text,,Pax”de Sara Pennypacker(fragment) +.......................

Textul 1

,,Pax era flămând și îi era frig, dar de trezit îl trezise senzația că trebuie să se adăpostească undeva. Clipi din ochi şi se dădu înapoi. La început i se păruse că simte în spate atingerea familiară a zăbrelelor cuştii lui, dar îşi dădu seama că zăbrelele acestea se rupeau foarte uşor. Se întoarse şi văzu că stătea rezemat cu spatele de tulpinile uscate de ceara–albinei, în care se îndesase cu câteva ceasuri înainte. Lătră după Peter, dar îndată îşi aminti: băiatul plecase.

Pax nu era obişnuit să fie singur. Fusese unul dintre cei patru pui fojgăitori pe care mama lui îi născuse deodată. Tatăl lor dispăruse înainte ca puii să apuce să-l recunoască după miros, iar la scurtă vreme după aceea, într-o dimineață, nu mai venise acasă nici mama lui. Frații și sora lui muriseră unul după altul, lăsându-l singur-singurel în vizuina rece, până ce băiatul, Peter, îl scosese de acolo.

 După aceea, ori de câte ori băiatul pleca de acasă, Pax îşi măsura agitat cușca până la întoarcerea lui Peter. Iar noaptea întotdeauna plângea să-l lase şi pe el în casă, ca să-i poată asculta băiatului său respirația.

Pax îl iubea pe băiat, dar ce simțea el era mai mult decât iubire. Şi anume, se simțea responsabil pentru Peter, trebuia să-l protejeze. Şi suferea când nu-şi putea îndeplini rolul.

 Pax îşi scutură apa de pe spinare, cum plouase peste noapte, şi se îndreptă spre drum, fără măcar să-şi mai întindă muşchii înțepeniți de somn. Amuşină*, căutând mirosul băiatului. Dar nu-l găsi. Vântul care bătuse toată noaptea ştersese orice urmă de miros de pe pământ. Dar printre sutele de mirosuri iscate de briza dimineții găsi ceva ce îi amintea de băiatul lui: mirosul de ghindă […]

Cât timp aşteptă, Pax își linse blana, curăţând-o și uscând-o. Mirosul lui Peter, care încă mai stăruia în blana lui, îl linişti. Apoi îşi îndreptă atenția spre labele dinainte şi îşi curăță cu mare grijă nenumăratele crăpături din pernițe.

 Întotdeauna când era neliniştit, Pax zgâria pardoseala cuştii. Și întotdeauna betonul dur de dedesubt îi zgâria labele. Cu toate acestea, nu se putea abţine. Cu o săptămână înainte râcâise pardoseala aproape în fiecare zi. După ce îşi curăţă labele, și le îndoi sub piept şi se puse pe aşteptat.

Aerul dimineții palpita de sunetele primăverii. În lunga noapte pe care o petrecuse singur în pădure, toate zgomotele acestea îl ţinuseră treaz. Întunericul negru parcă fremăta şi se mişca din pricina prădătorilor de noapte, şi chiar şi foşnetul copacilor, cu frunzele care tocmai se deschideau, cu seva care curgea prin lemnul tânăr, cu micile trosnete ale scoarţei lor care crăpa crescând, toate îl făceau să tresară la fiecare minut, în timp ce el îl aştepta pe Peter să se întoarcă. În cele din urmă, adormi greu, tremurând, când se crăpă de ziuă. Acum însă, toate sunetele acestea îl ispiteau. Urechile lui sensibile tresăriseră de o sută de ori, făcându-l aproape să sară în sus ca să vadă ce se întâmplă. Dar de fiecare dată îşi amintea de băiatul lui şi se liniştea. Oamenii aveau memorie bună, aşa că era sigur că vor reuși să nimerească înapoi în acest loc.

 Pe de altă parte, oamenii se bizuiau numai pe văz, căci toate celelalte simțuri ale lor erau foarte slabe, aşa că, dacă se întorceau și nu-l vedeau, se putea să plece iar. Pax avea de gând să stea în apropierea drumului, ignorând toate tentațiile, inclusiv tentația pe care o simțea de a o porni spre sud, direcția în care instinctul îi spunea că era casa lui. Avea de gând să stea pe loc până venea băiatul lui să-l ia.

Deasupra capului său, un vultur plutea, purtat de curenții de aer cald. Vânător leneş, pândea de sus numai trupurile fără viață, stârvurile. Zărind trupul neclintit, acoperit de blană roșcată, al vulpoiului, chiar dacă nu împrăştia iz* de hoit*, vulturul începu să zboare mai jos, în cerc, ca să vadă ce e.”

                                                                                    (Sara Penny Packer,,Pax” – fragmente)

 *a amușina – a adulmeca (vânatul)

* iz – miros deosebit, specific, aromă particulară; miros neplăcut

*hoit – cadavru (mai ales al unui animal) aflat în descompunere

 Textul 2

,,Nu pot să mă joc cu tine... Nu sunt îmblânzită“ – îi spune Vulpea Micului Prinţ, eroul cunoscutei poveşti poetice a lui Antoine de Saint-Exupéry, publicată cu doar un an înaintea dispariţiei sale, într-o misiune de zbor, la 31 iulie 1944. […] Cine este Micul Prinţ? Numele lui sugerează copilăria (inocenţa, spontaneitatea, curiozitatea şi jocul) şi, pe de altă parte, aminteşte de condiţia princiară a fiinţei. Micul Prinţ nu este din această lume, el vine din cer – ne spune povestea. […] Primul ghid al vizitatorului celest* descins pe Pământ, în pustiul Africii, este un şarpe, iar primele repere sunt pustiul şi singurătatea. „Unde sunt oamenii?... Te simţi cam singur în pustiu“ – se adresează copilaşul şarpelui. „Singur te simţi şi printre oameni“ – îi răspunde acesta. După ce străbate pustiul, urcat pe un munte înalt, eroul speră să cuprindă, dintr-o privire, toată planeta şi toţi oamenii. Dar nu zăreşte decât colţuri de stâncă. „Fiţi prietenii mei, sunt singur!“ strigă el. „Sunt singur...“ răspunde ecoul. „Ce planetă caraghioasă“ – îşi spune Micul Prinţ. „Numai uscăciune, numai stâncă colţuroasă... Iar oamenii n-au niciun pic de fantezie. Nu fac altceva decât să îngâne ceea ce le spui.“ Noroc că, în scurtă vreme, se întâlneşte cu Vulpea. Ca să se poată juca, ea îl roagă să o îmblânzească. „Ce înseamnă să îmblânzeşti?“ întreabă Micul Prinţ. „Înseamnă a-ţi crea legături“ – îi zice Vulpea. „Dacă tu mă îmblânzești, vom avea nevoie unul de altul. Tu vei fi, pentru mine, fără seamăn în lume... Dacă tu mă îmblânzești, viaţa mi se va însenina. Voi cunoaşte sunetul unor paşi deosebiţi de-ai tuturor. Paşii altora mă fac să intru sub pământ. Ai tăi mă vor chema din vizuină, ca o melodie... Nu cunoaştem decât ceea ce îmblânzim“ – îi explică Vulpea. „Oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Ei cumpără lucruri de gata, de la neguţători. Cum însă nu există neguţători de prieteni, oamenii nu mai au prieteni. Dacă vrei să ai un prieten, îmblânzeşte-mă.“

Dar ce înseamnă a îmblânzi? Cum tâlcurile la care se referă Vulpea par a fi complicate, ne limităm la etimologie. Verbul derivă din latină (blandio, - ire, „a mângâia“), cu sensurile de „a îndulci, a alina, a domoli, a linişti“. Important este că Micul Prinţ a reuşit să îmblânzească Vulpea, care îi devine prietenă. Înainte de a pleca mai departe, Vulpea îl roagă: „Întoarce-te la mine, să-ţi iei rămas bun, iar eu îţi voi dărui o taină... Iată care-i taina mea. Nu poţi vedea limpede decât cu inima, esenţialul este invizibil pentru ochi.“

Ce voia să-i spună Vulpea, destăinuindu-i acest „secret“? E clar că nu se referea la inimă ca la organ muscular, cavitar, cu rol de pompă aspiro-respingătoare ce asigură circulaţia sângelui în organism. […] Inima, cuvânt derivat din latinescul anima (cu sensurile de „răsuflare, suflet, viaţă, spirit“) este plămădită din aur, la omul bun. Om cu inima de aur, om bun. Inima lui, asemenea soarelui, străluceşte ca aurul, luminează şi încălzeşte, îmblânzeşte, alină şi îndulceşte.”

                               (Silvia Chiţimia, Ce secret ştia Vulpea despre inimă, în Dilema Veche)

==Precizează o trăsătură a tiparului narativ, ilustrând-o cu o secvență din textul 1.

O trăsătură a textului narativ este prezența unui narator-vocea textuală care prezintă întâmplarea.În acest fragment naratorul este obiectiv,relatează întâmplărea cu ajutorul narațiunii,la persoana a 3a.

Pax(o vulpe roșcată) așteaptă pe un drum apariția lui Peter,băiatul care-i este prieten,convins că va găsi drumul de întoarcere.Narațiunea prezintă momentele de așteptare a lui Pax în apropierea unui drum,neliniștea animalului.

==Prezintă, în minimum 30 de cuvinte, un element de conținut comun celor două texte date, valorificând câte o secvență relevantă din fiecare text.

O temă comună celor două texte este prietenia dintre om și animal.În primul text,Pax,flămând și înfrigurat îl așteaptă pe Peter să se întoarcă,este neliniștit,înfrigurat, se gândește la Peter și la toate momentele prin care a trecut de când a rămas singur.Impresionantă este iubirea ce o simte pentru băiat, felul cum simțea că trebuia să-l protejeze.Și în al doilea text vulpea avea pur şi simplu nevoie de companie şi prietenie. Întâlnirea cu vulpea îl învață pe micul prinț despre îmblânzire-prietenie- de apropiere și sensibilitate, ceea ce declanșează și responsabilitatea.Ea îl învaţă lecţii importante despre viaţǎ: inima vede esenţialul lumii,nu ochii 

==Crezi că un animal poate fi un prieten adevărat pentru om? Motivează-ți răspunsul, în 50 – 100 de cuvinte, valorificând textul 1.

Da,cred în prietenia dintre om și animal,pentru că din această prietenie se trag cele mai valoroase învățăminte despre loialitate, încredere, sacrificiu și dragoste necondiționată.Această relație este complexă și îmbracă aspecte multiple.Între Pax și Peter este o prietenie adevărată,pentru Pax,Peter este,,băiatul lui.”

 Dragostea evidentă,fidelitatea față de băiat se adâncește după despărțirea lor.Pax este singur la o margine de drum și-l așteaptă cu răbdare.Era așa de atașat de băiat,încât ar fi vrut să stea alături de el,pentru a-i simți respirația.Nu numai că-l iubea pe băiat, dar se simțea responsabil pentru el, ,,trebuia să-l protejeze.și suferea când nu-şi putea îndeplini rolul.”Voia să-i găsească mirosul,dar ploaia ștersese orice urmă,tresărea la fiecare sunet.Știa că oamenii aveau memorie bună și de aceea nu se mișca de acolo,sperând că băiatul va veni înapoi în acest loc  și se vor regăsi.Pax dovedește prin aceste manifestări că poate fi mai înţelegător şi mai iubitor decât mulți oameni,un prieten adevărat,purtând o iubire dezinsteresată.

==Asociază fragmentul din romanul „Pax” de Sara Penny Packer cu un alt text literar.

M-a impresionat cartea,,Hachiko: Povestea reală a unui câine loial", scrisă de Leslea Newman,(și mai ales filmul),câinele care își așteaptă stăpânul asemenea lui Pax cu speranța revederii.Stăpânul și prietenul lui Hachiko,un profesor,a murit și ani de zile, lângă gara unde-l aștepta pe profesor în fiecare zi,stă cu speranța revederii. Chiar dacă a fost adoptat de alți oameni, Hachiko a evadat în fiecare zi,mergând la gară.Și tot acolo,după un timp va muri. Atașamentul lui este caracterizat printr-o loialitate deosebită.Pax îl așteaptă pe prietenul său,Peter,la o margine de drum,sperând că băiatul se va întoarce și se vor regăsi.Stă în ploaie și frig și crede că va nimeri sigur locul și vor fi din nou împreună.Nu se clindește,deși deasupra lui se rotește un vultur,este un pericol.Ambii câini uimesc prin devotamentul lor şi ne predă o lecţie despre iubire, loialitate şi compasiune 

Imaginează-ți că, de curând, ți s-a împlinit dorința de a avea un animal de companie. Scrie o notă de jurnal, de minimum 150 de cuvinte, în care să prezinți experiența împrietenirii tale cu acest animal, incluzând o secvență descriptivă, de minimum 30 de cuvinte și o secvență narativă.

                                                                                            data......................................................

                   Dragul meu jurnal,

Poate nu te-aș fi deschis astăzi,dar trebuie să scriu despre o întâmplare fericită,despre care vreau să rămână în paginile tale,iar eu s-o recitesc cu plăcere peste ani.

                    Iată ce mi s-a întâmplat:

  La sfârșitul săptămânii am plecat cu toții din casă la munte,deși mama nu era de acord,fiindcă era aglomerație pe drum...am convins-o smiorcăindu-mă copilărește și a cedat.Am stat în casa unor prieteni chiar la poalele muntelui.Era cam frig,dar eu mă prefăceam că-mi este bine. Peisajul era de vis,ninsese puțin și totul părea brumat,iar picăturile de gheață păreau în soarele timid mărgele de sticlă colorată.Pă­durea din apropiere îmi picu­ra în suflet liniștea recon­for­tantă de care avem cu toții atâta ne­voie. Spre seară, atenția mi-a fost atra­să de un grup de câini, care se deplasau pașnici în rând ca soldații, în căutare de hra­nă. Se vedea că erau obiș­nuiți cu prezența oamenilor și nu făceau nimănui niciun rău. Între ei am zărit un cățeluș, era sin­gu­rul pui printre câinii maturi. Mi-a plăcut de la prima vedere.M-am apropiat cu grijă de,,haită”,am fost privit cu mirare de ceilalți și,serios,le-am cerut să mă lase să-l mângâi pe cel mic.Unul,probabil,șeful,a înclinat capul,era de acord,iar eu  am pus mâna pe botișorul lui de­li­cat, pe blănița lui moale. Mi-a ac­ceptat ușor prietenia și,ciudat, m-a urmat.Celalți nu s-au clintit,priveau curioși.Am alergat și am strâns tot ce-am găsit resturi de mâncare și le-am oferit.Au venit cu teamă,dar au mâncat tot.Apoi au plecat și puiul mi l-au lăsat.Aveau încredere în mine! În mintea mea s-a născut pentru prima oară gândul de a lua cățelul, salvându-l ast­fel de viața grea de hoinar. Gân­dul că vremea rea care urma putea să-i fie fa­tală mă neliniștea.A venit în urma mea până la ușă.L-am pre­zentat familiei mele și i-am dat să mănânce. Îi era foame și nu fă­cea mofturi. Era fericit, sim­țind ocrotirea noas­tră. Unde nevăzute, în­căr­cate de dra­gos­te, circulau între mi­ne și această ființă pli­nă de gingășie. Toa­tă seara a pe­tre­cut-o cu noi,apoi a rămas lângă mașină,afară.Aveam însă impresia că se temea de ceva. Dimineața era tot acolo,nu mă pă­răsise. Bucu­­ria mi-a fost fără margini. Câști­gasem un prieten cre­din­cios. A mâncat din nou ală­turi de noi. Avea acum mai mul­tă încredere în mine. În timp ce duceam bagajele spre ma­șină, i-am rugat pe părinții mei să mă lase să iau cățelul acasă.Spre uimirea mea au fost de acord. Am urcat în mașină cu el în brațe și am pornit la drum. Era neli­niștit, totuși. Bucuria prie­te­ni­ei cu mine se împletea cu tristețea depăr­tării de prietenii lui, de locurile cunoscute. Era, fără îndoială, tea­ma de necunoscut. Îl mân­gâ­iam și vorbeam cu el permanent, asigu­rân­du-l că va fi bine. Răs­pun­deam, acum, de via­ța lui. Tata m-a întrebat așa într-o doară cum se simte Rony...îi dăduse un nume!!!Am râs cu toții.Ajunși acasă, l-am lăsat liber, în curte.Și iată cum des­tinul i s-a schimbat radical,dintr-un câine hoinar a devenit un câine al familiei, iubit, răsfățat, îngrijit.Cu el alături nu mă simt singur.Acum stă lângă mine și-mi urmărește stiloul.Cred că este fericit,dă din coadă continuu.

 Tu ești păstrătorul tainelor mele,el este prietenul meu credincios...acum plecăm la plimbare...

                     Pe curând,dragul meu jurnal....