Am plecat în drumeție în revărsatul zorilor împreună cu
ai mei-toată famila:doi copii,mama și tata care rămâne întotdeauna ultimul. Era
o liniște,o tăcere neobișnuită,nicio
boare de vânt nu mișca aerul, niciun fir de iarbă din fânețele înflorite nu
tremura. Roua avea înfățișarea unor mărgăritare ce nu așteptau decât o rază de
soare spre a se schimba în strălucitoare diamante. Umezeala și răcoarea dimineții
dădeau naturii frăgezime. Încet,încet totul începea să se trezească sub primele
raze ale zilei,apoi la răsărit am văzut geana de aur-roșiatic a soarelui.În
jurul nostru arborii bătrâni, cu trunchiuri groase își împreunau sus de tot crengile
înfrunzite și alcătuiau deasupra capetelor noastre o boltă de umbră și verdeață.
În acestă tăcere singurul glas al locurilor acestora e numai glasul vântului,
care suspină ușor în frunzele-inimă,iar glasul acesta are un farmec nespus...
Ochii mei se opresc când pe o frunză ce tremură, când pe
petalele unei flori sălbatice albastre ce se leagănă delicat sub mângâierea
dulce a vântului, când pe șuvoiul unui pârâiaș limpede ce sare peste bolovani
greoi și sprinten trece înainte, sclipind în razele de soare.
Pășesc pe o pajiște așternută de foi uscate, care foșnesc
ca un suspin. De jur împrejur văd,în sfârșit, munții cu piscuri înalte prinși ca-ntr-o
horă uriașă. Nicio pasăre nu-și îndreaptă zborul rătăcitor peste sălbătăcia și
tăcerea locurilor acestea, rareori numai albastrul limpede al cerului adânc se
pătează de câte un punct negru, dar trecător: e poate un vultur care ochește din
înălțimile văzduhului vreo mică vietate sprintenă.
Ne-am oprit într-o poiană mică unde un covor de iarbă
deasă formează un semicerc mărginit de un desiș de brăduți nu prea înalți și de
aici am privit întreaga splendoare a locurilor cărora li se spune
,,gura
de Rai.”
