Seara, când întunericul e pe-aproape, pe fereastra mea văd
trei stele mici şi una mai mare şi mai vie, a cărei lumină clipeşte încontinuu.
Pot să văd și crengile golaşe ale teiului, împletite cu ale cireşului şi-mi
amintesc că vara, atunci când pomii erau înfrunziţi, parcă am văzut în crengile
acestea, mişcate de vânt, o herghelie în goană. Pe cele două aripi ale
ferestrei mele pot să văd cum răsare în soarele iernii, păsări în stoluri nesfârşite care zboară
deasupra vântului, nori cu chip de poveste, iar în nopţile lungi, mă pierd în
cerul brăzdat de comete, care leagă lumi atât de îndepărtate, pe care nici
măcar nu mi le pot închipui. De o vreme încoace, pândesc însă cu tot mai mare
nelinişte, pândesc, vânez semnele care m-ar face să ghicesc noul an pe care-l
aştept tot mai mult.
Într-una din dimineţi, cerul a fost plumburiu, cenuşiu
şi greu, şi mi-am zis că nu mai e mult până va ninge.Zăpada de anul nou anunță
o lume nouă,curată,de început de lume. Dar amiaza a lăsat soarele să
strălucească nestingherit, ca şi cum ar fi trebuit să vină primăvara. În altă
zi, au trecut pe deasupra mea mii şi mii de păsări, stoluri, stoluri care au înnegrit
cerul ceasuri în şir, şi-am crezut că ele fug de frigul care vine de la
miazănoapte. Dar n-a fost aşa. Soarele a luminat şi mai vesel, după ce ele au
trecut. Azi de dimineaţă, însă, o pasăre de iarnă a stat multă vreme singură
şi nemişcată, pe cea mai înaltă şi subţire creangă a teiului. Am ştiut că e o pasăre
de iarnă, pentru că numai acestea umblă singure şi sunt atât de uşoare, încât
crengile pe care se aşează nici măcar nu se îndoaie sub greutatea lor. Acesta
e un semn sigur că norii cu omăt sunt pe aproape. Desenez cu degetul un
ochi cât o nucă prin hăţişul firişoarelor de gheaţă ce-au înflorit, peste
noapte, pe sticla aburită. Şi privesc afară. Ninge! Ninge cu fulgi pufoşi şi
dolofani! Iar ziua ce dă să înceapă e deja înecată în alb!
Aşa începe noul an.... prima zăpadă cade
din aripile îngerilor care-şi curăţă penele şi de aceea toată lumea e atât de
fericită, când vede primii fulgi.Bine, dar când ninge a doua oară, şi a treia
oară, şi când ninge zile în şir fără să se oprească, şi când toate din curte şi
lumea largă sunt acoperite şi îngropate în omăt, tot îngerii sunt de vină?
Plec să văd totul ,să simt iarna începutului de an....
Zăpada pufoasă pare că arde sub lumina lunii, sclipeşte
ca şi cum acolo, sub ea, ar fi un foc
tainic ce ar trimite raze alburii de jos în sus. Mă minunez de luna mare, care
parcă se leagănă la fiecare pas pe care-l fac, întunericul pare mai
îndepărtat şi mai cald. Lumea se leagănă şi ea, ca şi luna, ca şi copacii de pe
marginea drumului, care şi-au lăsat crengile îngreunate de zăpadă, până aproape
de pământ. O bură subţire, strălucitoare,
se desprinde de undeva, de sus şi cade în valuri argintii peste mine. Umbrele
lungi ale copacilor taie drumul din loc în loc. E ca şi cum aș urca pe nişte trepte, unele albe, luminate,
altele cenuşii, mai sus şi tot mai sus, până la cerul în care sunt împrăştiate
mii de lumini ce tremură mărunt. Din când în când, câte una se măreşte
dintr-odată şi apoi dispare, lăsând în locul în care a fost o urmă, ca o dungă
lucitoare.
Mă întreb cine
stinge becurile cerului,văd umbre și-mi spun că poate lângă mine merg cerbii aceia despre care am citit în povești, scăldaţi în lumina străvezie a
lunii. Şi ochii lor sunt ca stelele care mor şi învie iar pe cer sau poate că mi
se pare doar sau poate că visez sau poate că e numai jocul acela pe care lumina
înşelătoare îl strecoară printre crengile dezgolite, încremenite de ger.
Anul Nou este
întotdeauna însoţit de zăpezi, uneori diafane, sclipind întretăiat sub lumina
lunii, alteori, uriaşe, grele, maiestuoase.
Este sărbătoarea
începutului de an...văd căzând din nori pulberea albă, care acoperă lumea cu bucurie, linişte şi
pace.......
