Din întâmplare am ajuns pe un drum care parcă mergea
spre cer, trecând prin păduri de fag și stejar, prin poieni înmiresmate și
multicolore, pe lângă ferigi înalte cât oamenii și mesteceni delicați și
imperiali care vibrau în aerul curat al verii. Era ca un tablou viu.
Știam că, de cum treceam de tufele de alun, trebuie
să tac, pentru că în pădure erau alte legi, să tac în pădure, ca să aud mai
bine. N-am auzit nimic la început, ce să aud? Cred că nu știam să ascult. Dar
asta, până într-o zi când m-a prins ploaia, o ploaie bogată de vară.M-am așezat
sub crengile unui fag scorburos, ca să mă apere și am rămas sub crengile groase
ale copacului, ascuns de picăturile mari care brăzdau aerul. Și atunci...atunci
într-adevăr, am auzit...mai întâi un freamăt greu...
Ghemuit lângă
trunchiul gros al copacului, acoperit de crengi groase care mă apărau de
ploaie, auzeam un fel de tropot îndepărtat care venea de undeva de departe și
se apropia pe sub iarbă, însuflețind într-o legănare imensă întreaga pădure.
Crengile săltau de parcă răspundeau freamătului de sub pământ, ca și cum o
herghelie ar fi căutat acolo scăpare dintr-o mare primejdie. Și-am auzit și
murmurul apelor care veneau de sus și de jos, dinăuntru și din afară, și... în
momentul acela, mi s-a părut, dintr-o dată, că în loc de degete îmi creșteau
frunze și-n loc de mâini se-nălțau în aer niște crengi subțirele, niște lujeri
firavi ca de fag.
Eram sub copacul bătrân, ramurile lui
mă acopereau cu o platoșă verde, ca o scoarță răcoroasă de mătase, care m-a
prins pe veci în strânsoarea ei. Eram în mijlocul pădurii și ploua... creșteam
în ploaie și pădurea se bucura fremătând. Nici nu-ndrăzneam să privesc cerul,îl
socoteam supărat,iar ploaia mi se părea a fi lacrimi,dar eu eram împăcat că mi
se așterneau pe față mângâierile ude ale cerului.
Când ploaia s-a
potolit,am simțit că pădurea pare mai tăcută vara, în comparație cu explozia de
cântece din primăvară.Vara, concertele se țin dimineața, devreme. Poate e cald
mai târziu,poate prea multă treabă au păsările, pentru a mai cânta în miezul zilei.
Nici nu mai e așa de mare nevoie de cântece ca în primăvară.Îmi place că privighetorile
continuă să cânte și în timpul nopții chiar după ploaie. Știu, probabil, că un
asemenea glas le-a dat cerul,ca să-i
încânte și pe locuitorii pădurilor.
Iar mie nu-mi
rămâne altceva decât să tac, fiindcă în pădure legile sunt altele... și să mai
aștept o ploaie de vară.
