,,Fiind băiet păduri cutreieram”de Mihai Eminescu

 

,,Fiind băiet păduri cutreieram
Şi mă culcam ades lângă isvor,
Iar braţul drept sub cap eu mi-l puneam
S-aud cum apa sună-ncetişor:
Un freamăt lin trecea din ram în ram
Şi un miros venea adormitor.
Astfel ades eu nopţi întregi am mas,
Blând îngânat de-al valurilor glas.

Răsare luna,-mi bate drept în faţă:
Un rai din basme văd printre pleoape,
Pe câmpi un val de arginţie ceaţă,
Sclipiri pe cer, văpaie preste ape,
Un bucium cântă tainic cu dulceaţă,
Sunând din ce în ce tot mai aproape...
Pe frunza-uscate sau prin naltul ierbii,
Părea c-aud venind în cete cerbii.

Alături teiul vechi mi se deschide:
Din el ieşi o tânără crăiasă,
Pluteau în lacrimi ochii-mi plini de vise,
Cu fruntea ei într-o maramă deasă,
Cu ochii mari, cu gura-abia închisă;
Ca-n somn încet-încet pe frunze pasă,
Călcând pe vârful micului picior,
Veni alături, mă privi cu dor.

Şi ah, era atâta de frumoasă,
Cum numa-n vis o dată-n viaţa ta
Un înger blând cu faţa radioasă,
Venind din cer se poate arăta;
Iar păru-i blond şi moale ca mătasa
Grumazul alb şi umerii-i vădea.
Prin hainele de tort subţire, fin,
Se vede trupul ei cel alb deplin”.

Poezia,, Fiind băiet păduri cutreieram ”(1878) are ca ternă perioada minunată a copilăriei faţă de care eul liric îşi exprimă direct sentimentele de nostalgie.

 Mihai Eminescu şi-a petrecut primii ani de viaţă într-o desăvârşită libertate, cutreierând împrejurimile şi desfătându-se în mijlocul unei naturi încântătoare.

La Eminescu, codrul, marea, râul, luna, izvoarele nu sunt simple elemente ale naturii, ci ,,idei".   Gerunziul ,,fiind”din titlul poeziei exprimă o nuanţă a timpului  amintirii, al momentului copilăriei ce a trecut,când își spunea,,băiet”;cuvânt cu nuanță afectivă;imperfectul,,cutreieram”-colindam- recreează locurile care par că se desfăşoară sub ochii băiatului de altădată.Titlul exprimă nostalgia străbaterii codrilor pe când era ,,băiet”, în locul de refugiu, magic care transformă visul în realitate şi realitatea în vis, un spațiu atemporal plin de mister, de vrajă și semnifică totodată nostalgia copilăriei umană,ocrotitoare,caldă.

Eminescu nu descrie un peisaj, ci evocă un complex de sentimente și senzații ale copilăriei, al cărui spațiu este cel al pădurii. 

    Strofa întâi reia titlul în primul vers şi exprimă contopirea eului liric în natura înconjurătoare într-o armonie desăvârşită,într-o acțiune continuă,repetabilă,când timpul real își pierde tăria, dimensiunile făcând loc fantasticului.

Verbele la timpul imperfect al amintirii:,,cutre­ieram,mă culcam,puneam,trecea,venea"dau

impresia de relaxare,de cufundare în spațiul pădurii.Senzațiile sunt diverse, dar predomină cele auditive:,,apa sună-ncetișor...un freamăt lin...al valurilor glas”-acestora li se alătură  epitete ce arată

atitudinea de relaxare a eului poetic şi se îmbină armonios cu cea olfactivă, mireasma adormitoare învăluind întreaga fire.

Starea de extaz a eului liric, exprimată prin pronumele la persoana I sing„eu”, este amplificată de vraja nopţii şi de natura umanizată prin epitetul personificator „blând” şi prin personificarea metaforică „al valurilor glas”. Pădurea apare ca protectoare (ocrotitoare) și în deplină armonie cu hoinarul ,,băiet".

   Singuratatea nu devine nicio clipă apăsătoare. Sunetul blând al valurilor, freamătul vântului, asociate mirosului adormitor de tei,fac posibilă starea de visare, de reverie, ca și cum natura exterioară ar pătrunde în tru­pul și în sufletul omului.   

Luna deschide porțile visului,aduce o vrajă încântătoare prin atingerea miraculoasă a razelor ei,transformă imaginea într-o feerie luminoasă,o strălucire miraculoasă de basm,împrăștiind ,,un văl de argintie ceață”,uimit de imaginea necunoscută văzută,,printre pleoape”. Observăm că se schimbă timpul verbal: ,,răsare,văd,cântă”  sunt la prezentul irealului,al închipuirii,al nălucirii.

Cântecul buciumului se apropie intensificând nostalgia fericirii trecute, a unei lumi pierdute dusă în lumea visului de cetele cerbilor.

 Foșnetul frun­zelor uscate și al ierbii, murmurul apei și al vântului, lumina lunii cufundă ființa într-o altă realitate - în ,,raiul" închipuirii. Poetul evocă basmele fără sfirșit ale visării sale în cadrul nocturn, timpul favorabil închipuirilor minunate.

  Cufundarea deplină a eului liric în lumea de basm a copilăriei este ilustrată de ultimele două strofe ale poeziei de frumoasa crăiasă imaginată la această vârstă plină de încântare.

Înzestrat cu puteri miraculoase trunchiul teiului,palatul, se deschide, iar din el iese „o tânără crăiasă” graţioasă şi gingaşă, călcând „pe vârful micului picior”, cu ochii mari, visători şi plini de lacrimi. Superlativul „atâta de frumoasă”, precum şi unicitatea este exprimată de metafora îngerului, ce se poate arăta o sigură dată în viaţă şi numai în vis,o făptură desprinsă dintr-un basm.

Epitetele stârnesc admiraţia şi fascinaţia eului liric : „înger blând ,faţa radioasă” accentuează căldura sufletească şi puritatea fetei.Interjecția,,ah”exprimă regretul dispariției unei astfel de lume,vârsta copilăriei fascinantă.

 Versurile au măsura de 10-11 silabe, ritmul iambic, rima este surprinzătoare prin complexitate: în fiecare strofă, primele şase versuri au rimă încrucişată, iar ultimele două, rimă împerecheată.

  Poezia ,,Fiind băiet păduri cutreieram” este o creaţie lirică, fiindcă Eminescu îşi exprimă în mod direct sentimentele de dragoste şi admiraţie pentru frumuseţea naturii, imagine construită prin elemente terestre şi cosmice sugestive care se îmbină într-o perfectă armonie cu eul liric.