,,Se scula Duțu cu
noaptea-n cap și pleca-n cântarul cocoșilor, căci era lung drumul până la linie
și ținea să se puie la lucru mai nainte de a se fi luminat de ziuă. Căra
pământul cu metrul cubic, și cu cât mai de dimineață-ncepea să-l care și cu cât
mai pe noapte înceta cu căratul, cu atât mai mulți erau metrii la sfârșitul
săptămânii. […]
Avea mâna norocoasă, și pe ce punea el mâna lui nu
putea să-i iasă decât bine.
Deprins cu gândul acesta, nu o dată, dând cu cazmaua
în pământ, el se-ntreba de ce adecă n-ar fi cu putință ca să găsească vreo
comoară-n calea lui. [...]
Când, deodată, Doamne ferește și-n ceas bun să fie!
cazmaua se lovește de ceva vârtos, foarte vârtos, ce nu suna nici a lemn, nici
a piatră, nici a cărămidă, nici a oală spartă, nici chiar a fier, ci curat ca o
căldare de aramă, ca un cazan, mare cazan.
Duțu, om de vreo douăzeci și opt de ani, mai mult slab
decât plin la trup, mai mult bălan decât oacheș, cu fața cam prelungă și cu
ochii căprui, rămase nemișcat și cu fața galbenă și mai lungă decât de obicei.
Îi trecuse un fel de junghi prin inimă, i se oprise sângele-n vine și i se
tăiaseră picioarele.
- Dăduși de cazan?! grăi Dumitru al Ciungului, care
săpa la o depărtare de vreo zece pași.
Duțu se cutremură în tot trupul și se uită speriat
împregiurul său.
Vorbise Dumitru-n glumă, dar grăise un adevăr atât de
grozav, încât Duțu abia se mai putea stăpâni să nu-l lovească cu cazmaua-n cap,
ca să-l lase mort pe loc.
Mai erau însă și alții prin apropiere.
- Da, am dat, răspunse el cu glasul înecat. „Dar,
taci, c-o să-l ridicăm la noapte și să-l împărțim”, voi el să urmeze, dar
aceste vorbe i se opriră-n gât.
Era peste putință ca el să împartă cu cineva: mai bine
moarte de om!
Urmă deci a săpa înainte, ca și când nimic nu s-ar fi
întâmplat; răsuflarea i se îneca însă, mânile și picioarele îi tremurau, ochii
i se furișau pânditori spre Dumitru.
Un singur sâmțământ îl stăpânea: frica de o mare
primejdie necunoscută.
El nu știa și nu putea să se încredințeze dacă e ori
nu cazan în pământ și dacă e ori nu ceva în cazan; era însă amețit de gândul că
trebuie să fie, și-n amețeala aceasta era ca ieșit din fire.
- O să te faci boier mare, Duțule; fă-mă și pe mine
vreun vătaf la curtea ta, grăi Dumitru, urmându-și gluma.
Duțu iar se cutremură.
- O să te fac - răspunse el - mai mare peste cei mici.
[...]
Acum Duțu era încredințat că nu bănuiește Dumitru
nimic; sângele, cu toate aceste, nu i se potoli. Săpa înainte și băga bine de
seamă, ca să nu mai ajungă cazmaua pe unde sunase cazanul, dar îl treceau
fiorii când vedea că roaba se umple și trebuie să plece cu ea la fonul
depărtat, vreo patru sute de pași.
Era peste putință ca el să plece, să se depărteze, să
părăsească comoara lui - acolo, în apropierea lui Dumitru.
El răsuflă ușurat când Dumitru plecă cu roaba plină.”
(Comoara de Ioan Slavici - fragment)
Titlul
fragmentului din nuvela,,Comoara”este semnificativ pentru tradiția românescă
care spune că dacă omul va visa,va dori să găsească o comoară (grămadă de bani
sau de obiecte păstrate sau ascunse în
pământ) necazuri va avea.
Tematica nuvelei abordată de
autor este cea a înavuțirii, banul fiind văzut ca o sursă de dezechilibru
sufletesc.
În prezentarea personajului-principal al
fragmentului,Duțu-nume al omului căutător- sunt folosite mijloace de
caracterizare directă şi indirectă.
Caracterizarea
indirectă este folosită de autor la începutul fragmentului, când, din faptele
personajului, se desprind hărnicia acestuia şi devotamentul său faţă de
familie. Duţu pleca de acasă cu noaptea în cap,dornic de a începe munca grea.
Muncea ziua întreagă cu hărnicie.Găsirea unei comori era singura dorință cu
care scormonea pământul.Continuu gândea la norocul găsirii unei comori.Momentul
în care cazmaua se lovește de ceva dur îl surprinde,se sperie,devine confuz,iar
gândurile îi năvălesc în minte,nu poate vorbi cu Dumitru,care-l ironizează,stă
pe loc,fără a se depărta de locul norocului. Comportamentul lui este al unui om
plin de zbucium,cu frica de a nu fi bănuit. Gesturile si gândurile lui devin
contradictorii, spaima de a nu fi descoperit îi impune un exces de supraveghere
a gesturilor si mișcărilor și tocmai acest lucru îl trădează. Descrierea
frământărilor sufletești ale lui Duțu arată dorința de a fi singurul
posesor al comorii visate. În el sunt două personaje,unul pozitiv,muncitor și
altul negativ cu dorința de a se îmbogăți.
Caracterizarea
directă este a autorului care-i arată vârsta tânără,înfățișarea unui om
obișnuit.Este privit cu simpatie de omul care muncește alături de el și care
glumește cu el.
Perspectiva
narativă: acțiunea este relatată la persoana a lll-a singular, de către un
narator obiectiv impersonal care povestește, fără a se implica în faptele
prezentate,dar dezvăluie gândurile ascunse ale personajului său.Monologul lui
Duțu arată spaima de a nu fi urmărit de omul de lângă el;exclamația,,Doamne
ferește” trădează dorința de a nu fi văzut,de a se ascunde,gândind la soluția
extremă: de a face chiar moarte de om.Verbele:,,se cutremură,se uită
speriat,răsuflarea i se înecă,treceau fiorii”exprimă decăderea fondului uman
pozitiv în favoarea celui negativ, demonic, e capabil să ucidă mai degrabă
decât să-mpartă comoara. Stilul indirect liber este folosit pentru a evoca
gândurile personajului.Impresionează claritatea comunicării,iar vorbirea
personajelor arată felul popular de a se exprima.
