Povestirea ,,Capul de zimbru” începe într-o atmosferă sumbră,o
situație limită, provocată de ,,întâlnirea uluitoare" a două timbre rare
cu,,capul de zimbru",într-un peisaj de apocalipsă:marea stepă de la începutul
celui de-al doilea război mondial,este o istorisire în ramă.
Ţintuit la pat într-o „zi malefică” ,naratorul, lovit de
o „crâncenă melancolie prilejuită de vederea câtorva mărci poştale(moment ce-i
amintește de chipul mamei), este salvat de vizita unui prieten, inginerul G...,
adus parcă prin puterea telepatiei să-i aline suferinţele. Acesta începe cea
de-a doua naraţiune din cadrul povestirii--povestirea în ramă--transpunându-ne în
lumea fabuloasă a povestirii. Naratorul se simte cuprins de liniște,, în
moliciunea pernelor şi a povestirii,pe care mă pregăteam s-o suport nu numai
cu ochii închişi, dar şi cu acea destindere a existenţei... cît de magic şi de
alinător”. Filatelist vechi, prietenul autorului fusese martorul unei întâmplări
ciudate, proiectată mai întâi pe un fundal tensionat – expresie a disperării
soldaților blocați undeva în stepă. Astfel că povestirea oaspetelui începe
undeva,în imensitatea apăsătoare şi terifiantă a stepei ucrainene,unde o mână
de ofiţeri români comandaţi de un general înfruntă, pe frontul jalnic al unui
ospăţ cazon,un arogant general german cu
aere de shōgun, însoţit de un maior descendent dintr-un prinţ lituanian
germanizat şi o domniţă moldoveancă.Ofiţerii români, aflaţi într-o teribilă
aşteptare se mulţumesc cu rolul de gazde sărace, dar săritoare, entuziasmate şi
umilite de şampania oferită de către oaspeţi în locul apei sălcii de stepă. Cu
limba dezlegată de dramul de sânge moldovenesc pus în mişcare de licoarea
franţuzească, maiorul german, contele K..., provoacă o discuţie pe teme
filatelice, pentru a avea prilejul să se laude cu un trofeu care, printre
altele, simbolizează şi mobilul celei de-a doua conflagraţii mondiale, setea de
putere şi lăcomia. După ce a început discuția despre timbrul celebru, gesturile
maiorului ce dorește să le arate comoara urmează chiar tehnica desfacerii unui
mare mister: ,,cu gesturi febrile scoase portfeiul, trase din el un pliculeț și
din acesta dete la iveală un pachețel învăluit în sugătoare. Din sugătoarea
despăturită, ca din niște scutece, ieși o bucațică de hârtie albă de mătase, pe
care, desfăcând-o, mi-o întinse cu un zâmbet triumfător”. Timbrul circula,
privit cu mare evlavie, dintr-o parte în alta: ofițerii nu sunt preocupați atât
de frumusețea și de raritatea timbrului, cât de valoarea enormă a acestuia. Un
moment de distragere a atenției, sosirea unui sergent cu o ștafetă de război
din partea unei companii, bulversează atmosfera de admirație și marchează
catastrofa pentru ofițerul german și mai ales pentru comandamentul român. ,,Capul
de zimbru” dispare. Este interesant de observat atât reacția generalul în fața
acestei catastrofe, dar și a celorlalte persone din încăpere--onoarea importantă în lumea militară era pusă la îndoială cu fiecare moment care se scurgea.Comandantul
cere atunci percheziția ordonanțelor, care se lasă dezbrăcate docile până la
piele și apoi și a ofițerilor, pentru ca rușinea să cadă numai asupra unuia
dintre ei. Căpitanul Tomuț refuză percheziția, preferând să fie împușcat sau să
se sinucidă. Ne întâlnim cu
o situație stranie. Onoarea este mai presus decât viața, iar
conflictul unic al acestei povestiri nu este cel dintre ofițeri, ci cocnirea mentalităților.Căpitanul
Tomuț refuză ordinul unui superior--el avea asupra lui același timbru,cu o valoare
sentimental inestimabilă.
Dispariția timbrului
atât de valoros,(fusese luat, din greșeală, pe fundul unei farfurii) stârnește
o emoție colectivă, cu urmări ce puteau fi tragice: ofițerii români sunt
percheziționați, la piele; unul singur-- căpitanul Tomuț - refuză să se supună
comandantului român, cu amenințarea sinuciderii. Amenințat cu împușcarea,,în
clipa nebună, când comandantul ajunsese cu revolverul în dreptul ochilor"
timbrul reapare.După încordarea extremă creată de misterioasa dispariție a
timbrului, lămuririle intră în sfera banalului comic.
Informația a venit atât de brusc, încât generalul izbucnește
în hohote de plâns și își pune revolverul la tâmplă, însă căpitanul Tomuț îi
smulge arma, iar comandantul îi mulțumește ,pentru că prin refuzul său a salvat
onoarea ofițerilor români,pentru atitudinea de mare demnitate pe care o
adoptase.” Acesta mărturisește că motivul pentru care nu a acceptat să fie
percheziționat a fost că avea un cap de zimbru identic și nu ar fi fost crezut
că este altul decât cel dispărut.Tomuț nu-i arătase ofițerului german timbrul,
pentru că ar fi fost un gest copilăresc, de competiție inutilă, iar când
timbrul germanului dispăruse, era deja prea târziu.
Căpitanul Tomuţ lasă, pentru străini, iluzia unei alte
realităţi în ceea ce priveşte mentalitatea românilor, dovedind reale abilităţi
politice.,a fost refuzul de a accepta să devină ceea ce vor ceilalţi. Ofiţerul
ce nu admite a se lăsa percheziţionat, când se constată absenţa
timbrului-tezaur este considerat, rând pe rând, un posibil hoţ, apoi un
apărător, cu primejdia vieţii, al demnităţii cuvântului de onoare şi al onoarei
de militar. Iar el refuză pe rând,a confirma opiniile atât de repede
schimbătoare despre sine şi are curajul a dezvălui adevărul. Ieşind din scenă puţin
jignit de întâmplare,contele K... a ratat adevărata lecţie despre onoare. După
plecarea oaspeţilor, nemaiputând suporta privirile admirative ale camarazilor,
căpitanul Tomuţ este nevoit să scoată la lumină „capul de zimbru oferit de
către mama sa, pentru a-l apăra de relele războiului.” Căpitanul Tomuţ iese din
scenă „- Şi acum, iertaţi-mă, domnule general, pentru decepţia ce v-am
pricinuit şi daţi-mi voie să ies. Simt nevoia să iau contact cu pustietatea, mult
mai nobilă decât oamenii, un loc sacru, al forțelor încreate,E mai nobilă decît
noi”. Aruncă în jarul sobei timbrul ce simbolizează începutul drumului către
mântuire al căpitanului Tomuţ, drum ce începe cu cuptorul de foc ,simbol al
curăţirii, reprezintă acel gen de încercări la care ne supune Dumnezeu, pentru
a ne elibera de egoism.Strigătul ,,tertium non datur”-a treia cale nu ne este
dată este lecția
de onoare ce se împletește cu sentimentul, dramatic, al
pierderii funcției de talisman al timbrului
Pe de alta parte, povestirea are finalitate terapeutică pentru ascultătorul
bolnav, care cunoaște acum, în timpul audierii, o stare de spirit asemănătoare
cu aceea trăită atunci de eroii întâmplării.
Naratorul
termină povestirea într-o atmosferă de liniște, o întâmplare deosebită,un caz-limită de conștiință.
Narațiunea este
dominantă ca mod de expunere, creează suspans și trezește interesul, fiind
întrepătrunsă de porțiuni de descriere și dialog.
,, Capul de
zimbru este o povestire despre pierderea speranţei şi despre fuga din
lume. Despre renunţarea la tot ce însemnase până atunci sensul vieţii unui om:
demnitate, onoare, solidaritate cu tradiţia neamului său. Despre prăbuşirea sistemului
de valori morale care alimentează, în război, demnitatea, onoarea,
sacrificiul şi...speranţa. Autorul alege ca obiect emblematic prima marcă
poştală românească, timbrul cunoscut sub denumirea „cap de bour”, emblema
întemeierii şi identităţii naţionale, a valorilor morale moştenite-- el o
numeşte „cap de zimbru.” Pentru tânărul german, emblema are o valoare exclusiv
comercială, un preţ uriaş estimat în mărci.;,pentru ofițerul român Tomuț este valoarea inestimabilă a identităţii personale,
solidară cu identitatea tradiţională. Al treia valoare nu există în viaţa
reală, tertium non datur.În gura lui Tomuţ expresia exprimă recunoaşterea
faptului că victoria aparţine existenţei comerciale şi competitive, că nu mai
merită să lupţi şi să rişti pentru valorile tradiţionale.
Ce-l determină pe căpitanul Tomuţ să-şi arunce
timbrul-talisman în foc?
De ce îl lasă pe
adversarul de care e unit prin posesia aceleiaşi valori să câştige, fără măcar
ca acesta s-o ştie vreodată?
Putem interpreta oricum noi,cititorii, nu şi camarazii
căpitanului, care nu se miră deloc şi nici nu încearcă să-l oprească pe acesta
să-şi distrugă emblema identitară.
