Norii izvorăsc de
undeva dinspre răsărit, subțiri și diafani ca o ceață a zânelor. Apoi izvorul
norilor se îngroașă, se umflă, trece pe deasupra mea în viteză, ca o mie de
zmei alergând către apus. Acolo herghelia de nori se subțiază din nou, ca și
cum ar fi sorbită de un vârtej. Eu îl simt ca pe un vânticel fierbinte ce
tremură la orizont. Departe văd șarpele de argint al unei ape și-mi imaginez că pe-aici a fost cândva o pădurea
cu arbori seculari, împiedicând norii să curgă spre apus.Ascult tăcerea fulgerată de zborul unor păsări
necunoscute...parcă se mai aud șoaptele animalelor sălbatice pândind din
tufișuri întunecate și mă întreb de ce scormonesc cu gândul printre cioburile din
negura istoriei. Soarele arde...pe câmpia nesfârșită lanuri de grâu și de
floarea-soarelui se-ntind leneșe.
Pașii mei au
ajuns așa dintr-odată lângă un izvor cu apa limpede și rece, chiar și în zilele
toride ale verii. Susură în razele sclipitoare ale soarelui, cu o frumusețe de
neuitat. Toate culorile curcubeului se împlesc în lumina stropilor de apă, dătătoare
de viață.Lângă Izvor, iarba crește mai repede, florile sălbatice înfloresc mai
devreme, arbuștii se împodobesc cu frunze mai lucitoare... Mă așez pe umărul unui
delușor și urmăresc jocul luminii în curgerea apei, zborul fluturilor în jurul
izvorului-știu că ei caută răcoare și apă
în zilele toride ale verii,ating cu aripile vegetația care se împrospătează...și
mă visez mergând pe un drum care o ia spre cer trecând prin păduri, prin poieni
înmiresmate și multicolore, pe lângă ferigi înalte cât oamenii și mesteceni
delicați și imperiali care vibrează în aerul curat al primăverii lui
Mai...
Pe frunzele nemișcate apasă lumina grea a amiezii. Deasupra,
soarele alb soarbe mirosul dulce al ierburilor tinere de câmpie, încălzind
aerul subțire de primăvară,iar mie nu-mi
rămâne decât să privesc melancolic linia orizontului peste pământul ce se
pregătește de odihnă.
