Textul 1
,,Dar iată că, într-o zi, intră în anticariat o fetiță.
Micuță-micuță, cu două codițe, dintre care una pe jumătate desfăcută, cu
șorțulețul șifonat și cu șiretul de la unul dintre pantofi târându-se în urma
ei ca o codiță lungă-lungă. Fetița ducea în spinare, gâfâind, un ghiozdan de
două ori mai mare decât ea. Era nepoata anticarului. Trecea ea din când în când
pe la magazin, dar nu prea des. Pe de o parte, fiindcă nu-i plăcea să citească,
iar pe de altă parte, fiindcă bunicul o certa mereu. „Uită-te la surioara ta
geamănă”, îi spunea el, „vezi ce harnică e, și ce ordonată?”. Fetița se ducea
și se uita, însă niciodată nu i se părea surioara ei chiar atât de grozavă,
încât să te obosești să semeni cu ea.
Ei bine, tocmai această nepoțică se învârti
în ziua aceea prin tot anticariatul, răsfoi într-o doară mai tot ce se putea
răsfoi și în cele din urmă ajunse și la cartea noastră. De cum o atinse, cartea
se zgribuli și începu să miroasă urât. Și mirosi ea așa, și tot mirosi, dar
degeaba. Și știți de ce? Pentru că fetița o fi avut ea multe năravuri, dar nu
și pe acela de a-și șterge nasul când îi curgea. Avea nasul atât de înfundat
din cauza asta, încât lumea se mira cum de mai reușește să respire. Așa că nici
nu se sinchisi de mirosul cărții. O răsfoi, se uită la desenele îngălbenite și
îi plăcură atât de mult, că nici nu se mai mișcă de lângă carte, până ce nu o
dezlipi de acolo bunicul ei, care trebuia să închidă magazinul. Dar a doua zi
micuța se înființă iar. A treia zi, la fel. Încet-încet, trecu și la rândurile
scrise, silabisi azi un cuvânt, mâine o propoziție, și uite-așa, de unde nici
nu voia s-audă de citit, după o săptămână era în stare să citească absolut
singură o poveste de aproape trei pagini.
La început, cartea, după cum vă închipuiți,
răspândise mirosuri dintre cele mai grele. Cu atât mai mult cu cât, de cum
privirile fetiței începură să alunece peste rândurile ei, își dăduse seama că
are de-a face cu o cititoare lipsită de orice experiență, nesigură, leneșă,
delăsătoare. Se simțise profund jignită și se străduise să miroasă cât putea ea
de rău. Dar când văzu că fetița nu se lasă, că o citește cu tot mai multă
atenție, că-i întoarce paginile ușor și migălos, că o leagănă ca pe un bebe
înainte să o așeze înapoi în raft, ba mai mult, când o auzi spunându-i
bunicului ei că a luat nouă la citire, ei bine, cartea noastră începu să se
simtă tot mai legată de cititoarea ei. De câte ori micuța se apropia de ea,
înceta să miroasă urât. Ba chiar se străduia să-și amintească mirosul de parfum
și lavandă cu care venise la anticariat, ca s-o întâmpine pe fetiță.
În mod cu totul straniu, deși fetița cu nasul
înfundat nu simțea mirosurile urâte, ei bine, mirosul cel bun îl simți. Și îi
plăcu atât de mult, încât luă obiceiul să-și mai curețe din când în când
nările, ca să poată adulmeca mai bine poveștile pe care le citea. Nu e, deci,
de mirare că într-o zi fetița se hotărî să ia cartea cu ea acasă.”
(Caius Dobrescu - „Cartea care mirosea urât”, volumul „Care-i faza cu cititul”)
Textul 2
,,Toți începem să citim cu ochii altora. De aceea, când
trebuie să îți amintești de prima ta carte, îți dai seama că memoria te pune în
fața unei alegeri: prima carte pe care ți-a citit-o cineva sau prima carte pe
care ai citit-o singur?
Îmi amintesc de amândouă, ceea ce nu înseamnă că
acestea au fost într-adevăr primele mele cărți. Nu pentru că eu aș vrea să vă
spun minciuni, ci pentru că ții minte mai ales ceea ce călătorește din trecut
printr-un mijloc de transport foarte sigur: o poveste. Poveștile transportă
amintirile noastre din cele mai îndepărtate timpuri, precum avionul, vaporul
sau trenul ne ajută să ajungem în cele mai îndepărtate locuri.
În poveștile cu amintiri nu se petrec întotdeauna
întâmplări extraordinare, ci doar câteva fapte în jurul cărora se înfășoară
sentimentele noastre de atunci. Chiar dacă atunci este foarte îndepărtat de
acum, sentimentele puternice te fac să retrăiești totul,ca și cum ar fi aievea.
Și când le spui și altora, ești de-a dreptul fericit. Așa cum sunt eu acum când
scriu pentru voi despre prima carte, deși mi-ar fi plăcut mai mult să stăm față
în față și să vă vorbesc…
Dar să mă întorc la prima mea carte. Cu,, Foarte gras
fără nas” lucrurile au stat cam așa…
Într-o seară, tata a venit acasă cu o carte frumos
colorată în paginile căreia se lăfăia un bob de mazăre cu ochi, gură și tot ce
mai trebuia, pentru a semăna cu oamenii. Îi lipsea însă ceva și de aceea se
numea ,,Foarte gras fără nas”, cum aveam să aflăm de la mama, care a început să
ne citească din aventurile bobului de mazăre. Fratele meu și cu mine ascultam
cu gurile căscate și nu încetam să ne minunăm cum de trăiește bobul de mazăre
asemenea nouă... Și bineînțeles râdeam cu poftă de numele lui. Of, și când s-a
despărțit de frații cu care locuia în păstaie... și când s-a rostogolit pe
scări și s-a pierdut de ai lui... Dar să nu credeți că a sfârșit într-o
cratiță, nu, bobul nostru de mazăre a avut noroc, pentru că, după ce a rătăcit
prin lume, și-a regăsit familia și bucuria bobilor și a boabelor din neamul său
cred că mai continuă și astăzi…
Însă, așa cum știți și voi, prima carte citită cu ochii
mamei, ai bunicii (și aici îi puteți adăuga pe toți cei care ne-au iubit și
și-au petrecut timpul cu noi când eram mici) nu se citește o singură dată, ci
se recitește iar și iar, până ni se scrie în minte și putem să o îngânăm sau să
o spunem singuri. Dintre poveștile pe care le auzim în copilărie, unele ne plac
mai mult, așa cum ne plac mai mult clătitele, găluștele cu prune, plăcinta cu
mere decât orice alt fel de mâncare. Nu știu de ce nouă, adică mie, Rodica, și
fratelui meu, Mircea, ne plăcea foarte mult ,,Foarte gras fără nas” și-l ceream
mereu înainte de culcare. Ne așezam în pat, cu mama între noi, în așa fel încât
să vedem ce e acolo în carte - deși știam desenele pe dinafară - și cuvintele
își începeau legănatul. O veioză cu lumină galbenă venea de undeva, din spate,
și ne ținea în cercul ei de vrajă și, uite-așa, ne trezeam a doua zi dimineață
la o altă lumină, cea a soarelui și a jocului cu ceilalți copii. Și tot așa,
seară de seară, de la o lumină la alta, am crescut și am început să citim cu
ochii noștri.”
(Rodica Zane, „Lectura în trei, în doi, de unul singur”, în volumul „Care-i faza cu cititul?”)
==Transcrie două figuri de stil din fragmentul
următor, precizând felul acestora:
„Dar când văzu că fetița nu se lasă, că o citește
cu tot mai multă atenție, că-i întoarce paginile ușor și migălos, că o leagănă
ca pe un bebe înainte să o așeze înapoi în raft, ba mai mult, când o auzi
spunându-i bunicului ei că a luat nouă la citire, ei bine, cartea noastră
începu să se simtă tot mai legată de cititoarea ei.”
Epitetul dublu,, ușor și migălos”exprimă delicatețea,gingășia gestului de a răsfoi o carte ,gestul atent al celei ce învață să prețuiască o carte,dorința de a nu răni paginile.Personificarea,, cartea noastră începu să se simtă tot mai legată de cititoarea ei”arată legătura,relația dintre fata-cititoare și cartea care-i devine un apropiat,un bun ce-i încântă sufletul.
==Prezintă, în minimum 30 de cuvinte, un element de
conținut comun celor două texte date, valorificând câte o secvență relevantă
din fiecare text.
Lectura este o adevărată plăcere și un mijloc nesfârșit de cunoaștere. Nimic nu se compară cu lectura unei cărți frumoase,chiar dacă este o povestire ciudată ca aceea cu aventura unui bob de mazăre,carte recitită,care a încântat mai mult decât orice un copil.Cititul i-a îmbunătățit puterea fetiței de a cunoaște cuvinte,de a gândi și de a fi mai inteligentă,de a descoperi mirosul unei cărți vechi ce încântă imaginația și face posibilă apropierea de paginile cărții.Cititul înseamnă cunoaștere,este un mod activ de a transforma mintea unui copil.
==Crezi că pasiunea pentru lectură începe din
copilărie? Motivează-ți răspunsul, în 50-100 de cuvinte, valorificând textul 2.
Fiecare dintre noi are o pasiune pe care o urmăm, pentru
că ne face mai fericiți.
Pasiunea multora este lectura.Ca și autoarei(Rodica Zane) și mie îmi place să
citesc de când mă știu și pentru acest lucru trebuie să le mulțumesc părinților
mei, care mi-au citit poveștile copilăriei și mi-au dăruit cărțile pe care le
vedeam în vitrinele librăriilor.Da,și eu am citit prin ochii părinților,ai fratelui
mai mare,care-mi citea lecțiile lui și, chiar dacă nu înțelegeam aproape nimic
și repetam după el cuvinte,,grele”,credeam că e vorba de aventurile din desene
animate sau jocuri,de locuri ca-n filme sau povești.Mă simțeam important când
rostea cuvintele deosebite în fața,,picilor”,prietenii mei,iar acum zâmbesc.N-am
citit,,Foarte gras fără nas”,povestea cu bobul de mazăre,nu știu dacă mi-ar fi
plăcut,dar prima poveste citită de mama a fost,,Harap Alb”pe care mult timp
n-am ascultat-o până la capăt,dar într-o zi am citit-o singur și-atunci am
intrat în lumea creată de povestitor și mi-am imaginat acțiunea,peisajele,personajele,
deconectându-mă de tot ceea ce se petrecea în jurul meu. Îmi place să citesc,
în special, acasă, locul unde pot să închid ochii și să mă transpun în paginile
cărții, să îmi imaginez viața personajelor, să visez că merg pe urmele lor și
să cunosc alte lumii decât cea în care trăiesc. Atunci când citesc mă las
absorbit de fiecare rând, trăind alături de personaje fiecare moment.
Da, cred că lectura îmi îmbunătățește abilitatea de exprimare și comunicare prin îmbogățirea vocabularului,îmi îmbunătățește capacitatea de concentrare,îmi solicită gândirea.Și mai cred că prin lectură orice om are accesul către cunoașterea deplină.
==. Asociază fragmentul din ,,Cartea care mirosea urât”
de Caius Dobrescu cu un alt text literar studiat la clasă sau citit ca lectură
suplimentară, prezentând, în 50-100 de cuvinte, o valoare morală/culturală
comună, prin referire la câte o secvență relevantă din fiecare text.
Am studiat în clasa a7a,opera dramatică:,,Vrem să vă dăruim câte o fereastră” întâmplarea prin care au trecut,trei elevi care ajung într-o bibliotecă,unde înțeleg că aceasta nu este un spațiu în care se pot pierde, pentru că, odată ce sunt deschise, cărțile devin ,,ferestre” spre realitatea imediată și spre lumea îndepărtată. Pe măsură ce deschid cărțile din bibliotecă, cei trei prind curaj, află că fiecare carte îi poate duce spre locuri dorite sau necunoscute.Au pătruns ca într-un labirint cu emoția unor copii speriați,necunoscători și au ieșit asemenea fetiței, dintr-un labirint al încercărilor,de parcă ar fi trecut ani, trei adolescenți dispuși să împărtășească și celorlalți experiența lor,au înțeles că, citind, au posibilitatea de a cunoaște trecutul și de a anticipa viitorul.Asemenea lor fetița din textul 1 intră în anticariat,un loc al vechiturilor,unde este impresionată de o carte veche.Cartea este asemenea unui bătrân ce nu are încredere într-o ființă mică,neînsemnată și mirosul urât, degajat este necunoașterea,naivitatea,proba pe care fetița o va trece,pentru a învăța să citească.Când a trecut și ea asemenea celor trei copii prin multe încercări,cartea i-a oferit,,mirosul de parfum și lavandă”,adică drumul spre lumină,spre cunoaștere,spre încredere.
==Scrie o compunere, de minimum 150 de cuvinte, în care
să caracterizezi fetița, personajul din textul lui Caius Dobrescu.
Prin
caracterizare directă este prezentată,,o fetiță”fără nume,a cărei imagine este
dezordonată:o codiță desfăcută,șorțulețul șifonat,un șiret desfăcut.Purtând un
ghiozdan prea mare,intră gâfâind în anticariatul bunicului său fără
plăcere,fiindcă n-o atrăgeau cărțile,obiectele vechi,iar bunicul o certa și-i
dădea ca exemplu de urmat pe sora ei.Fetița însă nu gândea la fel despre
aceasta.Se plimbă prin anticariat și ajunge la o carte.Ca-n basme,cartea devine
personaj, are însușiri omenești, de respingere:freamătă,își strânge paginile,degajă
un miros neplăcut.Neștiutoare,neștiind tainele cărților,fetița nu simte refuzul
cărții,,avea nasul înfundat”,nu cunoștea rostul cuvintelor,frumusețea cititului.Fără
a fi tulburată,cu insistență,fetița învață să citească,se poartă cu grijă cu
cartea,care-și răspândește ,,mirosul de parfum de lavandă”,lumina,plăcerea de a
fi citită.Fetița descoperă plăcerea de a citi,descoperă frumusețea din cărți și,,ia
cartea cu ea acasă”,pleacă spre cunoaștere,spre învătătură,spre lumină.
Fetița nu are
nume,poate fi orice copil dornic de a cunoaște cartea,deschiderea spre lumină,spre
întâmplările lumii,urcă o treaptă în transformarea celui nerăbdător de a
cunoaște lumea,viața.
