Rugăciunea „Tatăl
nostru” în limbajul florilor
Plâpândul ghiocel
Ieşind de sub zăpadă
Striga: Tatăl
nostru
Ca lumea să-l vadă.
Care eşti în
ceruri,
Şopti floarea-soarelui
Şi-un văl de lumină
căzu pe răzoare.
Smerit, busuiocul
Când vântul îl mână
Şi-i scutură roua
Sfinţească-se-ngână.
Când numele-Ţi spune
Trist ochiul-de-bou
Nu ştiu de-a fost şoaptă
Sau numai ecou.
Albastră ca cerul
O nu-mă-uita
Spune: Împărăţia
să fie a Ta.
Şi facă-se
voia Ta
Suspină o camee
Calcată-n picioare
Pe alba alee...
Când nuferii-n lacuri
Văd stele că sunt,
Şoptesc: Cum
e-n ceruri
Aşa și pe pământ.
Şi grâul, când moara
Vuieşte într-una
A zis: Pâinea
noastră
Cea de totdeauna.
Iar nalba şi gura
De-leu, amândouă,
La fel, rugătoare,
Răspund: Dă-ne-o
nouă.
Cu gândul la fluturi
Stau rozele-n glastre
Şi spun: Iartă
nouă
Greşelile noastre.
Precum noi iertăm
Greşiţii,
încet,
Răspunde garoafa
Uscată-n buchet.
Şi crinii, podoaba
Fecioarei cinstite,
Şoptesc: Nu
ne duce
pe noi în ispite.
Iar spinii, ce-odată
Martirii-i purtară
Şi ne izbăveşte
de rele –
strigară.
Şi vântul porneşte
Ecoul Divin,
C-un freamăt pădurea
Răspunde: Amin.
