Primăvara este cea mai frumoasă fiică,de timp zămislită,a bătrânului An,căruia îi este mereu dor de verde,de iubirea crudă a florilor pierdute în șoapte colorate,de râsul cristalin al râului ce curge învolburat purtând urmele sloiurilor,de cer albastru ce i-au inundat visele nopților reci,de concertele din luncă.
A învățat de la bătrânul An s-asculte glasul ce o chema,,vino-n codrul cu verdeață”,alerga spre tăcerea muntelui care este însăși veșnicia, limbajul vieții viitoare,poarta spre bucuria verii.
A urmărit zorii îmbobociți așternuți peste tot cuprinsul,aruncând raze jucăușe printre vesele povestiri ale zefirului,iar în adierile lui calde soarele a trezit sufletele dornice de nou...
Timpul adormit a tresărit ,împodobind-o cu razele speranței,cântând lumii din fluierul fermecat:
-O,suflete ce vă credeți adormite,renașteți!!!!!!!!
Și-atunci cu sfială,fiecare ființă și-a privit chipul ars de geruri,de furtuni,a aprins flacăra deșteptării, a zborului spre înaltul cel mai înalt și s-a trezit în brațele Naturii unde cresc și înfloresc bucurii nesecate,și-a desfătat fața în norii aurii într-o ploaie senină.
Și iat-o pe cea mai frumoasă fiică,de timp zămislită,Primăvara,vestitoare a vieții și iubirii,plutind ca o pasăre neobosită,revărsându-și sărutările pe florile neasemuite...ea copil al frumuseții divine,de viață-ndrăgostită!!!!!!!!!!!
