branduse...

Florile de primăvară.

Săbii scurte de brânduşe
Străpung stratul gros de frunze,

Din culcuşul lor de iarnă,

puritate şi candoare, vise vii şi mari speranţe,

gânduri bune şi senine şi priviri mângâietoare,

frăgezime de brânduşe, primăveri cu prospeţime,

îngânări de curcubeie, după ploi de primăvară….

bucuriile florilor....

de Florii.....

Floarea nu este floare în sine, ci în oglinda altui suflet.

Florile sunt simboluri frumoase ale naturii, prin care ne arată cât de mult ne iubeşte. 

Veselia omului e ca mirosul florilor: ea nu se înalţă din sufletele veştede. 

Am fost creaţi ca să înmulţim binele , ca să fim şi noi ca florile, bineînţeles oameni fiind şi nu numai flori. Am fost creaţi, ca să învăţăm de la flori să fim curaţi, să fim luminaţi , am fost creaţi să ne bucurăm de ceea ce oferă în lumea aceasta prin florile care cresc şi înfloresc.

Iubirea este o floare cu şapte petale, iar cel care o îngrijeşte a pătruns deja în lumea bucuriei. Cele şapte petale minunate sunt: credinţa, bunătatea, iertarea, dragostea, pacea, răbdarea, înfrânarea. 

Pe lângă florile minunate ale iubirii în grădina sufletului mai pot fi sădite flori de curaj, flori de încredere, flori de fericire, flori de prietenie, flori de speranță, flori de voință.

Ca un curcubeu înmiresmat, florile sufletului ne luminează întreaga viaţă. Nu trebuie să păstrăm florile doar pentru noi, ci să le dăruim şi celor de lângă noi. Un lăstar de iubire şi unul de curaj sigur se pot prinde cel mai repede. Nimeni nu are toate florile sufletului. Unii au crinii curăţiei, unii au macii vitejiei, unii au trandafirii dragostei, unii cactuşii suferinţei şi fiecare are florile lui. Deşi oferim flori din sufletul nostru, lăstari sau bulbi, unele s-ar putea că să se prindă, altele să nu să prindă. 

Fiecare zi este ca o zi de primăvară! Visele încolţesc, speranţele încolţesc şi se ridică încet, încet ca firele de iarbă. 

                 Ce să faci în fiecare zi…? Iubeşte şi vei fi iubit, dăruieşte şi vei primi, caută şi vei găsi, întreabă şi vei afla, bate şi ţi se va deschide, ajută şi vei fi ajutat, luptă şi vei câștiga, încearcă şi vei răzbate, visează şi se va împlini. În orice zi să lucrezi ceva pentru sufletul tău şi cu siguranţă vei avea grădina cea mai minunată, iar florile înflorite îţi vor dezmierda gândurile și vor forma poteci colorate în povestea ta de viață.....

rugăciune

Rugăciunea „Tatăl nostru” în limbajul florilor

Plâpândul ghiocel

Ieşind de sub zăpadă

Striga: Tatăl nostru

Ca lumea să-l vadă.

Care eşti în ceruri,

Şopti floarea-soarelui

Şi-un văl de lumină

căzu pe răzoare.

Smerit, busuiocul

Când vântul îl mână

Şi-i scutură roua

Sfinţească-se-ngână.

Când numele-Ţi spune

Trist ochiul-de-bou

Nu ştiu de-a fost şoaptă

Sau numai ecou.

Albastră ca cerul

O nu-mă-uita

Spune: Împărăţia

să fie a Ta.

Şi facă-se voia Ta

Suspină o camee

Calcată-n picioare

Pe alba alee...

Când nuferii-n lacuri

Văd stele că sunt,

Şoptesc: Cum e-n ceruri

Aşa și pe pământ.

Şi grâul, când moara

Vuieşte într-una

A zis: Pâinea noastră

Cea de totdeauna.

Iar nalba şi gura

De-leu, amândouă,

La fel, rugătoare,

Răspund: Dă-ne-o nouă.

Cu gândul la fluturi

Stau rozele-n glastre

Şi spun: Iartă nouă

Greşelile noastre.

Precum noi iertăm

Greşiţii, încet,

Răspunde garoafa

Uscată-n buchet.

Şi crinii, podoaba

Fecioarei cinstite,

Şoptesc: Nu ne duce

pe noi în ispite.

Iar spinii, ce-odată

Martirii-i purtară

Şi ne izbăveşte

de rele – strigară.

Şi vântul porneşte

Ecoul Divin,

C-un freamăt pădurea

Răspunde: Amin.

Fabula—Luceafărul și licuriciul de Ionel Gologan

,,Luceafărul de seară,

 Pe boltă strălucind,

Îmbracă toată firea,

În raze de argint.

Și-un licurici rostește,

din margine de drum:

-Doar noi,iubite frate,

Lucim în noapte-acum!

Mărețul astru-al nopții,

Cu un surâs candid,

i-a spus:-Te crezi lumină?

Să știi,nu te desfid.

Iar Luna,ce fusese

Ascunsă după nor,

Interveni și dânsa

În convorbirea lor.

Văzând că pâlpăirea

Puțin fosforescentă,

Îl face să nu aibă

Poziție decentă,

Spre licurici privește

și zice răspicat:

-Sclipești și tu nițel

E fapt necontestat:

Tu licărești în iarbă,

Luceafărul pe cer,

Dar care-i diferența

Vei înțelege sper;

    Să știi că-n lumea-ntreagă,

    Oricine prețuiește

    Cât i-e de lungă raza,

    Prin care strălucește!

      Și astfel se desprinde,

      Că nu-i așa de greu,

      Să îl distingi pe-un geniu

      De-un vanitos pigmeu!!!”

      Fabula este o specie a genului epic, în care sunt criticate defecte omeneşti prin intermediul obiectelor sau al fiinţelor necuvântătoare. Fabula are două părţi: naraţiunea şi morala  şi un mesaj cu caracter educativ.Titlul fabulei este format din două substantive: ,,luceafărul"- purtătorul de lumină simbolul omului de geniu, simbolul unei superiorităţi absolute, înzestrate cu nemurire şi veşnicie, , (lux - lumină, ferre - a purta),iar licuriciul este steluța,scânteiașul,lumina de pădure minusculă.  Este o operă epică, deoarece autorul îşi exprimă indirect sentimentele prin intermediul acţiunii şi al personajelor. Modul de expunere predominant este naraţiunea îmbinată cu dialogul care devin mijloace de caracterizare a personajelor.Personajele reprezintă tipuri umane . Figura de stil caracteristică fabulei este personificarea. .

    În primul rând, este un text epic. Are acţiune, personaje, narator. Acţiunea este simplă:de pe bolta cerească,luceafărul strălucește prin razele-i argintate pure și clare.Dintr-un loc neînsemnat-o ,,margine de drum”licărind timid,licuriciul îi atrage atenția astrului ceresc,socotindu-se egal prin strălucire.Răspunsul luceafărului are puritatea morală,înțelepciune,necrezându-l pe licurici a-l egaliza.

Din înaltul ceresc, Luna ce reprezintă ochiul Universului, elementul esenţial al cosmosului, martoră a realităţilor pământeşti,intervine,explicându-i licuriciului lipsa de asemănare dintre cele două lumini.Strălucirea luceafărului este perfecţiune,cunoaştere,este semn al absolutului,al nemuririi, răspândește puterea luminii, care‐l stimulează pe om,este candela cerului.

     Personajele sunt:luceafărul și luna,licuriciul.

    Naratorul povesteşte la persoana a III-a. Naratorul lasă impresia că joacă un rol printre personajele sale ,pe care le manevrează scenic .

    În al doilea rând, textul este fabulă, pentru că prin intermediul unor corpuri cerești,al unei insecte, sunt criticate defecte umane. Luceafărul este tipul omului de geniu, simbolul unei superiorităţi absolute, înzestrat cu lumină nemuritoare şi veşnicie.Luna este astrul ce întreține feeria naturii, simbolizează conştiinţa universală,judecata adevărată. Licuriciul este tipul omului fără talent, lipsit de merite,neștiutor,dornic de a fi observat.

    Ritmul narațiunii și al dialogului este alert,  echilibrul compoziţiei ,prezenţa unui număr mic de figuri de stil:epitetele:,,argint,fosforescentă”accentuează imaginile vizuale, iar limbajul viu este apropiat celui vorbit.

  Este o operă epică, deoarece autorul îşi exprimă indirect sentimentele ,prin intermediul acţiunii şi al personajelor. Modul de expunere predominant este naraţiunea,îmbinată cu dialogul care devin mijloace de caracterizare a personajelor.Personajele reprezintă tipuri umane . Figura de stil caracteristică fabulei este personificarea.

        

    În sfârşit, textul este fabulă, pentru că are un mesaj cu caracter educativ.Se poate învăţa de aici că fiecare vietate,ființă se visează luceafăr, cu dorința ca toată lumea să-i recunoască lumina şi să decidă el pentru toată lumea.Învățătura fabulei se bazează pe antagonismul dintre superioritatea omului învățat,de geniu și lumea mărginită,comună.

     Un licurici rămâne tot o insectă,un stop de lumină, oricât de multă importanţă și-ar da luminând egoist şi efemer doar pentru a-şi satisface setea de mărire. De multe ori însă acesta nu-i în stare să se lumineze nici pe sine și nu-i în stare să-şi găsească nici sieşi calea.

      Morala fabulei arată că geniul este aflat în veșnică antiteză cu omul comun. Geniul este înzestrat cu inteligență , strălucire, capacitatea de a-și depăși sfera , aspirația spre cunoaștere.Omul comun este sociabil, se caracterizează prin instinct,impuls natural, atitudine părtinitoare,incapacitatea de a-și depăși condiția ,voința de a trăi asemenea celor cu capacități deosebite.

       Satirizând defecte omeneşti şi transmiţând învăţăminte prin povestirea alegorică a faptelor puse pe seama aștilor și a unei insecte,opera literară „Luceafărul și licuriciul” este o fabulă.  

Poezia—Lebăda de Șt.O.Iosif

,,Doarme tainica grădină,
Și departe, -asemeni unei
Bărci de-argint rătăcitoare,
Dusă lin de unda mută,
Numai lebăda șe mișcă
În singurătatea lunei,
Singură purtînd solie
Dintr-o lume dispărută.

Mîndra apelor crăiasă
Lunecă-n mișcări încete,
Și vîslind la întîmplare,
Dată visurilor pradă,
Leagănă pe-oglinda apei
Basmul vechi al unei fete
De-mpărat, mireasă tristă
În vesmîntu-i de zăpadă.

Și cum își înclină gîtul
De omăt și trece printre
Umbrele de sălcii triste,
Ea visează-ntotdeauna
Că palatele-i de aur
Porțile-i deschid să intre
În iatacurile mîndre
Unde luminează luna...

Astfel toată noaptea-și poartă
Palida-i melancolie.
Lunecînd rătăcitoare,
Pradă visurilor dată...
Dorm palatele de aur
Scufundate pe vecie...
Tainic stuful doar suspină
Lîngă țărm : „A fost odată...”

  

      Poezia,,Lebăda”este o descriere în versuri a păsării ce exprimă un simț al echilibrului datorită trăirii ei armonioase prin legătura cu pământul, plutirea sa și magnifica eleganță a mișcării sale peste ape, sunt simboluri purtate de lebădă :dragostea, grația, puritatea, frumusețea, visarea, echilibrul, eleganța.

     Descrierea literară este un text literar în care sunt prezentate obiecte, peisaje, chipuri cu trăsăturile lor, într-un mod care impresionează şi trezeşte sentimente; se creează imagini artistice -vizuale, auditive,olfactive- prin folosirea unor procedee de expresivitate artistică; predomină construcţiile substantiv-adjectiv.

Situând eul liric într-o ipostază contemplativă,descrierea implică diferite grade de transfigurare artistică a realității și presupune o anumită noutate a privirii,menită să evite percepția comună,banală.

       În primul rând, în poezie descrierea lebedei surprinde realitatea în mod subiectiv. Atmosfera este de calm,iar privirea zărește,,departe”,în lumina lunii,o barcă argintie hoinară,plutind tainic,în liniște—este lebăda,mesagera unei lumi vechi.În ambianța de vis printre umbrele sălciilor,cuprinsă de melancolie adâncă,visând la palatele de aur de altădată, ca-n basmul vechi, se revede,,mireasa tristă”ce se ascunde,,în iatacuri mândre”.Lumea visată,povestea a pierit în adâncurile apei,ale timpului,acolo și-a ascuns trăirile, visele numai de ea știute,iar trestia îi murmură lebedei-crăiasa din poveste--o istorie tainică.

     În al doilea rând, descrierea se realizează prin limbajul încărcat de expresivitate:epitetele:,,tainică,

dispărută,vechi,tristă,palidă”accentuează atmosfera de basm,de visare;imaginea lunii întreţine feeria naturii, dar şi trăirea, străjuiește o lume paradisiacă în care lebăda își retrăiește basmul dispărut în adâncuri.Verbele la timpul prezent determină sentimentul participării directe, creând iluzia că plutirea lebedei în taina nopții este un dans al misterului.Descrierea lebedei este realizată prin substantive și adjective:,,mândra crăiasă,mireasa tristă,gâtul de omăt”.

    ,,Lebăda” simbolizează puritatea ,nevinovăția,singurătatea mândră,curajul,lumina zilei;este pasărea imaculată, care prin albul, forţa şi graţia sa constituie o vie epifanie-revelaţie a unei lumi nevăzute, a luminii, imbolul eleganţei, al nobleţei şi al curajului. Ea este simbolul muzicii şi al cîntecului-taina.

    

e primăvarăăăăă.................

Frumusețea primăverii  e nemuritoare și uneori chiar mă întreb… de ce nu poate să fie o veșnică primăvară?! Parcă toate anotimpurile au frumusețea lor, dar primăvara e senin,vin călătoarele,e parfumul narciselor,e verde,verde.... Primăvara e așteptată cu drag...începe o nouă viață.

Zâmbiți, îmbrăcați-vă hainele de sărbătoare, faceți curat în suflet, lăsați în urmă ce a fost înghețat și așteptați..... Dacă vă întrebați când vine și cât e ceasul, vă voi șopti în mișcarea aripei de cocor, în susurul izvorului viu:

                    E primăvară fără 15 minute!!!!!!!!!!

Pastelul—Noapte de mai de Șt.O.Iosif(fragment)

...........................................................

,, Stau încremenit —
Parcă niciodată
N-am mai pomenit
Noapte-aşa-nstelată,

Floare de cireş
Mai strălucitoare,
Tril mai fără greş,
De privighetoare!
Luna iese-acum

Şi-n albastra noapte
Ninge-argint pe drum,
Umple tot de şoapte;

Adâncite-n vis
Florile grădinii,
Gingaşul narcis,
Iasomia, crinii,
Trandafirii-nvolţi,

Sub catapeteasma
Uriaşei bolţi,
Îşi unesc mireasma;
Taine din poveşti”.

.................................................................

    Pastelul este o creație lirică descriptivă, aparținând literaturii culte care, prin intermediul unui peisaj, transmite sentimentele eului liric. Modul de expunere folosit este descrierea. Într-un pastel, dominante sunt imaginile artistice, realizate prin figuri de stil, organizate într-o descriere tip tablou. (Denumirea de pastel este utilizată doar în literatura română pentru a desemna o poezie descriptivă cu fond liric, în care se evocă un peisaj.) Mărcile gramaticale ale eului liric nu sunt prezente în poezie,acesta apărând în ipostaza de contemplator.
    Tema textului este natura.Tabloul descris este surprins seara, poate fi înțeles ca un vast tablou al naturii pururi renăscătoare, dominat de imaginea florilor- simboluri ale purității și frumuseții în atmosfera de taină, de vis,de poveste.

     Titlul „Noapte de mai” este sugestiv, are rolul de a descrie grădina într-o noapte de mai,timp miraculos al prospețimii și al culorilor,când în luna florilor Raiul coboară pe pământ,iar poetul își exprimă discret sentimentele de încântare.      

     În primul rând,pastelul este un text liric, pentru că exprimă în mod direct trăirile proprii ale poetului,,stau încremenit”. Contemplând un peisaj de primăvară,poetul trăiește emoții puternice sub cerul nopții albastre înstelat, când lumina argintie a lunii este presărată în grădina ce devine un loc minunat,magic.

Într-un grandios spectacol al florilor de cireș strălucitoare și fragile miresmele crinului regal,ale narcisului doritor de viață veșnică,ale iasomiei ,purtând parfumul iubirii,trandafirului ce poartă cupa vieţii, sufletul, inima și iubirea- se îmbină ca-n tainele poveștilor.În liniștea nopții doar aria melodioasă a privighetorii îl emoționează pe cel ce trăiește misterul nopții de mai,cântecul îi este din rai,duios,,fără greș”-perfect.

      În al doilea rând, caracterul liric al textului este dat de limbajul folosit. Este un limbaj artistic, care creează imagini vizuale și olfactive, prin intermediul cărora poetul îşi exprimă emoţiile trăite în mijlocul florilor. Treptat,în liniștea nopții, orice trimitere spre ideea de mișcare dispare.

Este prezentat un tablou static, care întregește starea de liniște, ce a cuprins întreaga natură în noaptea de mai.Descrierea surprinde prin imaginea vizuală a nopții albastre luminată de lună și stele,prin parfumul florilor. Epitetele,,înstelată,strălucitoare,albastră,gingaș”au rolul de a crea o atmosferă discretă plină de mister. Se remarcă impersonalitatea vocii lirice, motivată fiind de faptul că accentul cade pe spectacolul naturii nocturne contemplate-o magnifică panoramă a grădinii. Poetul reușește să creeze o atmosferă caldă, luminoasă, în care parfumul,cântecul privighetorii este cântecul pur al poetului, ce răsună în noaptea fericită. 

Câteva verbe la prezent sugerează încremenirea naturii cuprinsă de o liniște profundă. Principalul mod de expunere predominant în text este descrierea în culori delicate,iar muzicalitatea este redată cu multe substantive și adjective Rima este încrucișată, iar măsura versurilor este de 5-6 silabe.

     În concluzie, poeziei ,,Noapte de mai” de Șt.O.Iosif este pastel prin elementele care îl susțin: descrie un tablou de natură în timpul anotimpului primăvara; predomină imaginile vizuale în culori pale, delicate, exprimă impresiile și sentimentele poetului în legătură cu peisajul descris; conține un limbaj plastic cu multe substantive și adjective și puține verbe; epitetul este procedeul artistic dominant. 

Apartenența la gen epic,,Cutremurul”de Virgil Carianopol

,, Oamenii citiţi spun despre câini că, animalele acestea cu ochii blânzi şi inima de aur, ataşate de stăpânii lor până la sacrificiu, simt ca şi alte animale, cu mult timp înainte, marile fenomene ce se vor întâmpla în natură.... Despre un asemenea câine am să încerc să vă povestesc acum.Toţi îi spuneau Ursul, pentru că era un câine mare, lăţos, ager la minte şi neobosit... Vara, ca şi iarna, dormea la uşa stăpânului, pe pământul gol, şi nimeni nu l-ar fi putut mişca de acolo.
Într-o seară însă, Ursu era tare neliniştit.
― Ce ai, măi Ursulică? îl întrebă stăpânul, mergând să închidă oile.
Dar câinele, oprindu-se din când în când şi ciulind urechile, asculta ceva parcă din depărtare. În loc să se joace ca altădată, începu să sară în sus şi să alerge ca ieşit din minţi, scheunând în jurul ciobanului.

― Ce este, măi prietene?îl întrebă stăpânul din nou. Vezi ceva? Auzi ceva? Este vreo primejdie?
Dar Ursu parcă nu avea timp de răspuns. Se ducea, se întorcea şi scheuna în limba lui, de parcă ar fi vrut să vorbească.
― Ce, ai turbat, măi Ursulică, ce ai?

Dar câinele, tot mai neliniştit, luase drumul spre casa omului, se aşeză pe prag şi începu să urle prevestitor.
Când ciobanul se întoarse la casa lui şi voi să intre, Ursu începu să mârâie, să latre la el ca la un stăin şi îi sări în piept, rupându-i haina.
― Ai turbat, măi Ursulică!strigă ciobanul. Ce, nu mă mai cunoşti?
Dar Ursu, hotărât, se aşeză din nou în uşa casei, pregătindu-se să sară iar asupra stăpânului.
La o nouă încercare de a intra în colibă, câinele îi sări de această dată cu toată puterea în piept, prăbuşindu-şi stăpânul la pământ.
― Ai turbat, măi Ursulică, îi spuse cu părere de rău ciobanul. Îmi pare rău, dar trebuie să mă despart de tine. Am fost buni prieteni…
Dar Ursu stătea parcă mai hotărât în pragul casei, urmărind fiecare mişcare a stăpânului său, fără să clipească.
Cu ochii în lacrimi, stăpânul ochi câinele cu arma şi se pregăti să tragă. În acel moment, pământul începu să se cutremure, iar arma ciobanului trimise glonţul în altă direcţie.

Stâncile din vârful muntelui au început să cadă la vale, smulgând brazii din pământ. O stâncă mai mare se prăvăli peste casa omului, făcând ca aceasta să se dărâme cu totul. Nimeni nu ar mai fi putut ieşi de sub dărâmături.
De abia în clipa în care simţi câinele lingându-i mâinile, ciobanul îşi dădu seama de la ce moarte îl salvase prietenul său Ursulică.
― Bravo, măi frate, îi spuse el. De aceea, va să zică, nu m-ai lăsat să intru în casă.
Şi, aplecându-se peste capul câinelui, îl mângâie mult timp, cu recunoştinţă”.

                                                               (Virgil Carianopol,Cutremurul)

Genul epic cuprinde opere literare în care autorul îşi exprimă în mod indirect gândurile, ideile şi sentimentele, prin intermediul acţiunii, al personajelor şi al naratorului.

,,Cutremurul”, de autorul Virgil Carianopol, este un text epic, pentru că are trăsăturile acestui tip de text:
       -prezența unui fir narativ
       -prezența naratorului, fie un narator-personaj la persoana I, subiectiv și implicat, fie un narator la persoana a III-a, omniscient, obiectiv, care prezintă întâmplările într-o manieră detașată, neimplicată
       -prezența personajelor, care participă la acțiune
       -pot fi identificate momentele subiectului
       -sunt prezenți indicii spațio-temporali

    În primul rând,fragmentul are acţiune: Autorul menționează la începutul narațiunii  tendința câinilor de a percepe dezastre,fenomene din natură și povestește despre Ursu,,un câine mare,lățos,ager la minte și neobosit.Aparent nu este cu nimic deosebit,dar într-o seară se dovedește neliniștit,iar manifestările sale îl nedumeresc pe stăpânul său,un cioban preocupat de a avea grijă de oile sale.Ursu este atent la zgomote venite din depărtare,sare,aleargă,scheaună,mârâie,îl împiedică pe stăpânul său să intre în casă,doborându-l la pământ.Acesta este punctul culminant al povestirii:ciobanul înțelege că starea câinelui este gravă și se hotărăște,cu regret,lăcrimând, să-l împuște.În acel moment are loc un cutremur al pământului,glonțul pornește spre altă direcție,iar peste casă se rostogolește o stâncă.Abia atunci ciobanul înțelege agitația câinelui-îi mulțumește prin mângâieri și cuvinte de recunoștință.  

    În al doilea rând, textul este epic, deoarece are personaje:Ursu,numele simbolizează curajul în timpuri de dificultate,puterea și controlul,un câine paznic la stână,abil și intuitiv, percepe undele de sunet și vibrații ale unui cutremur ce va pune în pericol viața stăpânului său.Înțelege că stăpânul său nu va sesiza pericolul și-atunci se manifestă cu violență;totul pentru a-i proteja viața.Este felul lui de a-și arăta iubirea ,recunoștința,credința pentru omul care-și împarte viața cu el.Nu se sperie de arma ciobanului,ar fi capabil să se sacrifice pentru viața stăpânului său.Celălalt personaj este ciobanul,un om fără nume, la început nedumerit de purtarea câinelui său,nu poate intra în casa,păzită cu credință de Ursu cel devotat,iar în cele din urmă,văzându-l înverșunat,se hotărăște să-l împuște,deși lăcrimează.Abia în momentul cutremurului,văzându-și casa doborâtă,înțelege manifestările câinelui--a vrut să-i protejeze viața.Își cere iertare mângâindu-l,,mult timp”.

    În al treilea rând, caracterul epic al textului este dovedit de prezenţa naratorului, care povesteşte la persoana a3a,urmărind cu emoție și înțelegere un câine credincios.

Ca în orice text epic, sunt folosite modurile de expunere: naraţiunea este folosită pentru a prezenta acţiunea; dialogul-adresarea ciobanului către câine;iar descrierea câinelui este realizată cu ajutorul eiptetelor.Impresionantă este adresarea din final,,frate”,cuvânt ce accentuează relația de familie,de recunoștință a omului.

În concluzie,fragmentul este un text epic, în care autorul comunică indirect, prin intermediul unei poveşti, un mesaj de recunoștință față de credința și devotamentul unui câine .

Caracterizarea personajului,,Sărmanul Dionis”de Mihai Eminescu(fragment)

,,Nu era un cap urât   acela a lui Dionis. Fața era de acea dulceață vânătă albă ca și marmura în umbră, cam trasă fără a fi uscată, și ochii tăiați în forma migdalei erau de acea intensivă voluptate pe care o are catifeaua neagră. Ei înotau în orbitele lor — un zâmbet fin și cu toate astea atât de inocent trecu peste fața lui la spectacolul ce-l privea....

   El intră într-o cafenea de alături, ca să se usuce. Ridicându-și căciula cea mițoasă, vedem o frunte atât de netedă, albă, corect boltită, care coincide pe deplin cu fața într-adevăr plăcută a tânărului meu. Părul numai cam prea lung curgea în vițe până pe spate, dar uscăciunea neagră și sălbatecă a părului contrasta plăcut cu fața fină, dulce și copilărească a băietanului. Își puse în cui paltonul ud și, la aroma îmbătătoare a unei cafele turcești, ochii lui cei moi și străluciți se pierdură iar în acea intensivă visătorie care stă câteodată atât de bine băieților, pentru că seriozitatea contrastează totdeauna plăcut cu fața de copil. Între acești muri afumați, plini de mirosul tutunului, de trăncănirea jucătorilor de domino și de cadențata bătaie a unui orologiu de lemn, ardeau lămpi somnoroase răspândind dungi de galbenă lumină prin aerul apăsat. Dionis făcea c-un creion un calcul matematic pe masa veche de lemn lustruit și adesea surâdea. Surâsul său era foarte inocent, dulce l-am putea numi, și totuși de o profundă melancolie. Era tânăr — poate nici optsprezece ani — cu atât mai rău... ce viață-l așteaptă pe el?... Un copist avizat a se cultiva pe apucate, singur... și această libertate de alegere în elementele de cultură îl făcea să citească numai ceea ce se potrivea cu predispunerea sa sufletească atât de visătoare.”

                                                            ( Mihai Eminescu.Sărmanul Dionis)

    Titlul operei are o structură subiectivă ,,Sărmanul Dionis" - simbolizează nefericirea,epitetul ,,sărmanul” arătând o condiție umilă din punct de vedere social,poate și spiritual – este numele zeului Dyonisos din mitologia greacă, fire veselă, petrecăreață,pus în antiteză cu definirea de ,,sărman."

    Portretul fermecător al lui Dionis emană o energie misterioasă,nepământeană.Portretul admirabil al lui Dionis este realizat prin mijloace descriptive.Eminescu este un pictor delicat ce trasează linii armonioase în descrierea detaliată,utilizând culori reci în lumini și umbre, asemenea unui tablou vechi:„faţa era de acea dulceaţă vânătă albă ca şi marmura în umbră, cam trasă, fără a fi uscată , şi ochii moi şi străluciţi, tăiaţi în forma migdalei erau de acea intensivă voluptate pe care o are catifeaua neagră... înotau în orbitele lor – un zâmbet fin și cu toate astea atât de inocent trecu peste faţa lui...o frunte atât de netedă, albă, corect boltită, care coincide pe deplin cu faţa într-adevăr plăcută...părul numai cam prea lung curgea în vițe până  pe spate, dar uscăciunea neagră şi sălbatecă a părului contrasta cu faţa fină, dulce şi copilărească... surâsul său era foarte inocent, dulce l-am putea numi şi totuşi de o profundă melancolie”. Toate liniile acestui portret unite refac un caracter şi o pasiune.

 Din enumerarea trăsăturilor fizice se desprind și câteva trăsături spirituale ale personajului romantic: firea melancolică și meditativă, tristețea, inocența și înclinația spre visare, aspirația către idealuri superioare, toate acestea prefigurând portretul unui tânăr deosebit. Aceste trăsături reies din caracterizarea directă făcută de naratorul obiectiv și din elementele biografice cu parfum romantic- este un tânăr intelectual, retras,singuratic,scrijelind,,un calcul matematic”pe masa veche de lemn,într-o starea de visare,surâzând gândurilor numai de el știute, este un timid. Dionis este o ființă sub semnul superlativului,amintindu-ne de chipul Luceafărului sau chiar al poetului însuși. 
  În prezentarea portretului fizic ,autorul schițează și un detaliu vestimentar banal: poartă,,o căciulă mițoasă”.
   Eminescu îmbină narațiunea și descrierea, transpunând în imagini artistice un portret ce nu există decât în puterea imaginației, inexplicabil.Interesant sunt verbele la persoana întâi plural:,,vedem,am putea”-folosite pentru a spori accentul pus asupra personajului.Portretul fizic al lui Dionis este construit prin epitete tipic romantice, fascinante,pline de gingăşie şi delicateţe.Din perspectivă narativă, naratorul este omniscient(obiectiv), iar naraţiunea la persoana a III-a se îmbină cu descrierea unui pictor al fanteziei. 

   Expresivitatea limbajului artistic îmbină imaginea vizuală a unei seri umede de toamnă cu interiorul slab luminat al unei cafenele,accentuează nota de mister în care este descris personajul.  

Poezia,,Flăcări”de Virgil Carianopol

,, Sunt flacara, sunt jar, sunt para,
Merg printre oameni luminand.
Sunt ca o stea ce straluceste,
Dar nimeni nu ma vede-arzand.

Ard ca un codru ce nu piere
Sub flacarile ce-l incing,
Un codru care arde-ntr-una
Dar flacarile nu-l ating

Si ard, si ard, asa de-a randul,
Ca mii si mii de stele.
Ii luminez pe cei din preajma
Arzandu-mi visurile mele.

Stiu, se va stinge crud odata
Aceasta flacara, stindard
Da-mi pare rau ca se va stinge
Fiindca traiesc numai cat ard”... 

       Titlul poeziei,,Flăcări” de VirgilCarianopol  pune în lumină ideea centrală a textului:omul purificat prin foc are bucuria de a deveni,,flacără”- lumină, simbol al cunoaşterii,al adevărului şi speranţei, de descoperire şi descifrare a misterului,proiectat prin focul care reprezintă înțelepciunea umană.

       Tema poeziei o constituie iubirea,dăruirea luminii sufletești către semeni,iar ipostaza eului liric este aceea confesivă, remarcându-se, în acest sens, subiectivitatea .Titlul poeziei este un substantiv la numărul plural ce exprimă ardoarea,înflăcărarea omului ce-și dăruiește văpaia sufletului.

           În primul rând, poetul se simte asemenea zeului focului,mărturisindu-și puterea  de a fi cuprins de un sentiment profund,puternic,de o senzație asemănătoare unei pasiuni ce nu se stinge.Printre oameni,strălucind,,ca o stea” a destinului,a aspirației,devine simbol al protecției divine,al fericirii,al adevăratei înțelepciuni.Înflăcărarea sufletului o simte atât de adâncă,încât devine un spațiu misterios,un loc al încercărilor,,codru”,loc originar în care ființa își regăsește natura primordială.Simbol al purificării și iluminării spirituale,omul-flacără nu e numai bucurie,ci ceva mai veșnic- o răstignire,e suferința dăruirii,,viselor”,învăluită de strălucire.Chiar dacă se va stinge flacăra vieții,regretul dispariției focului,a pasiunii este copleșitor. De aceea, titlul poeziei are sens conotativ (sens figurat).

             În al doilea rând, discursul liric stabilește asociaţia om-foc cu dorința de a pătrunde lumea cu flacăra sufletului său, dar și regretul pentru timpul stingerii,al plecării din lumina vieții. Primele strofe sunt sub semnul bucuriei, a focului spiritualizant cu intenția de a dărui purificare și lumină semenilor, iar finalul exprimă tristețea stingerii.Flăcările sunt simbolul luminii interioare a 
omului, ce simte mișcarea Universului. Eul poetului,aflându-se în centrul trăirilor,exprimă prin prezentul verbelor –persoana întâi singular:,,ard”-repetat,,luminez”trăirea intensă a sufletului omenesc.Metaforele,,flacără,pară”arată focul ce există în ființa omului:iubirea; comparația,,ca o stea”simbolizează infinitul,gloria,soarta.

             În concluzie, titlul poeziei este simbolul binelui,al luminii din om ce ține aprinsă candela sufletului- flacără.

                     ,,La mulți ani, cu suflet blând și cald, încălzit de un foc binecuvântat!”

Apartenența unui fragment la genul epic,,Uniforme de general”de Mircea Eliade

,, Înaintau amândoi în vârful picioarelor, cu mare grijă, şi de câte ori podeaua scârţâia mai puternic, se opreau brusc, ţinându-şi răsuflarea. Şi în acea clipă, aproape fără să-şi dea seama, Ieronim apăsa butonul lămpii de buzunar şi rămâneau pe întuneric.

— Să nu-ţi fie teamă, îi şopti când, puţin timp în urmă, se împiedică de o frânghie pe care nu o putuse vedea şi, rezemându-se, ca să nu cadă, de un dulap, una din uşi se deschise încet, scârţâind prelung, ca un geamăt înfundat. Să nu-ţi fie teamă. Nu e nimeni în toată casa...

— Atunci de ce vorbeşti atât de încet? îl întrebă celalt.

Ieronim reaprinse lanterna şi roti de câteva ori conul de lumină în jurul băiatului, fără să-l înalţe totuşi până în dreptul figurii. Dar nu avea nevoie. O vedea destul de bine: faţa ofilită de licean, cu ochii adânciţi nefiresc în orbite, buzele subţiri şi părul tuns scurt, cu un început de breton pe frunte. — Spuneai că te cheamă Vlad, nu e aşa?

 — Vlad. Vladimir Iconaru.

— Află de la mine, amice Iconaru, spuse apropiindu-şi puţin capul, că niciodată, nimeni, în nici o piesă de teatru, în nici un roman, în nici o poezie, nimeni, repet, n-a cutezat să vorbească cu glas normal când se introduce noaptea în podul unei case străine şi se introduce, ca noi, cu un scop bine Precizat: să găsească lada în care văduva eroului de război, gneralul Iancu Calomfir, a păstrat cu pietate uniformele de gală ale soţului ei; să găsească, zic, lada, să-i spargă lacătul. Să fure cele două uniforme. Repet, să fure două uniforme de general.

 — Dar spuneai că sunteţi rude...

— Suntem. Mai mult: tatăl meu era nepotul favorit al văduvei general Iancu Calomfir. Dar ce-are a face? Ne-am introdus în acest pod cu chei false, la căderea nopţii, ca să căutăm un anumit obiect şi să-l furăm. E adevărat, un obiect având poate de un anumit interes istoric, dar fără valoare: două uniforme.

— Şi o colecţie de coleoptere, adăugă Vladimir.

Ieronim îşi înălţă din nou lanterna, şi de data aceasta îşi concentră lumina deasupra capului băiatului, apoi îi făcu semn să-l urmeze. Dar după câţiva paşi se opri.”

                                                                                         (Mircea Eliade, Uniforme de general)

        Genul epic cuprinde opere literare în care autorul îşi exprimă în mod indirect gândurile, ideile şi sentimentele, prin intermediul acţiunii, al personajelor şi al naratorului.

        În primul rând, are acţiune:Doi tineri-un actor și un licean- pătrund în podul unei case vechi,străine,,cu un scop bine precizat”,pentru a,,fura”două uniforme de general ale unui erou de război,generalul Iancu Calomfir.Scriitorul urmărește incursiunea nocturnă,aventura din podul casei,unde au intrat cu chei false,asemenea unor eroi din filme,merg încet cu grijă,își luminează drumul cu o lanternă,se încurajează,pentru a-și atinge scopul- de a găsi lada în care au fost păstrate uniformele de gală,obiecte cu interes istoric.Doresc să găsească și o colecție de,,coleoptere”-insecte.

         În al doilea rând, textul este epic, deoarece are personaje: Numărul personajelor este redus:Ieronim,caracterizat indirect de autor, este cel care a inițiat căutarea,cunoaște casa,știe că nu e nimeni în acea casă,dar e prevăzător-nu face zgomot,întrerupe lumina,vorbește în șoaptă,are teamă,dar vorbește,pentru a nu se trăda.Pe al doilea băiat abia îl cunoaște, nu-i știe bine numele și ca un adevărat expert îi explică de ce se comportă cu prudență,deși recunoaște că există un grad de rudenie între el și familia generalului.Celălalt băiat,Vladimir Iconaru, devine partener în acţiunea îndrăzneaţă, cu multe pericole neprevăzute din curiozitate,îl ascultă cu interes pe Ieronim,dovedind că îi poate fi credincios.Scriitorul îl caracterizează direct,descriindu-l în lumina lanternei cu trăsături fără strălucire, lipsit de intensitate luminoasă,este impresionat de autoritatea lui Ieronim. Coordonatele spaţio-temporale sunt bine fixate:este noapte,iar podeaua podului scoate sunete sinistre: scârțâie, se aude un geamăt,este o atmosferă misterioasă,sinistră.Podul este un labirint,este misterul,iar lanterna este firul ce le le călăuzește imaginația tinerilor.

       În sfârşit, ca în orice text epic, sunt folosite toate modurile de expunere. Naraţiunea este predominantă,folosită pentru a prezenta acţiunea celor doi tineri,care caută o ladă veche, dialogul îi diferențiază pe cei doi tineri,dinamizează acțiunea celor doi,iar descrierea apare puţin, pentru a crea cadrul acţiunii şi a-l prezenta pe Vladimir.

Citindu-l pe Eliade,oricine se simte intrând într-o lume fantastică.

compunere--Concurs de ortografie și punctuație

     O zi ploioasă de început de toamnă,când nu mă simt fericit.Privesc de la geamul camerei cerul cenușiu și îmi revin în minte versurile,,cri-cri-cri,toamnă gri nu credeam c-ai să mai vii”.Telefonul mă readuce la realitate și un coleg mă anunță că este în fața blocului și mă așteaptă să mergem la concurs.Sigur,pe el îl așteptam,cobor și plecăm spre școală,deși este o zi de sâmbătă.

     În clasă,nimeni nu este impresionat de vremea urâtă,așteptăm subiectele ,,Concursului de ortografie și punctuație”.Sunt curios,pentru că într-un film american văzusem cât de interesant este un astfel de concurs.Testele nu sunt dificile: un text în care mi se cere să corectez greșelile....zâmbesc,este dintr-o carte pe care am citit-o în vara trecută despre viața unui campion.Iată un fragment din romanul,,Enigma Otiliei”,unde trebuie să explic folosirea semnelor de punctuație,apoi să construiesc diferite enunțuri cu semnele de punctuție cunoscute,o compunere în care voi folosi ortograme și multe alte cerințe.Sunt atent,pentru că vreau să-mi demonstrez că știu să scriu și mă gândesc deodată la primele clase.

   În acel moment simt o adiere lângă mine și tresar,ca prin vis aud vocea venită pe unde nevăzute ale domnei învățătoare,care mi-a explicat cu răbdare primele noțiuni de ortografie și punctuație.Țin minte un enunț scris pe tablă:,, Întoarceteai când mi sor întoarce ochii la ceafă şi vedeateaş când şio găsii mutu iapa”.

Un zgomot ușor îmi întoarce privirea spre fereastră-un porumbel alb parcă mă privește și-atunci  înțeleg că de departe cineva mi-a trimis un gând.Îl mângâi cu privirea și el zboară spre înalturi.Sigur voi avea un punctaj bun,dar până la aflarea rezultatului îi voi mulțumi Doamnei mele cu florile gândului meu.

Fabula,,Râul și pârâul” de Nicolae Pop

,,Uimit,parcă,bătrânul râu

  Descoperi un nou pârâu,

  Ce-și croise tainic cale

  Direct spre valurile sale.

  Din unda lui tremurătoare,

  Trufaș îi zise râul mare:

  -Cum îndrăznești,mă, secătură,

  Când ești abia o picătură,

  Să-ți sapi spre mine o cărare

  Fără a-mi cere aprobare?

  Sau crezi cumva că,fără tine,

  Nu pot să-mi văd de cale bine?

  Privește câtă apă am,

  Așa mă știu din neam în neam!

  -Îmi iartă vorba,nene râu,

  Vorbi firavul de pârâu,

  Într-adevăr,magnific ești

  și parcă-ntr-una crești și crești,

  ca tine râu mai rar să vezi

  printre coline și livezi,

  dar spune-mi,cine te adapă?

  De unde strângi atâta apă?

Morala e revelatoare:

Doar din pârâu un râu răsare”.

Fabula este o specie a genului epic, în care se critică defecte omeneşti prin intermediul obiectelor neînsuflețite sau al fiinţelor necuvântătoare. Fabula are două părţi: naraţiune şi morală şi un mesaj cu caracter educativ.

    Titlul care anunță,,personajele”diferite este format din două substantive: râul-apa curgătoare ce influențează dinamica lumii,simbolizează scurgerea vieții,este oglinda veșniciei,iar pârâul este un râu mic,un șuvoi,abia format din precipitații,topirea zăpezilor.

     În primul rând, este un text epic cu acţiune, personaje, narator. Acţiunea este simplă, urmează un singur fir narativ, este liniară și concisă. Timpul și spațiul nu sunt precis determinate.

Râul,,bătrân”,,trufaș”- vechi,de demult format,observă,,uimit”un șuvoi nou,îndreptându-și undele spre apa lui și, contrariat, îl dojenește cu severitate,jignindu-l,pentru îndrăzneala de a se apropia de apele sale vechi.Cu timiditate,dar îndrăzneț,pârâul cu o agerime rafinată îl întreabă inocent despre evoluția,devenirea în timp a,,magnificului”râu.

     În al doilea rând, textul este fabulă, pentru că, prin intermediul unor cursuri de apă sunt criticate, de fapt, defecte umane.Personajele se afla în antiteză și reprezintă niște tipuri umane generale, Râul este tipul omului insensibil,norocos,îngâmfat și trufaș,puternic,uitând cum s-a transformat de-a lungul timpului,se crede unic.Cu autoritate și dispreț,uimit de îndrăzneala bietului pârâu,jignește

,,secătură”-ca o dorință de a-l vedea secat.

     Naratorul apare ca un observator al dialogului. 

Modul de expunere care domină este narațiunea, realizată într-un ritm alert, alături de dialog prin care textul primește un caracter de scenetă. Dialogul rămâne modul de expresie dominant și principalul mijloc de caracterizare indirectă.

          Figura de stil dominantă este personificarea,iar epitetele sunt expresive:râul este,,bătrân,mare,trufaș,magnific”;pârâul este:,,tainic,tremurător,firav”.

          Limbajul este viu, natural, apropiat de limba vorbită:,,mă,nene”.

          Versificația: rima împerecheată, măsura de 8-9silabe, ritmul iambic, ajută la realizarea ritmului vioi al narațiunii.

În sfârşit, textul este fabulă, pentru că are un mesaj cu caracter educativ:,,Doar din pârâu un râu răsare ”- În tot drumul său, transformările prin care a trecut pârâul,omulețul, toate obstacolele pe care le-a traversat în zile, luni, zeci sau mii de ani, toate acestea au fost necesare, pentru a înțelege de fapt identitatea sa. Ceea ce este acum, ceea ce a fost de la început și ceea ce va fi mereu…

Viața noastră este un râu. Este o călătorie fantastică ce ne duce prin tărâmuri nebănuite. Apar oameni trufași care nu-și amintesc de unde au pornit, situații dificile, apar obstacole. Uneori traversăm locuri dezolante, umbrite, alteori soarele ne încălzește cu razele lui și ne dă energie și viață. Însă nu există un scop în toate acestea… altul decât să înțelegem cu adevărat cine suntem, din primul moment. Cine am fost, cine suntem și cine vom fi mereu. Esența ființei noastre, fără nimic artificial. Eu. Tu. Noi.

        În concluzie,prin povestirea alegorică de mică întindere în care întâmplările narate sunt puse pe seama personajelor neînsuflețite, sub masca cărora se ascund trăsături și caractere umane, încheiată printr-o concluzie, care constituie morala, opera este o fabulă ce aparține speciei genului epic.

          

   

Balada populară—Cântecul lui Stanciu(fragment)

       ,,Și foaie verde a mocului,

         La cerdacul Stanciului

         Ieste Stanciu-al Bratului

         Cu Dinu Ploscarului.

         Dar acolo ce făcea?

         Dintr-o ploscă că-nchina,

         Dintr-o ploscă mititea

         De o vadră și cinci oca,

         Închina Stanciu din iea.

         Dar soru-sa Ilinca,

         Iea din gură așa zicea:

         -Bea Stanciule,nu prea bea,

         Uite potera colea

         Dară Stanciu ce zâcea?

         Că cum vine-așa se duce.

         -Ieu nu-s femeie cu conci,

         La poteră să nu poci,

         Ieu-s voinic cu comânacî

         Cu șapte poteri mă bat.

         Dară Stanciu ce zicea,

         La soru-sa Ilinca:

         -Bagă mâna-n scorburea

          și-mi ad-o flinta mea,

          să bag praf din tecșilea,

          fieru cu zburătura.

          Soru-sa flint-aduce;

          Stanciu că s-apuca,

          s-apuca și o-ncărca

          și la uoichi cân-o punea

          mai mulți că nu dobora,

          numai nouăzeci și cinci,

          o sută fără de cinci,

          și ceilalți ce rămânea,

          pe lângă bușteni pitea

          și din gur-așa zicea:

          -Hai,băieți,ne prindem capu,

          Lăsăm pe Stanciu la dracu,

          Ăsta-i Stanciu-al Bratului,

          Pune capul omului,

          În mijlocul codrului.”

    Balada este o specie a genului epic în versuri, este o specie literară complexă, de întindere destul de mare, care prezintă diferite teme, cele mai des întâlnite fiind temele istorice, vitejeşti, haiduceşti sau de cătănie.Balada prezintă în versuri situaţii din trecut mai aproape de realitate; în balada vitejească sunt descrise evenimentele cele mai importante din viaţa personajului cu însușiri deosebite. Fiind o creație epică, autorul popular anonim-narator obiectiv- realizează la persoana a-III-a un șir de întâmplări la care iau parte două personaje:Stanciu și sora sa,Ilinca. 

     Titlul baladei vitejești este chiar numele eroului popular,un voinic ce dă dovadă de bărbăție și curaj..        

     Un prim argument în sprijinul acestei afirmații îl reprezintă acțiunea simplă care urmărește un singur fir narativ. Balada se deschide printr-o formulă specifică: ,,foaie verde”-o formulă-refren specifică poeziilor popularei,înfăţişând un sugestiv tablou de natură deschis în fața personajelor. În prima parte a baladei, este o situaţie conflictuală reprezentativă pentru acea perioadă din trecutul îndepărtat: erau urmăriți de,,poteră”,pentru a fi pedepsiți. Astfel, expozitiunea captează prin introducerea într-un spațiu miste­rios și nelămurit:,,la un cerdac”,unde doi bărbați:Stanciu împreună cu Dinu închinau,,dintr-o ploscă”,ale cărei dimensiuni sunt exagerate,pentru a arăta atmosfera de basm calmă și înțelegere.Intervenția prudentă a Ilincăi îl supără pe Stanciu,viteajul ce n-are frică și care îi poate înfrunta pe dușmani.Ilinca îi aduce,,flinta”,iar îndrăznețul suprimă un număr impresionant,,nouăzeci și cinci”,ceilalți fug cu mare frică.

    În al doilea rând,faptele sunt deosebite,realul se îmbină cu fantasticul,iar personajele sunt:Stanciu,poartă un  nume ce înseamnă pace și glorie,este un tânăr ce-și poartă numele cu mândrie,el aparține unui neam,,al Bratului”,la fel și prietenul său,Dinu.Cu încredere în puterile proprii de a înfrunta,,potera”,își pregătește,,flinta”ascunsă în scorbură și doboară dușmanii,care-i recunosc puterile.Ilinca  este curajoasă și motivată,prevăzătoare își iubește fratele,îl ajută să înfrunte răul.Naratorul își descrie personajele în alb și negru,le învăluite într-o aură de mister:Stanciu este un Făt-Frumos,iar –Ilinca este zâna cea bună. Naratorul se implică afectiv în acţiunile narate, exprimând deschis simpatia faţă de eroul  curajos, viteaz, care iubeşte viaţa, apelând la hiperbolă: plosca este exagerat de mare,iar numărul celor uciși este exprimat ironic. Funcţia epică a hiperbolei este de a contura chipul eroului ideal, dotat cu forţă fizică supraumană, cu caracter extraordinar, mijlocind reuşita lui.

    Modurile de expunere sunt narațiunea și dialogul.Limbajul popular,caracteristic comunicării orale:,,mititea,vadră,oca,colea”;arhaismele:,,ieu,poteră,zâcea”.

   Pasajele dialogate dintre cei doi se remarcă prin expresivitate şi dramatism.

   Concluzia dușmanilor rămași în viață îi dă lui Stanciu o statură de erou. 

Fiica anului....Primăvara....

   Primăvara este cea mai frumoasă fiică,de timp zămislită,a bătrânului An,căruia îi este mereu dor de verde,de iubirea crudă a florilor pierdute în șoapte colorate,de râsul cristalin al râului ce curge învolburat purtând urmele sloiurilor,de cer albastru ce i-au inundat visele nopților reci,de concertele din luncă.
   A învățat de la bătrânul An s-asculte glasul ce o chema,,vino-n codrul cu verdeață”,alerga spre tăcerea muntelui care este însăși veșnicia, limbajul vieții viitoare,poarta spre bucuria verii.
   A urmărit zorii îmbobociți așternuți peste tot cuprinsul,aruncând raze jucăușe printre vesele povestiri ale zefirului,iar în adierile lui calde soarele a trezit sufletele dornice de nou...
   Timpul adormit a tresărit ,împodobind-o cu razele speranței,cântând lumii din fluierul fermecat:
   -O,suflete ce vă credeți adormite,renașteți!!!!!!!!
    Și-atunci cu sfială,fiecare ființă și-a privit chipul ars de geruri,de furtuni,a aprins flacăra deșteptării, a zborului spre înaltul cel mai înalt și s-a trezit în brațele Naturii unde cresc și înfloresc bucurii nesecate,și-a desfătat fața în norii aurii într-o ploaie senină.
    Și iat-o pe cea mai frumoasă fiică,de timp zămislită,Primăvara,vestitoare a vieții și iubirii,plutind ca o pasăre neobosită,revărsându-și sărutările pe florile neasemuite...ea copil al frumuseții divine,de viață-ndrăgostită!!!!!!!!!!!
 

urare....

      Martie—in timpul cuvenit de la inceputul primaverii scriem carte

                             Doamnei noastre

                  Si o pecetluim cu gandul de a avea

                          Trai cu sanatate,cu iubire de viata,cu puteri neostenite,

                          Suflet de stea si soare,

                           Ani fara sfarsit!

Va facem aceasta urare in clipele renasterii si albastrului!

pentru mama....

Pentru clipele în care mă întorc spre tine și te găsesc mereu aici,

                                                        îți mulțumesc!

      pentru zilele în care ești gândul meu cald și zâmbitor într-o zi ploiasă și

      friguroasă,                                     îți mulțumesc!

      pentru zilele în care-mi spui că va fi și mai bine și că orice este posibil,

      pentru a deveni om,                           îți mulțumesc!

      pentru zilele în care mă voi baza pe tine și că nu mă vei dezamăgi niciodată,

                                                                   îți mulțumesc!

       Dar,pentru zilele când anii te vor copleși și pasul îți va fi șovăitor,îți promit

                      recunoștința mea și umărul meu de om adevărat!

                  Sprijină-te și ai încredere în mine,mamă!

                                         eu te iubesc!!!!!!!!!!!

mamei.....

   

       

  Nu există dragoste ca aceea a mamei!

   Nu există o legătură mai strânsă cu pământul decât legătura aceasta nevăzută

      cu Dumnezeu a unei mame ,atunci când aduce pe lume copilul …

   O dragoste de mamă este, pentru veșnicie,puternică și nu se schimbă niciodată…

   iar,când copiii au nevoie mai mare de ea,dragostea mamei strălucește…

    Dumnezeu binecuvântează aceste ființe care-au dorit să devină mame…

             pentru lacrimile,durerile,bucuriile,speranțele,

                     spaimele,împlinirile,fericirile,zâmbetele,

             pe care le primesc, le așteaptă sau nu…

    Își trăiește zilele și nopțile,diminețile cu toate temerile lumii,pentru că aceste

      ființe au dorit să fie mame…

    iar, când zilele lor se apropie de orizontul întunecat al sfârșitului,

            dragoste lor continuă să trăiască prin cei dăruiți de Cerul sfânt…

    Și atunci ele așteaptă mulțumire?

            Nu…. doar …un…zambet…

Mesajul unui text:fragmentul din ,,Romanul adolescentului miop”de Mircea Eliade

,, Azi am citit cartea lui Ionel Teodoreanu: ,,Ulița copilăriei” si am plâns. Nu mi-a fost rusine: am plâns. M-am spalat repede cu apa rece pe fata, ca sa nu ma zareasca cineva si sa vada un miop emotionat si lacramând. Am fost toata ziua îndragostit de Sonia. Cred ca am avut chiar mai mult succes decât Stefanel. M-am închipuit frumos, interesant si glorios. M-am închipuit la Medeleni, cântând Sheherezade, cu Sonia alaturi. Azi-dimineata, e drept, mi s-au ivit înca doi coși. I-am cercetat mult timp în oglinda si m-am întrebat daca ma va placea Sonia. Am întrebat-o. Si Sonia mi-a raspuns ca geniul meu a impresionat-o mai mult decât numarul cosilor de pe frunte... Zadarnic ma prefac: sunt trist. Eu n-am fost la "țară" niciodata. Si când apune soarele primavara, din mansarda mea cu ferestrele deschise, eu visez la livezi si la crângurile înflorite, la izvoare, la iatacuri luxoase, dudui si idile în vacanta Paștelui. Eu, însa, n-am fost la tara niciodata. în serile de vara hoinaresc pe strazi, pe sub salcâmi si visez idile rustice, marturisiri sub plina luna, sau cuvinte patimase pe care nu le voi rosti niciodata. In serile de vara, zadarnic încerc sa-mi sfârsesc capitolele din Felix le Dantec. Mi-e sufletul schimbat, iar eu sting lampa si visez. De multe ori m-am întrebat ce am eu în serile de vara. Dar n-am gasit raspuns. Iar astazi am citit ,,Ulita copilariei” si-am plâns. Am plâns, pentru ca eu n-am simtit niciodata cele ce simt eroii cartii acesteia. Eu le-am visat numai. Eu n-am avut mosie si n-am avut prietene care sa-si petreaca convalescenta la mosia mea. Când eram mic, adormeam tremurând de frig si ma jucam cu fetele cizmarului de alaturi, care n-au avut niciodata ciorapi si purtau rochite de stamba. Iar eu numai am visat dudui si m-am jucat înainte cu fetele cizmarului. Am plâns, dar am pus apoi cartea în raft si am râs. Am râs de mine, pentru ca eram înca sentimental si visator. Si mi-am spus: ,,Ulita copilariei” e o caramela buna pentru baietii slabi de înger, ca Robert si ca Dinu. E o carte cu papusi luxoase, cu poze si cu idile. E buna pentru copiii de boieri, care calaresc, fumeaza si saruta zarzari înfloriti. Eu n-am sarutat niciodata zarzari înfloriti. Eu mi-am muscat buzele, pentru ca nu stiam cine sunt. Eu ma întrebam si ma chinuiam sa raspund si ma ofileam negasind raspunsuri. Eu îmi simteam carnea tremurând si ma loveam, pentru ca eram sarac si nu puteam face ce faceau ceilalti. Am uitat toate acestea? Am uitat romanul meu?”

                                                                      (Romanul adolescentului miop, Mircea E liade)

     (Félix- Alexandru Le Dantec a fost un biolog și filozof francez al științei. El a fost caracterizat ca "fanatic Lamarckian, ateist, monist, materialist și determinist".)

     Mesajul unui text însemnă exact ce transmite: titlul și semnificația lui, ce transmite textul: sentimente, stări, limbaj și ce înțelege prin mesajul unui text transmis de el,câmpul lexical al cuvintelor predominante.

   Mesajul fragmentului gravitează în jurul nefericirii trăite de un adolescent care și-ar fi dorit să evadeze  în lumea imaginară a unui roman citit,ilustrează adolescenţa ca pe o experienţă trăită adesea dureros, în căutarea sinelui, încercarea de a-şi găsi echilibrul interior.

   În primul rând,fragmentul transmite zbuciumul sufletesc al naratorului-personaj-adolescentul ce trăiește drama copilului ce nu a cunoscut bogăția personajelor din cartea citită.Personajul încearcă să găsească în paginile unei cărţi,,Ulița copilăriei”o altă realitate în care se refugiază. Opera lui Ionel Teodoreanu i-a adus lacrimi în ochi, deoarece acesta nu a avut parte de o copilărie ca a personajelor din opera citită; eroul nu s-a bucurat de moșie și de prieteni cu care să-și petreacă vacanța. Un alt amănunt legat de cartea lui Teodoreanu este dragostea eroului pentru Sonia. Această iubire imaginară este tipică adolescenților.

Partea sentimentala este legată de iubirea sa absolută, ideală: Sonia, o iubire necunoscută, pe care reușește să o iubească o zi întreagă, după ce a citit cartea, plângând și crezând că a avut mai mult succes decât Ștefanel, închipuindu-se la Medeleni alături de Sonia. Impresionat de personalitatea personajului feminin, adolescentul miop se imaginează „frumos, interesant şi glorios”, ca să-i placă Soniei, uitând că în realitate el este „lipsit de bani şi de trup frumos, şi de ochi frumoşi, şi de obraji frumoşi”.De asemenea, textul reliegează o schimbare care anunţă trecerea personajului la o altă vârstă, la o altă etapă: din cititor în scriitor, din spectator la aventurile altora, la erou al propriilor experienţe. Repetă dezamăgit,,Eu n-am fost la țară niciodată”,imaginându-și peisajele și oamenii  despre care a citit,regretul se transformă în plâns.Trece cu ușurința vârstei la o altă stare,prefăcându-se vesel,dar este doar o amăgire,retrăiește starea de sărăcie,enumeră copiii cu care s-a jucat și rămâne dezamăgit. Ideea de a trăi asemenea personajelor-copii din lectură este singura care îi linişteşte starea afectivă puternică.De asemenea,înțelege că alegerea de a repeta cu intensitate,,eu...eu...eu”amplifică participarea afectivă a naratorului la cele relatate,este o alegere personală,individuală.

    În al doilea rând,situaţia narativă implică anumite caracteristici gramaticale ale textului reprezentate de verbe şi pronume la persoana I, frecvenţa monologului interior,argumentând astfel caracterul subiectiv al romanului. Modalitatea narativă se remarcă,prin prezenţa mărcilor naratorului, de unde reiese implicarea acestuia în evenimente, până la substituirea lui de către personaj.Antiteza între personajul narator viu cu propriile experiențe sufletești  triste și bucuria personajelor din carte exprimă dorinţa de autocunoaştere şi, cuprins de tristeţe, protagonistul se consideră sentimental şi visător. Textul are un caracter subiectiv, stilul direct şi sincer, adolescentin, este desprins din exerciţiul de compunere şcolară. 

   În concluzie, se poate afirma că mesajul textului dat este acela de a arăta că adolescenţa este o etapă complicată, sensibilă şi sentimentală, pe care Mircea Eliade o dezvăluie sincer, cu toate stările sufleteşti, neliniştile,cu entuziasta curiozitate pentru cele mai diversificate probleme, cu tulburările erotice şi cu bravările născute din timiditatea şi nesiguranţa vârstei.

compunere--La zoooooo.....

  O mulțime de animale și specii de păsări autohtone și exotice mă  așteaptă la Grădina Zoo București: maimuțe, bivoli, cinteze, struți, anaconde, tigri, lei, tigrul indian, ceri și antilope, puma,oi  berbere, găinușe de baltă și multe altele. De curând, gradina zoologică a primit zebre din Kenia și manguste vărgate.Așa că m-am hotărât,e vacanță,e vară,e duminică...voi merge la Zoooo!

                Orice om,dacă are suflet de copil, nu are cum să nu se bucure de o vizită la Grădina zoologică, de toate animalele,păsările și de zâmbetele calde pe care oricine  le poate  vedea întipărite  în jur.

Văd multe animale care trăiesc în luxuriantele păduri tropicale amenajate: elefanții inteligenți cu abilități  de a învăța noi lucruri,îi  privesc cum își fac baia de dimineață,sunt mari,enormi,greoi,dar au o delicatețe,o ușurință de a se mișca,încât parcă  se supun unui ritual vechi.Departe,hipopotamilor nu li se vede decât spinările enorme.E liniște și dintr-odată  o armată de babuini năvălesc pe malul apei aplaudându-i.Se bucură de libertate,de verdele copacilor,se joacă asemenea copiilor fără griji.Mai departe trăiesc în habitatul lor bine amenajat șacali și manguste, lemuri care vin lângă noi,oamenii, vulpi zburătoare - un fel de lilieci, dar mai mari. Urangutanii, blânzi se leagănă agale de crengile arborilor din împrejurimi.Toți ochii îi privesc cu admirație ,și gândul zboară către King Kong din film,cel îndrăgostit de o fată frumoasă,blondă...Mă opresc și-l privesc pe cel care stă sfios într-un colț,îndrăznesc și-i arăt un măr roșu.Cred că i-am atras atenția,mă privește,înălțând sprâncenele,se ridică nehotărât,se așază din nou,iar se ridică,iar eu stau nemișcat.

Iată-l!vine parcă plutind,e delicat...ciudată este tristețea din ochii lui.Îi întind mărul,îl apucă și pleacă.Mai fac o încercare,îl strig:King Kong!iar el se-ntoarce și mă privește.Simt că nu mai pot respira,revine și scoate un sunet ușor.Cred că mi-a mulțumit.Voi sta acolo până la închidere,ne privim,iar la plecare îl mai strig  și plec.Sigur voi reveni,sigur!

   Am vizitat,m-am încântat,dar undeva în suflet simt o tristețe apăsătoare...de ce?m-am simțit ca micul Mowgli și mă întreb:cum ar fi fost toate animalele acestea în LIBERTATEA  ADEVĂRATĂ.....

   

fabula,,Stejarul și trestia”de Gheorghe Sion

SION Gheorghe se naște la 22 mai 1822, Mamornita-Cemăuți - moare în 1 oct. 1892, București.

 Poet, dramaturg, traducător și memorialist, membru titular (din 1868) al Academiei Române. 

       Fabula este o specie a genului epic,în versuri sau în proză, în care autorul prin intermediul animalelor, plantelor sau obiectelor personificate critică defecte sau moravuri omeneşti cu scopul de a le îndrepta. Fabula are două părţi: naraţiunea şi morala-un mesaj cu caracter educativ.

      Titlul fabulei este format din două substantive:,,stejarul”- arbore sacru în nenumărate tradiţii, stejarul este învestit cu privilegiile supremei divinităţi cereşti din pricină că atrage trăsnetul şi simbolizează măreţia. Stejarul a fost mereu şi pretutindeni sinonim cu forţa. Stejarul este, prin excelenţă, figura arborelui sau a axei lumii, instrument de comunicare între Cer şi Pămînt.,,Trestia”simbolizează fragilitate și flexibilitate, credința și umilința.

 În primul rând, este un text epic prin acţiune, personaje, narator,modul de expunere predominant-în această fabulă- este dialogul dintre un arbore și o plantă,naratorul intervine puțin.Trestia își exprimă nedumerirea că stejarul în,,șase ani”a crescut puțin,iar ea ca plantă,,în trei luni de viață”l-a întrecut.

Stejarul,privind-o ca pe un nimic, fără valoare,îi răspunde compătimind-o că urgia vântului,arșița,secera îi vor  aduce moartea ,iar el,stejarul,protejat de,,scoarța”,învelișul sub care crește,înfruntă răul  naturii:căldurile,vânturile,furia cerului,fără  a se îndoi. 

      În al doilea rând, textul este fabulă, pentru că sunt criticate defecte umane. Stejarul este tipul omului viteaz,rezistent în fața durerilor,încercărilor vieții,este puternic și robust care poate trăi drept,demn necunoscând umilința, cu voință puternică, putere de muncă, independență și încredere în sine-este metafora omului ce nu se lasă doborât de soartă.Trestia este ființa încrezută și mândră,lăudăroasă. Îngâmfarea aparține oamenilor care, își cunosc numai propria realitate,lăudându-se.

   Limbajul fabulei este caracterizat de simplitate, personificarea există prin dialogul din fabulă.

   În sfârşit, textul este fabulă, pentru că are un mesaj cu caracter educativ:

    ,,Nu-i totul s-ajungi mare spre-a fi curând pe jos

     A te-nălța cu-ncetul e mult mai sănătos.”

Morala aparține naratorului; are valoarea unei concluzii si pune în lumină  cuvintele plantelor,care ne poate inspira și pe noi la nivelul atitudinii pe care o avem în fața unei probleme de viață: în vreme ce stejarul sta drept si neclintit în fața furtunii, trestia se apleacă sub toate schimbările timpului. Omul este un corp fragil al Universului, dar este si spirit destinat să cunoasca adevărul cu demnitate și curaj.