Îmi place să
ating copacii cu palma, să-mi plimb degetele pe scoarța lor. Iau pe câte unul
în brațe, îmi lipesc obrazul de el și-l întreb ce mai face. Are să-mi spună
ceva? Ciulesc urechea și parcă aud un murmur neînțeles. Toți copacii au înflorit
în primăvara aceasta, chiar și cei mici. Mă opresc în loc, închid ochii, inspir
adânc: ce parfum minunat!
Vara este
anotimpul exuberanței, al belșugului și al manifestării vieții. Câmpurile,
pajiștile, poienile și marginile drumurilor se umplu de flori și de miresme.
Pâlcurile înflorite de salcâm cu mirosul lor dulce-rafinat, înmiresmatele
păduri de tei, covoarele roșietice aromate cu flori, delicatele broderii în culori
sălbatice, incredibilele lanuri galben-verzui,toate organizează adevărate
spectacole de forme, culori și parfumuri. Dar parcă numai mireasma
florilor de tei aduce pacea în suflet, îmblânzește inima, pregătind-o pentru
marile împliniri ale verii. Legendarul tei a devenit un simbol vegetal al unei
mistuitoare iubiri neîmplinite, o durere înlănţuită, care aminteşte atât
destinul tragic al celui mai mare poet al neamului românesc, cât şi destinul
unei istorii frământate a poporului ce a dăinuit pe aceste meleaguri. Nu voi
greşi dacă spun că teiul are un
omolog... şi anume ,,Gorunul lui Horia"?
Ca arbore din
covorul vegetal al ţării, teiul poartă pecetea unui dar al Divinităţii, fiind
considerat ca arbore sfânt. Nu este întâmplător că, în coroana teiului,
Dumnezeu nu aruncă niciodată săgeţile trăsnetelor.
Căldura nopții de vară intră pe geamul
deschis, odată cu fluturii buimaci, zăpăciți de lumina lunii,de parfumul teilor
și mi-l presară pe mâini, pe față,iar eu le simt ca niște scântei de lună...
