Pășesc în sala teatrului,unde-am mai fost și care-mi este
familiară,mă așez în fotoliul confortabil și răsfoiesc programul în care este
un rezumat al operei dramatice,,Steaua fără nume”de Mihail Sebastian,citesc distribuția,actorii
care vor interpreta rolurile,numele regizorului,al scenografului și a
celorlalți care au contribuit la punerea în scenă.Se sting luminile,se face
liniște,se ridică cortina și apare decorul: peronul unei gări.Iată un rezumat
al operei dramatice: Într-un oraș de provincie de pe Valea Prahovei, o
necunoscută este coborâtă din tren în gară pentru că nu are bilet. Aceasta vine
de la cazinou și are asupra ei doar fisele câștigate. Profesorul Miroiu, care
se afla în gară în așteptarea unei cărți foarte scumpe de la București, se
oferă să o găzduiască peste noapte, perioadă în care între cei doi apare o
relație afectivă. Miroiu a găsit o stea necunoscută pe bolta cerească și nu
știe ce nume să îi dea, când află că pe necunoscută o cheamă Mona o numește
astfel. Dimineața apare Grig, cel cu care Mona are o relație de 3 ani. Cum
acesta este bogat, Mona se reîntoarce în cele din urmă în lumea lui,
părăsindu-l pe astronomul visător.Urmăresc cu atenție jocul actorilor și-n
același timp încerc să înțeleg cât de bine este respectat textul autorului,
indicațiile scenice-didascaliile- personajele în scenă, mimica, intonaţia, decorul,
costumaţia, lumina.
Sunt atât de atent,că nu simt când în brațe mi s-a așezat
cuminte o pisicuță,toarce mulțumită,iar eu nu mă mișc,pentru a nu-i deranja
somnul.În continuare, îl văd de-o parte pe
Miroiu (Alexandru Pavel, frământat, febril, proaspăt), profesor de
astronomie într-un liceu obscur, a cărui viaţă e confiscată de pasiunea căreia
i se dedică. De cealaltă, Grig (George Costin, precis, cinic, rece, poate prea
rece), bărbat de bani-gata în high-life-ul epocii, a cărui
viaţă e confiscată de pasiunea pentru imaginea propriului ego căruia i se
dedică fără rest. La mijloc, pendulând strivită între tentaţia visului şi cea e
luxului, Mona (Nicoleta Hâncu, strălucitoare, limpede, caldă) a cărei viaţă e
confiscată de pasiunea pentru. Pentru?-mă întreb. Ce pasiune are Mona? Are vreo
pasiune Mona?
Dimineaţa i l-a adus pe Grig şi soluţia
imposibilei întoarceri. Ghidat de şeful de gară (Adrian Nicolae, unul dintre
cele mai bine jucate şi gândite roluri de comedie ale ultimilor ani, cu
precădere într-un prim act hohotitor), bărbatul încearcă şi reuşeşte
să îşi reia în stăpânire proprietatea cu sex feminin. Împinsă de
propriile frici şi de gura lumii (în prim-plan, domnişoara Cucu, o ex-Mona fără
măcar de Grig), femeia cedează, abandonează şi pleacă (?). Corabia livrescă a
lui Miroiu (formidabilă scenografia claustrofobă a Adrianei Grand, ce permite
ca unică soluţie pentru evadare verticală!) e din nou pradă singurătăţii.
Final,actorii vin la rampă,se înclină,primesc flori de la
spectatori,aplauze,aplauze,iar pisicuța se întinde,și-a terminat somnul și
pleacă,urcă treptele scenei și se pierde în foaier.Acum înțeleg...am cunoscut
un actor-animăluț al teatrului și,zâmbind plec,întrebându-mă:--- Şi totuşi,
pleacă cu adevărat Mona? Sau rochia albă, mănuşile negre şi zâmbetul ei se
aşează uşor pe fotoliul din cărţi pe care clipele nopţii care a fost l-au născut
în cameră cu vedere la stele?....
