O zi ploioasă
de început de toamnă,când nu mă simt fericit.Privesc de la geamul camerei cerul
cenușiu și îmi revin în minte versurile,,cri-cri-cri,toamnă gri nu credeam c-ai
să mai vii”.Telefonul mă readuce la realitate și un coleg mă anunță că este în
fața blocului și mă așteaptă să mergem la concurs.Sigur,pe el îl așteptam,cobor
și plecăm spre școală,deși este o zi de sâmbătă.
În
clasă,nimeni nu este impresionat de vremea urâtă,așteptăm subiectele ,,Concursului
de ortografie și punctuație”.Sunt curios,pentru că într-un film american
văzusem cât de interesant este un astfel de concurs.Testele nu sunt dificile: un
text în care mi se cere să corectez greșelile....zâmbesc,este dintr-o carte pe
care am citit-o în vara trecută despre viața unui campion.Iată un fragment din
romanul,,Enigma Otiliei”,unde trebuie să explic folosirea semnelor de
punctuație,apoi să construiesc diferite enunțuri cu semnele de punctuție
cunoscute,o compunere în care voi folosi ortograme și multe alte cerințe.Sunt
atent,pentru că vreau să-mi demonstrez că știu să scriu și mă gândesc deodată
la primele clase.
În acel moment
simt o adiere lângă mine și tresar,ca prin vis aud vocea venită pe unde
nevăzute ale domnei învățătoare,care mi-a explicat cu răbdare primele noțiuni
de ortografie și punctuație.Țin minte un enunț scris pe tablă:,, Întoarceteai
când mi sor întoarce ochii la ceafă şi vedeateaş când şio
găsii mutu iapa”.
Un zgomot ușor îmi întoarce privirea spre
fereastră-un porumbel alb parcă mă privește și-atunci înțeleg că de departe cineva mi-a trimis un
gând.Îl mângâi cu privirea și el zboară spre înalturi.Sigur voi avea un punctaj
bun,dar până la aflarea rezultatului îi voi mulțumi Doamnei mele cu florile
gândului meu.
