,, În lacul cel verde şi lin
Răsfrânge-se cerul senin,
Cu norii cei albi de argint,
Cu soarele nori sfâşiind.
Dumbrava cea verde pe mal
S-oglindă în umedul val,
O stâncă stârpită de ger
Înalţ-a ei frunte spre cer.
Pe stânca sfărmată mă sui,
Gândurilor aripi le pui;
De-acolo cu ochiul uimit
Eu caut colò-n răsărit
Şi caut cu sufletul dus
La cerul pierdut în apus.
Cobor apoi stânca în jos,
Mă culc între flori cu miros,
Ascult la a valului cânt,
La geamătul dulce din vânt.
Natura de jur-împrejur,
Pe sus e o boltă de-azur,
Pe jos e un verde covor,
Ţesut cu mii tinere flori.
Văd apa ce tremură lin
Cum vântul o-ncruntă-n suspin,[…]
Văd lebede, barcă de vânt,
Prin unde din aripe dând,
Văd fluturi albaştri, uşori,
Roind şi bând miere din flori.”
(Mihai
Eminescu, Frumoasă-i ... (fragment)
Titlul ,,Frumoasă-i”este
strigătul de admirațe,de bucurie,entuziasm al omul ce tânjește după Natură, după frumusețe și
puritate, armonie și freamăt, este nostalgie după Edenul din care în mod
natural facem parte… Tabloul naturii îi provoacă privitorului admirație,satisfacție sufletească.
Strigătul,,Ce
frumoasă e!”este rostit cu admirație sinceră. În poezia,, Frumoasă-i” fondul
răsunător este al unui paradis pierdut, pe care l- a dorit poetul,un paradis departe
de lume,dar pe care ştia că nu-l va dobândi niciodată.
Cuprins de
fiorul emoției, poetul descrie un
tabloul terestru- lacul ce poartă verdele armoniei,al calmului, în care
cerul senin își reflectă în oglinda apei norii,purtând albul-sacrul ceresc,iar soarele,transformându-i
în raze argintii. Lacul, oglinda în care se reflectă norii, creează o stare de
melancolie, de visare, valurile care mişcă umbra fină a norilor trec
asemenea gândurilor.Imaginea vizuală luminoasă este realizată prin epitete
cromatice:,,verde,senin-albastru,alb-argint”,iar sufletul este cuprins de
liniște,armonie în peisajul luminos.Privirea descoperă dumbrava-spațiu
misterios al visării,paradisul terestru ce-și reflectă calmul verdelui în voia
valului,a trecerii timpului.
Alături ,,stânca”este locul nemișcării,al tăriei,locul
căutat pentru Înălțarea inspirației,al fanteziei,unde gândul prinde
aripi-metaforă a zborului spre lumină,al
dorinței de a cunoaște libertatea.
,,Răsăritul” urmărit spre noi începuturi cu,,sufletul
dus”,îngândurat din locul înălțării îi aduce căutarea sinelui, dorința de a
afla ce este natura.
Coborârea în
jos(pleonasm)este momentul de comuniune cu mirosul florilor pline de taina
frumosului, cu cântul apei purificatoare,cu freamătul,vaietul,,dulce”(oximoron-doi
termeni care se opun)al vântului.De jur împrejur, încercuit de Universul văzut
şi nevăzut,în calmul interior(verde) și al azurului liniștitor omul privește
înfiorarea apei,ascultă suspinul,tristețea adusă de vânt,urmărește grația
lebedei și a fluturilor aducând pe aripi speranța unui început al vieții. Este
fascinat de misterioase pete divers colorate, care-şi deschideau într-o
tăcere cosmică, spre bolta cerului, corolele lor pline de pulsaţia vieţii, de
seva parfumului încă nenăscut.
Muzicalitatea interioară
a versurilor degajă o atmosferă de vrajă, de farmec ,de armonie prin care poetul surprinde o
serie de procese ritmice ce se petrec în natură ca: legănarea, baterea, suspinul.Repetiția
verbului,,caut”exprimă încercarea de a găsi necuprinsul ceresc,simbol al
perfecțiunii spiritului; repetiția verbului,,văd”este un pretext pentru a
enumera elementele naturii pe care le vede pe covorul verde: apa clară,
luminată solar;lebedele simbol al perfecțiunii divine;fluturii-
zborul sufletului spre înalturi.
Lirismul
subiectiv se defineşte prin mărcile lexico-gramaticale reprezentate de verbele
şi pronumele la persoana I singular:,,eu,mă”;,,caut,cobor,ascult,văd”-verbe ce
au rolul de a arăta liniștea naturii.
Eminescu este
aidoma vrăjitorului de la capătul curcubeului care creează lumea recreând-o: el
este artizanul cosmosului misterios, magic, unde valurile, parfumurile
florilor, aplecarea nevinovată şi inconştientă a ierbii, bătaia aripilor
fluturilor alcătuiesc tinerețea veșnică a naturii.
Este recunoscută la poet capacitatea de a uni
cuvântul cu melodia,cântecul cu poezia,de a reface limbajul potrivit al omului
pentru Cetatea de Sus.
(nefericită alegere a acestei
poezii....poate dacă cercetau cuprinsul unui volum,,Poezii”....sigur alegeau o poezie ce putea fi ușor
înțeleasă....și uite-așa: Dezamăgirile
sunt pentru suflet ceea ce este un fulger în văzduh.)
