Cărtile sunt precum călătoriile, prin ele
ajung să văd, să descopăr ceea ce altfel, poate, nu aș avea șansa vreodată. Îmi
place să citesc, e o bucurie care se consuma în interior, în suflet, în
universul fiecăruia. Cred în puterea cărților, în puterea de a mă îmbogăți,a
mă dezvolta, de a înțelege și de a mă înțelege, de a-mi deschide
mintea și sufletul. Și cred că, dacă oamenii ar avea mai multă deschidere către
lectură, ar reuși să fie mai toleranți, mai înțelepti, mai buni unii cu altii, am
reuși să vedem mai mult, mai bine și mai departe cum suntem și ce ne
înconjoară.
Am ,,ales ”, m-am apropiat de volumul lui Filip
Florian,de romanul,,Toate bufnițele” s-a dovedit a fi un fel de bufniță
pentru mine, a cărei prezență și mister le intuiam din titlu.
Romanul împletește două povești de viață: cea a lui Luci,
un băiat care își trăiește ultimii ani ai copilăriei la finele anilor 90 și cea
a lui Emil Stratin, un intelectual tăcut și misterios care se mută de la
București într-un orășel de provincie de la munte. Cele două personaje se
întâlnesc atunci când Emil îl scapă pe Luci dintr-o încurcătură -așa cum se va
dovedi, Luci e un mare neastâmpărat, plin de imaginație- cu mecanicul
telefericului. Adus în casa sexagenarului, departe de a primi vreo apostrofare,
Luci are parte de ceai, miere, fotografii și o invitație neobișnuită de a
petrece timpul cu tăcutul salvator. Fără să îi fie niciodată clar de ce Emil
l-a ales ca vizitator regulat, ca tovarăș de companie, Luci își împarte timpul
între năstrușniciile pe care le întreține cu prietenii săi și universul pe care
îl descoperă acasă la bătrânul său vecin. Provenind dintr-o familie simplă, cu
un tată meșteșugar care bea un paha sau chiar mai multe și o mamă cicălitoare
și aspră, Luci nu își dramatizează condiția și nu pare frustrat de ceea ce
trăiește -dimpotrivă, întâmpină totul cu voioșia, imaginația și inocența
vârstei, dar află un refugiu afectiv și o deschidere spre o lume nouă și
necunoscută în casa lui Emil: o biografie amară ,dar și plăceri culturale -de
la cărțile lui Twain până la piesele lui Mozart. Dincolo de această
alfabetizare aparte și inedită la care participă, Luci își petrece timpul
căutând comori în pădure, sărind în râul umflat de dezgheț, descoperind pasaje
secrete și bând șampanie în castelul din apropiere. Chiar și când e
pedepsit de părinți, să nu iasă din casă, Luci găsește resurse în propria
imaginație de a transforma bucătăria într-o scenă de concerte sau un birou de
investigații.
Alături de bătrân, Luci pare să se simtă în largul său
,deși nu îl înțelege pe deplin, îi povestește tot și îl însoțește în acel loc
tainic dintr-o poiană, unde la ceasul amurgului, cei doi merg să întâlnească
bufnițele. Însuși Emil pare a fi o bufniță aparte, ba chiar zeul bufnițelor:
deși este o prezență impunătoare, sofisticată, are atâtea de spus, Emil nu
șoptește prea des multe lucruri și preferă să trăiască izolat. Amintirile sale
se dezvăluie în caietul pe care tot curiozitatea copilărească a lui Luci
le dezvăluie. Povestea lui Emil este de fapt povestea mai multor generații: a
părinților, a bunicilor, a familiei care a prins raidurile aeriene asupra
Bucureștiului, din anii 40 dar și instalarea comuniștilor de mai târziu. Spre
deosebire de copilăria lui Luci, traversată doar de întâmplări amuzante și aventuroase,
copilăria lui Emil e marcată de loviturile grele date de istorie, de
contradicțiile aduse de vremuri tulburi :prima dintre acestea este contradicția
dintre a merge cu o Pobeda neagră și a fi mândru că este fiul
învățătorului – așa cum va afla Emil, aici este vorba de o contradicție
atâta timp cât tatăl său urma să fie arestat tocmai de oamenii care îl aduceau
pe băiat acasă cu mașina. Tatăl lui Emil, dar și bunicul vor fi asupriți de
regim și vor supraviețui închisorilor comuniste: primul ajunge un taciturn
îngrijorat, cel de-al doilea, chiar și ruinat fizic, rămâne un vorbăreț și un
optimist, ca și când vorbitul i-ar ține de foame și de frig (bunicul
giuvaiergiu rămâne una din figurile cele mai memorabile și mai frumoase ale
romanului). Emil va traversa toate etapele ascensiunii dictaturii proletariatului:
de la chiriașii nepoftiți,care, în mod ironic, trezesc bucuria de a fi laolaltă
a familiei, la giganții de cărămizi și beton construiți pe locul vechii livade,
la poveștile crunte despre detenția la Râmnicu Sărat, la Gherla și mai apoi, la
munca pe brânci, la normele imposibile și la lozincile imbecile, din vremea în
care Emil ajunge să lucreze pe șantierele patriei. În ciuda căsniciei frumoase
și pătimașe pe care o trăiește la început cu Lia,în ciuda faptului că va avea o
fiică, Emil se va înstrăina de cei apropiați, până într-acolo încât, chiar și
după căderea regimului comunist, va rămâne un singuratic. Deși Emil îl
salvează, în primă fază pe Luci, mă întreb dacă nu cumva favorul va fi întors
de tânărul aventuros, spre finalul romanului.
Să ne gândim la o altă experienţă: aceea de
a merge într-o librărie nu pentru a cumpăra o carte precisă, ci pentru a vedea
ce este nou, pentru a umbla printre volume şi pagini. Eu cred că nu există o
corabie rapidă ca o carte,pentru a mă duce în ţinuturi îndepărtate. Experienţa
călătoriei şi cea a lecturii au o rădăcină comună: drumurile lecturii sunt rândurile
şi ochii mei fac un traseu de descifrare a semnelor care mă cufundă într-o
experienţă ,,virtuală" singulară: lectura.
Întrebare: care este ţintă lecturii? cartea
însăşi? În realitate nu este aşa: cartea o am deja în mână! Fiecare carte, fiecare
relatare, fiecare poezie nu sunt ţinta ci, în felul lor, un ghid spre o ţintă
care trebuie precizată. Atunci când citesc o carte, eu ce fac? Desigur nu este
ca atunci când privesc un tablou,un obiect. În acest caz a le admira înseamnă a
merge în jurul lor, a le privi. În schimb atunci când citesc deschid cartea, mă
scufund în interiorul ei, intru înăuntru citind cuvinte, înţeleg lucruri, văd
imagini, simt sentimente pe care acele cuvinte le trezesc în mine. Toată
persoana mea se activează într-o experienţă,călătoresc....citind fac o
călătorie în cadrul căreia punctul de vedere se schimbă, se mută, în funcţie de
desfăşurarea acţiunii.Fiecare lectură este o călătorie.
În cursul lecturii, sunt ca într-o
ţară de vizitat ,n-am întâlnit niciodată înainte personajele sale, n-am văzut
niciodată peisajele pe care acum le văd: sunt alături de cei trei muschetari
și-l înfrunt pe cardinal,o privesc pe micuța Cosette,ajung pe o insulă
misteriasă,râd de Goe și Ionel,mi-e milă de un ursuleț scăpat prin oraș,îl
urmăresc pe Nică,mă uit la Luceafăr poate coboară pe pământ,îl ajut pe Făt
Frumos,cutreier locuri alături de Micul Prinț ,mă minunez de Auggie
Pullman ,băiatul ciudat,acceptat pentru sufletul frumos și de....și
de..... Însă în acelaşi timp lectura mă face curios, pentru că percep că în
ceea ce citesc există ceva din mine, spune ceea ce deja sunt sau ceea ce doresc
să fiu sau să am.
Cartea ,,frumoasă" se recunoaşte din
capacitatea de a deveni ghid într-o călătorie care implică: lectura. Și iată
cum într-adevăr cartea este o corabie rapidă.
