mult, dintr-odată aerul parcă se înmuia
şi apoi apăreau şi primii fulgi, diafani, speriaţi, uşor mânaţi de vânt.Mă uit
pe aripile ferestrei mele,o pasăre stingheră mă privește de pe cea mai înaltă
creangă a teiului. Închid ochii şi simt mai întâi o adiere uşoară, apoi văd în
jurul meu fulgi uriaşi....chiar ninge...e iarnă şi de undeva, de foarte
departe, Îngerul iernii cântă o colindă veche, cu cerbi în coarnele cărora
se aprind, tăcute, stelele nopţii sfinte.
