,,Într-o vară când cabana era încă întreagă, am urcat pe
Tâmpa, ca să descoperim, în fine, tunelul care leagă Piața Sfatului de un loc
din dosul șeii, după cum știe oricine a copilărit în Brașov. De știut, o știu
toți, dar nimeni nu l-a găsit încă.
Era plin de alte flori cărora nu le știam numele și de
fluturi coada-rândunicii, care parcă aplaudau cu aripile trecerea noastră. Am
observat că pe partea exterioară a aripilor culorile erau mai șterse, abia îi
puteai distinge de ierburile înalte din jur, dar pe interior, când se întindeau
pentru câteva clipe pe flori, erau o splendoare, iar desenul de pe aripi căpăta
ochi și sens. Mi-am dat seama mai târziu că și la unii oameni e la fel: în
exterior par șterși, adaptați la mediu, dar când îți etalează interiorul, sunt
cu totul alții.(...)
Ceilalți se îndepărtaseră, așa că am țopăit după ei,
încercând să aplaud din mâini la spate, cum bat fluturii din aripi. Frate-meu
are aripi la glezne, în timp ce eu aveam pesemne plumb, fiindcă mă pomeneam
mereu ultima și îi găseam pe toți ceilalți așteptându-mă odihniți. Când mă
așezam și eu, ei se sculau să plece.
- Uite peștera, a
zis Matei, care ajunsese primul, ca întotdeauna.
Pe Tâmpa se spune că te poți trezi nas în nas cu o
mulțime de animale sălbatice: urși, râși, vulpi, porci mistreți. Adevărul e că
n-am văzut așa ceva, deși am vizitat-o în toate anotimpurile și la toate
orele... În schimb, am dat adesea peste veverițe, șerpi, fluturi și tot soiul
de păsări rapide. Am intrat cu toții în peșteră, dar n-a fost nevoie de lumânări
ca să vedem că se înfundă de tot după numai câțiva metri. Înăuntru era rece și
am văzut o pătură zdrențuită. Sigur nu era cea a ursului. Am ieșit rapid și iar
am ținut ,,consiliu’’. Exista posibilitatea ca tunelul să plece de altundeva,
din apropiere.
- Apucați-vă să
căutați!
N-am prea înțeles ce am de făcut, dar m-am băgat și eu în
niște tufișuri dese, pierzându-i pe ceilalți din ochi. Mi-am făcut zgârieturi
pe brațe și pe picioare, n-am găsit nimic, așa că am ieșit și m-am așezat să mă
odihnesc pe un mic scaun de stâncă netedă, încălzit de soare. Priveam în jur cu
emoția aia pe care o ai când simți că se va întâmpla ceva important.
Lângă mine era o
șopârlă maronie,parcă ofilită,care stătea la soare...M-am dus dus s-o văd de
aproape,dar când am atins-o cu umbra mea a șfichiuit dintr-odată ca un
bici,desenând printre ierburi S-uri...Acolo a dispărut,era un fel de vizuină
sau,de ce nu,o gură de tunel.I-am strigat imediat pe ceilalți și au venit
într-un suflet,dar n-au fost chiar atât de bucuroși pe cât îmi doream.
-Tunel n...nu-i-a zis Doru,poticnindu-se un pic...Mai
degrabă s-ar putea să fi fost aici fântâna aia în care nu-știu-când turcii
aruncau oasele oamenilor uciși și care,cu timpul,s-a astupat.
-.E ciudat că locul nu e plat,a zis Dina.Posibil să fie
ceva,din care n-a rămas decât gaura asta.Doru a început să sape chiar și el în
jurul gropiței în care dispăruse șopârla mea.Când Doru a obosit,gura vizuinii
nu se lărgise prea mult.Dina i-a luat locul,în timp ce eu mi-am dat rucsacul
jos,mi-am luat din el un măr și-am început să-l ronțăi.Frate-meu a zis că o să
facă el și porția mea.Tocmai el a dat cu vârful săpăligii de ceva tare.Și-a
băgat degetele subțiri în pământ,fără teamă de râme sau de alte scârboae
gângănii-eu n-aș fi făcut așa ceva-și a scos o piatră de mărimea și forma unei
farfurioare de cafea,să spunem.Te uimea cercul ei perfect,abia puțin teșit pe
ici-colo.A dat pământul la o parte și am putut vedea cu toții niște șănțulețe
gravate pe una din părți.A întors-o și iată că pe dos era o urmă perfect
rotundă la cercul de piatră.Am fost teribil de emoționați;legendele cu cetatea
Brassovia se confirmau.Dar până să ne dumirim ce reprezintă desenele,am auzit
niște vreascuri călcate și rupte în apropiere.Ne-am gândit la un urs,mereu
exista posibilitatea asta,atrăgătoare într-un fel,neliniștitoare în altul.Dar
nu,nu era un urs,era un om bărbos,masiv,greoi,îmbrăcat ca vai de lume,în culori
șterse,așa cum văzusem la fluturi pe exteriorul aripilor sau la șopârlă,ca să
se confunde cu frunzele uscate.Cu o voce urâtă cum n-am mai pomenit a țipat la
noi:
-Ce faceți acolo?ce căutați aici?
Și a început să fugă după noi,neașteptat de sprinten.Nu
cred că mi-a fost așa de frică în viața mea,ca atunci.Am luat-o cu toții la
vale,alunecând pe porțiuni lungi,încercând să coborâm cât mai vertical,fără
obișnuitele zigzaguri și uitându-ne din când în când înapoi,cu speranța că
urmăritorul nostru renunțase să alerge
după noi.”
(Ioana Pârvulescu,, Inocenții”)
Fragmentul este un text narativ, sunt prezentate fapte, întâmplări, evenimente, într-o succesiune de momente. Se consideră că un text este narativ atunci când: evenimentele prezentate implică acţiunea unor personaje, aceste evenimente au o legătură între ele şi urmează o succesiune cronologică.
Elementele fundamentale ale unui text narativ
sunt:
-
naratorul
-
subiectul (înlănţuirea cronologică, logică şi cauzală a întâmplărilor narate)
- personajele
-
timpul şi spaţiul evenimentelor
Fragmentul este un text
narativ,deoarece respectă carcteristicile unui asemenea tip de text.
Este scris în proză. Narațiunea la persoana întâi, este
folosită, pentru a povesti evenimentele din punctul de vedere al personajului
principal;din acest motiv, este cunoscut ca un narator intern, deoarece face
parte din contextul evenimentelor descrise într-un raport sau din universul fictiv
al fragmentului.
Naratoarea este
persoana care relatează o întâmplare a unui grup de copii dornici de a
descoperi un tunel.Timpul narațiunii este o zi dintr-o vară,timp al
drumețiilor,al plimbărilor. În drumul parcurs,pe muntele Tâmpa,naratoarea
descrie culorile fluturilor și observă deosebirea dintre interiorul și
exteriorul aripilor și face o legătură cu felul de a fi al oamenilor:unii deși
par neînsemnați,șterși, devin deosebiți când se exprimă sau se comportă. A fost
acesta un moment de reflecție al felului cum mediul poate influența
comportamentul ființelor.Este nemulțumită că nu poate ține pasul cu ceilalți
din grup,rămâne mereu în urmă.Are prilejul de a-și aminti unele zvonuri auzite
că pot fi întâlniri neprevăzute cu animale,însă doar fluturii,veverițele,șerpii
există în acele locuri și le enumeră fără teamă. Îl urmează pe,Matei,un băiat
din grup, ajuns la peșteră și este întâmpinată de o priveliște
neplăcută:peștera era doar o deschidere,iar înăuntru,ciudat, era o pătură.Toți
discută despre locul unde poate fi tunelul căutat.Nu știe pe unde va căuta,de
aceea merge la întâmplare prin tufișuri,se odihnește și privirea îi este atrasă
de o șopârlă care dispare într-o adâncitură.Doru începe să sape,îi ia apoi locul
Dina,iar fratele naratoarei găsește o piatră cu un desen.Toți sunt emoționați,convinși
că legendele sunt adevărate.Cercetarea este întreruptă de apariția unui om
ciudat,iar descrierea lui este asemenea culorilor aripilor fluturilor sau a
șopârlei,părea că se contopește cu acel
loc.Speriați de strigătul lui și fugăriți,copiii coboară rapid.
Personajele sunt
copii curioși,dornici de aventură:Matei,Doru,Dina-cutreieră împrejurimile
orașului,pentru a descoperi un loc vechi,un tunel,este curiozitatea față de
istoria orașului.Plimbarea este un prilej pentru a admira natura:culorile
fluturilor,ale florilor,iar găsirea unei pietre vechi cu desen este privită ca o
adevărată comoară.Toți înțeleg că aventura poate fi periculoasă prin apariția
unui om ciudat.
Ioana Pârvulescu povestește cu umor și o abia
simțită nostalgie, cu un limbaj simplu, nepretențios, cu un ton încrezător și
optimist, dar și echilibrat, fără ca evenimentele aventurii să devină apăsătoare.Totul pare atât de
autentic, încât pare că povestea relatată chiar s-a petrecut în realitate sau,
cel puțin, a pornit de la un substrat real. Naratoarea povestește întâmplările
din copilărie cu plăcere -e, poate, o încercare de regăsire a inocenței, a
acelei stări de spirit binecuvântate, când grijile nu exitau , iar viața era o
înșiruire de momente pline de bucurie, mister și revelații. Micșorată, precum
Alice, pentru a încăpea în locurile ce aparțineau tărâmului copilăriei, naratoarea recuperează
mirarea, fiorul și încântarea proprii felului naiv de a privi lumea.
