,,La polul nord, la polul sud, sub stele vecinic
adormite,
În lung și larg, în sus și-n jos, se-ntind câmpii nemărginite,
Câmpii de gheață, ce adorm pe așternutul mării ud,
Cu munți înalți, cu văi adânci, la polul nord, la polul sud.
Când dintre munții solitari, îngălbenește luna plină,
Vărsând pe albul dezolat o cadaverică lumină,
Se văd ieșind ai mării urși, cu ochi de foc, cu pașii rari,
Când dintre văile adânci, când dintre munții solitari.
Și dorm adânc, și dorm mereu nemărginirile polare,
Iar din prăpăstiile-adânci se-aude-o stranie vibrare,
Și urșii albi, înduioșați, într-un oftat adânc și greu,
Se-ntind pe labe de sidef, și dorm adânc, și dorm mereu.”
(laitmotiv— este un cuvânt care înseamnă motiv principa;idee de bază a unei opere literare care se repetă, revine de mai multe în timpul expunerii
Titlul poeziei „La Polul Nord”
sugerează locul frigului etern, tărâmul alb al ghețurilor veșnice,loc al
nemișcării.
În poezia “La Polul Nord” motivul
singurătății care devine apăsătoare este asociat cu izolarea,
pustietatea:,,munții solitari,văile adânci”,este fascinația ținuturilor
îndepărtate. Cadrul natural care apare trist și deprimant,imaginarul poetic se
organizează în jurul anotimpului veșnic- iarna, care domină întreg ținutul prin
,,albul dezolant” și aduce cu sine pierderea oricărei speranțe din sufletul
poetului.
În prima strofă, laitmotivul-formulă
repetată-„la Polul Nord, la Polul Sud” accentuează spațiul polar, un univers
dezolant, dar calm, în care marea speranță este doar odihna. Acest spațiu este
infinit,necuprins,nelimitat cu granițe atât de îndepărtate,încât totul capătă
funcția de simboluri cosmice.Stelele,luminile de sus,simboluri ale singurătății
netulburate, declanșează melancolii ascunse,semne al
depărtării.Câmpia,nesfârșitul terestru,capătă solemnitatea începutului de
lume,,adorm”,are liniștea pe întinderea,,aștenutul mării ud”,loc al vieții și
al morții,al nehotărârii.Pretutindeni,toate formele : munți,văi,câmpii,sus,în
adânc,totul este trist și dezolant prin frigul albului,al gheții, aducând
monotonie, nevroză, chin și frig lăuntric.
În strofa a doua,decorul este luminat palid
de,,luna plină” accentuând locul nemișcării,al morții, un decor al
încremenirii. Metafora „o cadaverică lumină” sugerează paloarea luminii
transmisă de „luna plină”, care se revarsă peste întinsele ținuturi polare.
Această metaforă contribuie la crearea imaginii de încremenire a singurătăților
glaciale, care dorm într-o neclintire stranie.În albul dominant ies de peste
tot urșii mărilor ,,cu ochi de foc”,apariții stranii,fascinante ce par a
limpezi decorul.Apariția lor este ca o joacă continuă,fără oprire.Acest poem
este străbatut de fiorul imenselor spații încremenite pe blocuri de gheață, parcă
în așteptarea morții. Până și lumina, care este dătătoare de viață, exprimă
aici pregătirea pentru eternitate.
În strofa a treia, repetiția „și dorm adânc,
și dorm mereu” accentuează amorțeala,ca o aștepare somnolentă a nemișcării,a
mortii, repetiția verbului. „dorm” creează senzația de somn etern. Freamătul
ciudat auzit din adâncuri este starea de toropeală a universului hibernal.Prin
imaginea urșilor polari ce hibernează,trăiesc în starea latentă, ascunsă se
realizeaza metafora somnului si a somniei universale,a ieșirii din
timp,de dizolvare a prezentului,a oricări suferințe.
Farmecul poeziei este dat de somnolență, de
imensitatea înghetată, un paradis al hibernării, în care nimic nu se distinge,
nu se diferențiază într-un spațiu imens,dar închis oricări speranțe de viață.
Cromatica este astfel sugerată prin nuanța de
alb, simbolizând stări și atitudini poetice de izolare,întreaga natură ajunge
să strige pustiirea eului liric.
Muzicalitatea exterioară este obținută prin ritmuri și rime perfecte, la fel ca
și repetiția și simetria unor cuvinte la începutul și sfârșitul unei
strofe:,,munii solitari, dorm adânc,dorm mereu, la Polul Nord,la Polul
Sud.” Muzicalitatea versurilor,imaginile auditive sunt date atât de
„strania vibrare”,sonoritatea tremurătoare de la poli, ca un oftat adânc și
greu”,străbătut de fiorul imenselor spații încremenite pe blocuri de gheață.
Observ verbele la timpul prezent: ,,se-ntind, adorm,
îngălbenește, se văd, dorm, se-aude” ce arată permanența stării de neliniște,
intensificând sentimentele și dând adevăr întregului poem, străbătut de fiorul
imenselor spații încremenite pe blocuri de gheață, în așteptarea morții.
Folosirea timpului prezent conferă o impresie vie, reală, dar statică. Până și
lumina, care este dătătoare de viață exprimă aici pregătirea pentru eternitate.
Rolul descrierii în poezie este de a crea un decor, o atmosferă prin
intermediul cărora eul liric își exprimă stările sufletești nelămurite și
confuze prin a sugera un sentiment pe care îl creează elementele din natura
arctică.
Substantivele
însoțite de adjective:,,stele adormite, câmpii nemărginite, așternutul ud,
munți înalți, văi adânci” contribuie la descrierea spațiului,al cadrului
polar-- adjectivele devin epitete personificatoare și realizează imagini
vizuale. Epitetul personificator ,,munții solitari” este folosit pentru a
evidenția măreția munților care domină peisajul, par desprinși din universul
terestru..
Acest poem este străbtut de fiorul imenselor
spații încremenite pe blocuri de gheață, într-o veșnică așteptare.
