Primăvara,
pădurea îşi are poveştile ei.
Când plantele înverzesc, sub cerul albastru, de cobalt,
se naşte al doilea cer, de smarald. În lumina lui verde, viaţa închipuie un
spectacol miraculos. Trebuie doar să mă
opresc în loc, să-l văd şi să-l înţeleg.Am ajuns în apropierea unui
fag,m-am sprijinit cu spatele de trunchiul lui şi am închis ochii. De îndată ce
am pus mâinile pe pământ şi am simţit trupul rece, al arborelui, lipit de
spatele meu, gândurile şi întrebările au început parcă să defileze încet, prin
minte. Apoi, tot mai încet, agale, încât puteam să văd fiecare gând în parte
mişcându-se fără grabă. Uşor-uşor, am rămas cu o singură senzaţie: că fagul
acela uriaş de care stăteam lipit respira odată cu mine. Sus, în crengile
mele şi ale lui cântau păsări cu glasuri vesele. Cum de nu le auzisem până
acum? Alte glasuri le răspundeau din întreaga pădure, cu triluri de bucurie
întortocheate sau scurte, ca nişte fluierături. Le auzeam până şi zborul,
dintr-o parte în alta, şi în răstimpurile de tăcere, frunzele cântau cu sunete
delicate. Pământul pe care stăteam avea acum un foşnet neîntrerupt, pentru că
firele de iarbă împingeau frunzele uscate, încercând să iasă la lumină, în
timp ce furnici şi gândăcei umblau încolo şi încoace pe sub ele, ca prin
camerele unui nesfârşit palat. Oare ce le stârnea aşa? Mireasma pomilor sau
razele de soare, ce cădeau ca o pulbere aurie peste pământ? Primăvara, în
pădure, cerul este de-un verde translucid. Verde-gălbui, verde profund,
verde-luminos, aproape alb. Mă plimb ca într-un uriaş palat de smarald. Orice
plantă aş atinge, simt în ea fragilitatea începutului. Pe orice scoarţă de
copac îmi lipesc obrazul, simt pulsând din adâncurile pământului o energie ce
se transformă la început în sevă apoi, pe măsură ce urcă în crengi, devine
pasăre şi se avântă înspre cerul verde.
Merg mai departe
și în inima pădurii descopăr un loc magic. Printre copacii liniştiţi simt ceva
primitiv, ca şi cum aş fi primul care a pus piciorul în acele locuri. O senzaţie
care m-a determinat să-mi spun că trăiesc o aventură,parcă o prezenţă magică
locuieşte pe aceste meleaguri, ceva misterios. Pe jos, sunt aşternute perne dese
de muşchi. Fire de iarbă culcate trădează trecerea spiritelor şi a vânturilor
invizibile. Trunchiurile pomilor îşi înalţă spre cer ramurile, care sunt
acoperite cu un haină ciudată de licheni. Ciupercile seamănă cu nişte mese
în miniatură. Poate că de mult le-au folosit drept mobilă piticii din ,,Alba
ca Zăpada".Deodată, a început să bată vântul și observ că bucăţile de
scoarţă de copac se mişcă atunci când bate vântul şi scot un zgomot ca de
hârtie ruptă. M-am întors către un copac care foşnea în spatele meu. O bucată
de scoarţă, albă precum creta, s-a rupt, iar dedesubtul ei, trunchiul
copacului avea culoarea caisei. În momentul acela o picătură de bucurie a căzut parcă din cer şi
totul s-a împodobit în verde şi alb, în parfum de flori şi în triluri de
păsări.
Îmbătat de viaţă,
un fluture zboară din floare în floare. E primul fluture pe care îl văd
primăvara asta în pădure.Ne salutăm, şi fiecare pleacă pe drumul lui, să se
bucure cum ştie de primăvară
