Părea o zi perfectă pentru drumeție, Era o dimineață
răcoroasă și Parângul strălucea în toată splendoarea sa, cu vârful în nori mici
și albi,un abur de lumină se prelinge prin coroana brazilor înalți. Am pornit
ca niște bărbați adevărați,eu,tata și bunicul, urmând traseul marcat. Pe măsură
ce mergeam, inima ni se umplea de frumusețea înălțimilor. În brazi
șuiera domol vântul, stârnind cântec de cetini. Un munte magnific și blând, ce
ne lasă să ne plimbăm pe spinarea lui. Aerul tare ne limpezea mintea,ochii erau ațintiți pe cer
spre norii care treceau chiar pe deasupra capului, era de ajuns să întind mâna,
să îi ating. Liniștea înălțimii ne înconjura cu tandrețe, peisajul era măreț
și impunător,iar mirosul de cimbrișor și brad mă înviora.
Fagi și paltini cât lumea de bătrâni, cu trunchiuri groase
își împreunau sus de tot frunzișurile lor și alcătuiau deasupra capetelor
noastre o boltă de umbră și verdeață.Singurul
glas al locurilor acestora e numai glasul vântului, care se taie, suspinând,
pare că dureros, în frunza ascuțită a bradului,glasul acesta are un farmec
nespus.
Mergeam pe o potecă ce
se strâmta așa de tare, încât de-abia puteam străbate prin desișul întunecos
al tufelor lăturalnice,unde ursul mănâncă afine liniștit,cerbii uriași caută un
izor sau cocoșii de munte se rotesc în dans. De jur împrejur,
stau muntii cu piscuri înalte, peste care brădișul negru se întinde.Credeam că
nicio pasăre nu-și îndreaptă pe aici zborul rătăcitor,dar deodată albastrul
limpede al cerului adânc se pătează de un punct negru, trecător,iar bunicul îmi
spune că e un vultur care își cată prada în glasul ușor al
vântului.Urcăm prin liniștea asta veche, singuri, spre vârful unde odihnește
Dumnezeu.Pe cărarea îngustă,sprijinită de pereți de stâncă urcăm cu speranța
că vom găsi o peșteră,un loc de odihnă.Eu însă simțeam o teamă că poate acolo
era un adăpost al sălbăticiunilor,așa că am plecat mai departe pe poteca
îngustă pe care,după cum spune bunicul,numai căprioarele se avântă și iată-mă
admirând piscurile negre ale munților păduroși.Ajung aici să bea din pârâul cu
apa limpede,poleită de razele soarelui și aduc cu ele suflarea dulce și
lină de aer cald și parfumat.Câteva flori ,crescute în crăpăturile stâncii, se
pleacă la suflarea vântului, ca și cum se tem.Cum au ajuns fluturii
mici,albaștri, ce par fulgi de azur,speriați,mi se pare un mister,îi urmăresc
cum se ridică în stoluri
zburătoare,răspândindu-se în aerul cald. Fluturi lumină, fluturi...simt că mă
umplu de alb, de lumină, de fluturi, şi parcă am păşit pe un alt tărâm condus de
o rază de soare strălucitoare.De departe se aud lătrăturile unor câini și mă
bucur,ne vom îndrepta pașii spre o stână. Clipa aceea când soarele apune în fața
noastră în munte este momentul când ne oprim, respirăm, îmbrățișăm întreaga
lume.
Munții sunt o lume deasupra lumii,sunt marile catedrale
ale pământului,ziduri de stânci, mozaic de flori, coruri de izvoare, altar de
zăpadă, boltă de stele.Privind în jur înțeleg că munții ne oferă tot ceea
ce putem cere vietii: spațiu, măreție, liniște, asprime, frumusețe, prietenie.
